Kedu.ro

Complexul de vitamine B cuprinde:

Vitamina B1 - tiamina („vitamina bunei-dispoziţii” - este parte componentă a diferitelor enzime din metabolismul carbohidraţilor)
Vitamina B2 - riboflavina (importantă în special în metabolismul proteic şi energetic)
Vitamina B3 - vitamina PP sau niacina (importantă, în special, pentru eliberarea energiei acumulate în organism)
Vitamina B4
Vitamina B5 - acidul pantotenic (parte componentă a enzimelor pentru sinteza acizilor graşi, precum şi pentru metabolismul lipidic, glucidic şi al aminoacizilor)
Vitamina B6 - piridoxina (importantă în metabolismul aminoacizilor şi participă la sinteza hemoglobinei din globulele roşii)
Vitamina B7
Vitamina B8
Vitamina B9 - acidul folic (important pentru diviziunea celulară)
Vitamina B10
Vitamina B12 - ciancobalamina (are o influenţă pozitivă asupra metabolismului albuminelor şi grăsimilor)
Vitamina B15 - pangamat de calciu

Vitaminele B au rol în creşterea şi funcţionarea normală a celulelor, în întărirea sistemului imunitar, în metabolismul glucidelor, lipidelor, în sinteza proteinelor. Fără acestea, creierul, nervii şi muşchii nu pot funcţiona corect. Vitaminele B oferă energie pentru creier, pentru nervi, frânează amnezia şi uitarea, stimulează producerea de serotonină, asigură un somn liniştit, protejează ochii, ard grăsimile.

Se regăsesc în special în alimente precum: cereale integrale, ciuperci, carnea de porc, ficat, peşte, produse lactate, fasole uscată, mazăre, spanac, varză, sfeclă, gălbenuş de ou, alune nesărate, nuci, migdale, banane, avocado, portocale, mere, struguri.

Prepararea termică excesivă sau păstrarea îndelungată poate distruge până la jumătate din acidul folic din alimente.

Carenţa de vitamine B duce la anemie, insomnie, nervozitate, oboseală, alterarea echilibrului psihic, scăderea capacităţii de memorare sau alte afecţiuni (boala Beri-Beri).

Acidul folic (vitamina B9) este indispensabil pentru producţia celulară şi pentru dezvoltarea sănătoasă a fătului în timpul sarcinii. Femeile care consumă cantităţi adecvate de acid folic, ca parte integrantă a unei diete echilibrate înainte de sarcină, pot reduce riscul de a avea un copil cu defect congenital cerebral sau al măduvei spinării, dar şi riscul de a avea un copil cu alte anomalii congenitale.

Acidul folic are rol: în producerea de energie, în producerea substanțelor chimice esențiale pentru creier și sistemul nervos, în vindecarea unor răni, în formarea mușchilor, în tratamentul gutei. De asemenea, mărește efectul antidepresivelor, de aceea suplimentarea cu acid folic se recomandă la persoanele cu un nivel scăzut de acid folic, alinând depresia.

Acidul folic se găsește în: pâinea integrală, spanac, broccoli, arahide, mazăre, fasole, varză.

Suplimentele farmaceutice cu vitamine de tip B se recomandă a se administra numai la prescripţia medicului.

Vitamina C (acidul ascorbic) stimulează cel mai bine imunitatea, crescând rezistenţa organismului la infecţii. Are rol în biogeneza substanţei intracelulare, intervine în procesele metabolice de oxidoreducere, în metabolismul glucidelor, proteinelor şi grăsimilor, în eliminarea toxinelor, în absorbţia mineralelor (calciu, fier etc.).

Vitamina C favorizează depunerea calciului în oase, intervine în formarea colagenului şi creşte rezistenţa capilarelor, participă la formarea cartilajelor, a dinţilor, a ţesutului conjunctiv. Are un puternic caracter antioxidant, participând la distrugerea radicalilor liberi. Favorizează regenerarea ţesuturilor, are efect pozitiv în combaterea stărilor de oboseală şi stres.

Se regăseşte în legumele şi fructele proaspete (ardei şi ceapă verde, salată, sfeclă, roşii, varză, măceşe, lămâi, mere, portocale, pătrunjel, busuioc, broccoli, agrișe, căpșune. coacăze negre, cartofi, kiwi etc.).

Vitamina C se distruge prin fierberea alimentelor.

Insuficienţa vitaminei C favorizează apariţia infecţiilor; poate produce scorbutul, o afecţiune care provoacă umflarea şi sângerarea gingiilor şi căderea dinţilor.

Vitamina D are rol în procesul de creştere, fiind esenţială pentru sănătatea oaselor. Această vitamină măreşte absorbţia de calciu și fosfor în organism. Contribuie la buna funcţionare a creierului; asigură sănătatea colonului, a sânilor, a prostatei. Previne afecţiunile cardiace.

Este supranumită „vitamina soarelui”, deoarece un om produce aproape 200 de micrograme de vitamina D dacă stă afară într-o zi însorită. De pildă, expunerea braţelor şi a chipului timp de aproximativ 30 minute la razele intense ale soarelui poate furniza organismului cantitatea zilnică necesară de vitamina D.

La copii, carenţa de vitamina D conduce la rahitism, deformări ale scheletului şi încetinirea procesului de creştere. La adulţi, deficitul determină apariţia osteoporozei şi a altor boli osoase, crescând riscul unor fracturi. Totodată, carenţa de vitamina D poate conduce şi la slăbiciunea muşchilor, la creşterea riscului de apariţie a depresiei şi chiar a schizofreniei.

Aportul corespunzător de vitamina D este deosebit de important mai ales în perioada preadolescenţei şi adolescenţei, deoarece atunci procesul de creştere este mai accentuat şi se constituie o mare parte din capitalul osos al organismului. Maximul de dezvoltare a masei osoase are loc la finele pubertăţii, urmând ca aceasta să rămână stabilă până în jurul vârstei de 30 de ani, după care masa osoasă îşi va pierde din fermitate treptat, de-a lungul vieţii.

Vitamina D se regăseşte în special în alimente precum: ouă, unt, lapte de vacă, iaurt, brânză, peşte (somon, ton, etc.), ficat, ciuperci, germeni de cereale, polen.

Administrarea de suplimente pe bază de vitamina D trebuie făcută numai la recomandarea medicului, deoarece excesul acestei vitamine poate provoca tulburări grave, precum hipercalcemie şi chiar blocaj renal.

Vitamina E are puternic rol antioxidant. Protejează vasele de sânge, ochii, celulele nervoase, menţinând tinereţea fizică şi psihică a organismului şi încetinind procesul de îmbătrânire a celulelor. Participă la formarea membranelor celulare, protejează enzimele şi coenzimele importante pentru respiraţia celulară.

Vitamina E intervine în metabolismul grăsimilor, în sinteza proteinelor. Întăreşte şi protejează inima şi arterele. Îmbunătăţeşte funcţia sexuală şi capacitatea intelectuală, ajută la preîntâmpinarea producerii avorturilor. Este eficientă în tratarea atrofiei testiculare, ovariene sau uterine, în tratarea sterilității feminine și masculine, în caz de menstruaţii dureroase, tulburări de menopauză, tulburări de creştere la copii.

Se regăseşte sub formă de tocoferoli în: uleiurile vegetale (soia, porumb, floarea-soarelui, uleiul de măsline, uleiul de arahide), migdale, alune, nuci, cereale integrale, peşte, salată verde, spanac şi alte legume frunzoase verzi, polen, mazăre, pătrunjel.

Vitamina F reprezintă o grupare de acizi graşi nesaturaţi (acizi esenţiali care nu pot fi sintetizaţi de organism, ci doar asimilaţi din unele produse alimentare - acidul linoleic, linolenic, arahidonic), ce sunt activi numai în prezenţa vitaminelor B6, E.

Vitamina F este importantă pentru menţinerea sănătăţii mucoaselor, a părului, pentru menţinerea catifelării şi prospeţimii pielii, pentru păstrarea permeabilităţii normale a peretelui intestinal, pentru prevenirea depunerii colesterolului, pentru susţinerea funcţiilor ficatului, pentru arderea grăsimilor saturate.

Are rol în prevenirea şi tratarea: tulburărilor cardiace, hepatice şi nervoase, afecţiunilor pielii, obezităţii, disfuncţiilor sexuale, migrenelor, varicelor, arteritei, flebitei, leziunilor renale, eczemelor, acneei, tulburărilor de creştere.

Vitamina F se găseşte în: uleiul de floarea-soarelui, uleiul de porumb, uleiul de soia, uleiul de măsline (presate la rece, de preferat), arahide, nuci, migdale, seminţe de dovleac crude, alune, cătină.

Vitamina H (biotina) - face parte din complexul B (B7).

Este esențială în formarea și reglarea nivelului de glucoză.

Are rol în reglarea nivelului colesterolului, în scăderea riscului de ateroscleroză în cazul persoanelor cu diabet.

 Se găsește în: ficat, avocado, ouă, portocale, morcovi, migdale, alune, lapte de vacă, ceapă, castraveți, varză.

Vitamina K (K1 şi K2) („vitamina antihemoragică”) are un rol deosebit de important în coagularea rapidă a sângelui, fiind indicată în stoparea hemoragiilor de orice natură. Se recomandă în urma tratamentelor îndelungate cu antibiotice.

Reduce drastic riscul de fracturi la șold; contribuie la formarea oaselor.

Are efect benefic în diferite tulburări: degerături, tulburări hepatice, urticarii, colite, probleme de debit menstrual.

Carenţa vitaminei K se manifestă prin apariţia de hematoame (hemoragii ale pielii), scurgeri de sânge din nas, colite, diaree.

Vitamina K se regăseşte în alimente precum: măceşe, fragi, afine, nuci, mure, kiwi, struguri, varză murată, sucul de roşii, cartofi, conopidă,  fasole verde, mazăre, morcovi, salată verde, spanac, broccoli, urzici, porumb, ovăz, grâu nedecorticat, carne de vită şi de porc, ficat de porc, untură de peşte, lapte, iaurt, gălbenuş de ou.

De reţinut că vitamina K este distrusă prin congelarea alimentelor înainte de a fi date în consum, precum şi prin râncezirea grăsimilor care intră în alcătuirea alimentelor respective.

Vitamina P (citrina) este o vitamină hidrosolubilă care acţionează alături de vitamina C, ajutând la absorbţia optimă a acesteia.  

Are un puternic rol antioxidant şi antiinfecţios, fiind importantă în menţinerea sănătăţii ţesutului conjunctiv, în păstrarea rezistenţei, elasticităţii şi permeabilităţii vaselor capilare, în tratarea afecţiunilor venelor, în prevenirea gripei, în stoparea hemoragiilor, în vindecarea edemelor, rănilor, vânătăilor, varicelor, artritei, hipertensiunii arteriale, sângerărilor gingivale.

Carenţa de vitamina P se manifestă prin: afecţiuni ale venelor, fragilitate şi hemoragii ale capilarelor, hemoragii cutanate, retiniene sau chiar cerebrale, slăbiciune generală a organismului.

Vitamina P se regăseşte în special în: lămâi, portocale, mandarine, caise, cireşe, măceşe, struguri, prune, coacăze, mure, mere, varză, spanac, ardei.

Clorul (Cl) există în organism sub formă de clorură de potasiu (KCl) şi de clorură de sodiu (NaCl – sarea de bucătărie).

Are rol în menţinerea echilibrului celular, în păstrarea echilibrului acido-bazic, în activarea unor enzime intestinale, în funcţia de detoxificare îndeplinită de ficat, în producerea salivei, a sucului gastric, a bilei.

Cobaltul (Co) este un microelement cu rol în cadrul metabolismului, ce face parte din compoziţia vitaminei B12. Alături de fier şi de cupru, ia parte la formarea globulelor roşii în sânge.
Contribuie la activarea unor enzime, la păstrarea echilibrului nervos, la procesul de creştere.

Are efect benefic în tratarea diverselor afecţiuni: anxietate, anemie, spasme, blocaje vasculare, palpitaţii, hipertensiune arterială.

Cobaltul poate fi regăsit în fructe şi legume: mere, caise, cireşe, vişine, pere, cartofi, orez, fasole, sfeclă roşie, varză, spanac, ciuperci, grâu nedecorticat, roşii, morcovi.

Cromul activează enzimele implicate în metabolismul glucozei şi în sinteza proteinelor. Acţionează precum insulina, potentând efectul acesteia şi astfel previne apariţia diabetului, facilitând asimilarea zahărului sub formă de glucoză la nivel celular. Împreună cu insulina, deci, cromul normalizează glicemia.

Asigură stabilizarea proteinelor acolo unde este nevoie de ele, favorizând procesul de creştere. Contribuie la scăderea tensiunii arteriale, previne depunerea grăsimilor pe pereţii vaselor de sânge, contribuind la creşterea colesterolului bun şi la scăderea colesterolului rău.

Lipsa cromului dezechilibrează metabolismul, conducând la o creştere mare a cantităţii de zahăr în sânge ori la o secreţie suplimentară de insulină, precum şi la o creştere a grăsimilor în sânge.

Cromul se regăseşte în alimente precum: cartofi, fasole verde, broccoli, spanac, pâine din faină integrală, germeni de grâu, cereale integrale, carne de pui, ficat de viţel, brânză, ciuperci, prune, banane, scoici.

Cuprul (Cu) este un oligoelement necesar în procesul de creştere, în buna funcţionare a inimii, în formarea hemoglobinei şi a globulelor roşii, în formarea oaselor, în fixarea fierului în organism şi prevenirea anemiei, în metabolizarea vitaminei C. Asociat cu aceasta, stimulează formarea anticorpilor şi sprijină astfel autoapărarea organismului. Previne alergiile, leucemia, osteoporoza, ulcerul, căderea părului.

De asemenea, cuprul participă la sinteza elastinei, susţinând structura cutanată. Cremele pe bază de cupru, cu rol antiseptic şi antialergic, ajută la redarea fineţii şi elasticităţii naturale a pielii, reducând leziunile şi atenuând ridurile.

În corp, cuprul se regăseşte în cantităţi mai mari în ficat, rinichi, inimă şi creier, dar şi în anumite enzime.

Intoxicaţiile cu acest element sunt periculoase, manifestându-se prin anemie, icter, consum exagerat de apă sau alte tulburări.

Necesarul de cupru se poate asigura din alimente precum: struguri, nuci, cereale, piersici, crustacee, stridii, ficat, fasole verde, ciuperci, ciocolată.

Fierul (Fe) este esenţial pentru sinteza hemoglobinei, proteina din globulele roşii din sânge care transportă oxigenul către celulele organismului. Protejează sistemul imunitar.

Fierul se pierde prin eliminarea celulelor îmbătrânite din tractul gastrointestinal, din cel urinar şi prin descuamarea tegumentului.

Fierul se regăseşte în alimente precum: orez, grâu, carne de porc, carne de vită, ficat, linte, fasole, cereale integrale, mere, struguri, dovleac, pătrunjel, arahide.

De pildă: 100 grame carne de vită conţin 2,1mg Fe, 100 grame linte gătită conţin 2,1mg Fe.

Fluorul (F) este parte componentă a oaselor, a dinţilor, a tendoanelor, fiind necesar în activarea creşterii. Se recomandă în tulburări de osificare, în rahitism, în osteoporoză, în reducerea apariţiei cariilor dentare, în diminuarea producerii fracturilor.

Intoxicaţia cu fluor provoacă afecţiuni ale inimii, ale sistemului nervos, ale glandelor endocrine, ale ficatului, ale tendoanelor şi ale ligamentelor, putând fi chiar fatală.

Necesarul de fluor al organismului se poate asigura din apa de băut şi din alimente precum: carnea de peşte de apă dulce, scrumbii, carnea de vită, carnea de porc, cartofi, caise, nuci.

Fosforul (P) întăreşte oasele şi dinţii; are rol în numeroase reacţii chimice importante din organism.

Reprezintă un element necesar pentru funcţionarea optimă a rinichilor, pentru regularizarea bătăilor inimii, pentru producerea naturală a lecitinei (utilă în eforturile psihice), pentru asigurarea energiei şi vigorii organismului, pentru combaterea stărilor de oboseală, de stres, de iritabilitate. Alături de calciu şi de vitamina D, are o importanţă deosebită în producerea şi transferul energiei nervoase, intelectuale şi sexuale în organism. Este răspândit la nivelul tuturor celulelor, fiind principalul constituent al acizilor nucleici (cantitatea de fosfor din organism reprezintă aproximativ 1 % din greutatea corporală).

Carenţa acestui element conduce la tulburări de formare a oaselor şi a dinţilor, anorexie, scădere în greutate, rahitism, astenie fizică şi intelectuală, anxietate, tulburări hepatice, afecţiuni cardiace, dureri articulare, anomalii la nivelul celulelor sanguine.

Intoxicaţia cu fosfor conduce la hipertermie, la scăderea calciului seric, la distrugeri de ţesuturi şi se tratează printr-un aport suplimentar de magneziu, de potasiu şi de fier.

Fosforul se regăseşte în alimente precum: nuci, carne, peşte, fructe de mare, grâu, orez, tărâțe de ovăz, cartofi, pâine albă, cartofi, broccoli, conopidă, praz, lactate, seminţe de floarea-soarelui, semințe de dovleac,, semințe de in, parmezan, boabe de soia prăjite, arahide.

Iodul este responsabil cu creşterea, diferenţierea şi reglarea metabolică, intrând în compoziţia hormonilor tiroidieni.

Se regăseşte în: sarea marină, sarea îmbogăţită cu iod, algele marine, peşte.

Cea mai importantă sursă de iod este peştele, de aceea se recomandă consumul de carne de peşte de minim două ori pe săptămână.

De exemplu: 100 grame hering conţin 52 µg iod, 100 grame cod conţin 120 µg iod.

Magneziul (Mg) participă la formarea substanţei osoase şi a tendoanelor. Are rol esenţial în procesele metabolice, în sinteza ADN şi ARN, în sinteza proteinelor, în buna funcţionare a inimii, în secreţiile glandulare.

Magneziul este important în procesul de mineralizare osoasă, în cel de contracţie musculară, fiind o minerală de înaltă performanţă metabolică în ceea ce priveşte furnizarea de energie organismului uman. El reglează impulsul nervos şi contracţia musculară. Combate: migrenele, depresia, insomnia, sindromul premenstrual.

Aportul adecvat de magneziu susţine digestia şi este important pentru dezvoltarea normală a organismului, încă din perioada de viaţă intrauterină.

Deficitul de magneziu poate afecta echilibrul nervos prin apariţia de stări de oboseală sau irascibilitate, nervozitate, anxietate, sau poate genera crampe musculare sau furnicături pe timpul nopţii, la nivelul gambelor.

Excesul de magneziu în sânge conduce la contracţii musculare spasmodice, tremur, diaree, convulsii, slăbire musculară.

Magneziul se regăseşte în special în alimente precum: nuci, seminţe de floarea-soarelui, seminţe de dovleac, alune, arahide, cereale integrale, cartofi, fasole, spanac, banane, lapte, carne, cacao, cafea, ridichi, apă minerală, orez brun, linte, kiwi, avocado.

De pildă: 100 g paste făinoase conţin 42 mg Mg, 100 g secară conţin 49 mg Mg, 100 g pâine integrală conţin 54 mg Mg.

Suplimentele alimentare pe bază de magneziu se recomandă a fi administrate numai la prescripţia medicului.

Manganul (Mn) este un oligoelement cu rol important în metabolismul proteinelor, glucidelor şi lipidelor. Sprijină fixarea calciului, a fierului, a vitaminelor. Intervine în formarea oaselor, în activarea a numeroase enzime, în sinteza colesterolului, în arderea grăsimilor. Contribuie la buna funcţionare a ficatului, a rinichilor, a glandelor endocrine, a glandelor sexuale şi la producerea insulinei de către celulele din pancreas.

Deficitul de mangan conduce la anemie, sterilitate, avorturi, întârzieri în creştere la copii, astenie, diminuarea rezistenţei oaselor, apariţia de malformaţii scheletice, dificultăţi în coordonarea mişcărilor, probleme de auz.

Excesul în administrarea de mangan, reducând gradul de utilizare a fierului în organism, poate cauza disfuncţionalităţi şi o stare de slăbiciune generală.

Manganul se găseşte în alimente precum: cereale, pâine din faină integrală, nuci, mere, ghimbir, avocado, piersici.

Molibdenul (Mo) este un oligoelement esenţial cu rol în metabolizarea grăsimilor şi a carbohidraţilor. Are proprietăți asemănătoare insulinei. Reprezintă o componentă a enzimei responsabile de utilizarea internă a fierului, acţionând preventiv împotriva anemiei. Sprijină producerea de energie în organism, formarea hemoglobinei, arderea grăsimilor din sânge.

Se regăseşte în alimente precum: mazăre, fasole, cereale integrale, spanac, salată verde, coacăze negre.

În cazul intoxicaţiilor cu acest mineral, pot apărea tulburări de creştere la copii, diaree, anemie feriprivă.

Nichelul (Ni) stimulează funcţiile pancreasului şi ale ficatului.

Se regăseşte în următoarele alimente: fasole, cartofi, soia, ceapă, morcovi, roşii, spanac, varză, fulgi de ovăz, caise, struguri, nuci, cacao.

Potasiul (K) are rol central în metabolismul celular; reglează metabolismul apei în organism prin extragerea sodiului din celule şi reducerea volumului de lichide, asigurând astfel menţinerea cantităţii necesare de apă în organism.

Potasiul intervine în buna funcţionare a muşchilor, a inimii şi a nervilor, contribuind la generarea energiei în corpul uman.

Deficitul de potasiu conduce la tulburări precum: crampe musculare, greaţă, balonare, constipaţie, iritabilitate, probleme ale inimii, insomnie.

Alimentele bogate în potasiu sunt: caise uscate, smochine, migdale, stafide, fistic, struguri, mere, banane, fasole uscată, ouă, ciuperci, cartofi noi, morcovi, salată verde, broccoli, spanac, sfecla roşie, sparanghel, peşte, carne de vită.

Seleniul (Se) previne formarea celulelor canceroase şi întăreşte sistemul imunitar, are rolul de a proteja hemoglobina celulelor roşii din sânge, de a menţine elasticitatea ţesuturilor, de a sprijini respiraţia celulară. Ajuta la absorbţia şi sporirea eficienţei vitaminei E. Împiedică depunerea grăsimilor pe pereţii vaselor sanguine, încetineşte procesul de îmbătrânire a celulelor, având rol antioxidant şi de protejare împotriva efectelor nocive ale razelor ultraviolete.

Are rol în încetinirea: bolii Alzheimer, bolilor de ficat, HIV.

Reduce stările de indispoziție. Împiedică pierderea timpurie a sarcinii. Este esențial pentru fertilitatea masculină, biosinteza testosteronului și formarea normală a spermatozoizilor.

Cerealele integrale, usturoiul, ceapa, tonul, scoicile, ficatul, roşiile, varza, broccoli, fructele de mare sunt o importantă sursă de seleniu.

Necesarul de seleniu trebuie satisfăcut din raţia obişnuită de alimente.

Intoxicaţia cu seleniu se poate manifesta prin: paralizia muşchilor, orbire, tulburări respiratorii, umflarea pleoapelor, expiraţii urât mirositoare, salivaţie abundentă, căderea părului, hipotermie, colici abdominale, scădere în greutate.

De aceea administrarea de suplimente pe bază de seleniu trebuie să ţină cont de recomandarea strictă a medicului.

Siliciul (Si) are rol în autoapărarea şi dezintoxicarea organismului, fiind esenţial în nutriţie, în dezvoltarea sistemului vascular, a sistemului osos, a sistemului respirator. Totodată, este un oligoelement important pentru sănătatea tenului şi a părului.

Este benefic în ameliorarea diverselor afecţiuni, precum: demineralizări, rahitism, astenie, întârzieri în osificare şi în dentiţie, hipertensiune arterială, hemoragii, diabet, reumatism, boli de piele, artroză.

Carenţa de siliciu se manifestă în organism prin pierderea elasticităţii pielii şi prin vindecarea greoaie a leziunilor.

Siliciul este conţinut de numeroase alimente: grâu nedecorticat, urzici, fasole verde, usturoi, ceapa, ridichii, praz, păstârnac, coaja fructelor, pieliţa legumelor, lămâi.

Sodiul (Na, natriul) intervine în menţinerea echilibrului acido-bazic al organismului, contribuie la buna funcţionare a sistemului nervos şi a musculaturii.
Are proprietatea de a preveni insolaţiile şi de a menţine constant echilibrul apei la exteriorul celulelor (asemănător cu potasiul, care realizează acelaşi lucru pentru interiorul acestora).
Este esenţial pentru copii, în procesul de creştere.

Necesarul zilnic de sodiu este de 1-2 grame (aflat în 3-5 g de sare de bucătărie - NaCl). El depinde însă şi de temperatură, muncă fizică, sporind odată cu nivelul ridicat al acestora. Se apreciază că un consum de 5 g de sodiu pe zi, corespunzând la 8 g de sare de bucătărie, nu este dăunător organismului. Dar ceea ce depăşeşte această cantitate devine dăunător.

Potasiul este cel care asigură eliminarea apei cu surplus de sodiu din organism (diureza). O cantitate prea mare de sodiu generează în corp diminuarea cantităţii de potasiu. Excesul de sodiu conduce la o activitate intensificată a glandelor corticosuprarenale, la disfuncţii renale, la creşterea tensiunii arteriale şi a iritabilităţii neuromusculare.

Cantitatea totală de sodiu din organism este aproximativ 80-100 grame. Alături de clor şi de potasiu, sodiul reprezintă electrolitul major al fluidelor din corp. Nivelul sodiului existent în organism este reglat de cei doi rinichi, care cresc sau scad excreţia, în funcţie de cantitatea de sodiu ingerată.

Pierderile de sodiu se realizează prin transpiraţie. Insuficienta sodiului în organism duce la scăderea tensiunii arteriale sub valorile normale, la tulburări cardiovasculare şi la deshidratare, putând pune în pericol sănătatea.

Principala sursă de sodiu în alimentaţie este sarea de bucătărie (NaCl, cu un conţinut de sodiu de circa 39 %). Pentru persoanele cu afecţiuni renale sau cardiace şi celor cu probleme de obezitate, se recomandă consumul de sare marină, nerafinată sau consumul de sare grunjoasă în locul sării rafinate, albe.

Sodiul natural se regăseşte, în cantităţi mici, în alimente precum: cartofi, mazăre, fasole, linte, varză, dovlecei, spanac, sfeclă roşie, frunze de pătrunjel, ridichii roz, măsline, lactate, ouă, carne de vită, castane comestibile. În general, fructele conţin cantităţi mai reduse de sodiu, de aceea sunt recomandate în regimurile hiposodice.

Sulful (S) intră în compoziţia proteinelor, a unor enzime şi a unor hormoni. Combate infecţiile şi contribuie la refacerea ţesuturilor. Este important pentru oase, articulaţii şi tendoane.

Are rolul de a stimula secreţia gastrică şi pe cea biliară, de a reduce cantitatea de colesterol rău din sânge, de a reactiva sistemul nervos, de a asigura sănătatea părului, a pielii şi a unghiilor.

Necesarul zilnic de sulf este asigurat prin alimentaţie, de: carne, ouă, lactate, cartofi, ceapă, usturoi, castraveţi, salată verde.

Vanadiul (V) contribuie la împiedicarea formarii colesterolului în vasele sanguine şi la prevenirea atacurilor de cord.

Se regăseşte în alimente precum: peştele, algele marine, fructele de mare, mierea.

Zincul (Zn) este o componentă de bază a enzimelor implicate în metabolismul proteinelor şi lipidelor. Are rol esenţial în echilibrul hormonal şi pentru protejarea sistemului imunitar. Stimulează activitatea creierului, a pancreasului, a organelor sexuale, menţinând acuitatea vizuală.

Totodată, zincul ajută la vindecarea rănilor, favorizând regenerarea celulelor. Intervine în procesul de asimilare a unor vitamine şi în procesul de formare a leucocitelor. Contribuie la reducerea erupţiilor cutanate (acnee, coşuri), scăzând secreţia de sebum. Menţine sănătoase unghiile, părul şi pielea.

Pierderile de zinc din organism au loc în cazul traumatizărilor, anemiilor, cancerului, menstruaţiei, sarcinii, infarctului, bolilor ficatului, afecţiunilor prostatei.

Aportul de zinc contribuie la reducerea riscului unei greutăţi reduse a fătului la naştere asociate cu naşterea prematură.

Carenţa de zinc poate apărea la copiii subnutriţi cu produse de origine animală (carne, ouă, lactate). Deficitul de zinc se manifestă prin infecţii repetate, îmbolnăvirea ficatului, a prostatei, căderea părului, degradarea unghiilor, scăderea poftei de mâncare, apariţia anemiei, vindecarea lentă a rănilor, apariţia diareii, dereglări ale sistemului de reproducere, accelerarea fenomenului de îmbătrânire a celulelor.

Zincul se regăseşte în alimente precum: carne (100 g carne de porc conţin 2,4 mg Zn), ouă, peşte (de exemplu: 100 g cod conţin 0,4 mg Zn), lactate (100 g brânză proaspătă conţin 4 mg Zn), piersici, caise, grâu nedecorticat, stridii, nuci.

Coenzima Q10 - este o enzimă care se găsește în mod natural în organism.

Are rol benefic împotriva diabetului și a hipertensiunii arteriale.

Se găsește în: sardine, spanac, broccoli, alune, carnea de vită, carnea de miel.

Trei-frați-pătați s. m. = plantă erbacee cu flori galbene, plăcut mirositoare, cu cinci petale (Viola saxatilis).
Panseluța de câmp, barba împăratului, catifeluța, trei-frați-pătați (Viola tricolor - L.) este o floare sălbatică de origine europeană, care crește în toate anotimpurile. Alte denumiri populare sunt: buruiana împăratului, buruiana de spurcăciune, buruiana de nouă daturi, călțunași de câmp, cârligei pătați, flori domnești, micșunele, pansele-sălbatice, soră-cu-frate, frățiori, lămâioară, maschioane- sălbatice.
Creşte în lunci, la marginea pădurilor, fâneţe, pe coaste şi stâncării din zona de deal până la cea subalpină.

Sursa foto: wikipedia.org

Numele plantei trei-frați-pătați este explicat de legenda care circulă și care spune că demult, trei frați, fii de împarat, au pornit la lupta împotriva unui balaur înfricoșător care-i teroriza pe supușii împărăției. Când erau gata să-l răpună, balaurul le-a spus celor trei frați că, dacă-l vor omorî, vor avea mult de suferit, dar ei nu au cedat amenințărilor balaurului și l-au omorat. Îndată însă trupurile lor s-au umplut de bube și din frumusețea lor n-a mai rămas nimic. Pentru că nu puteau ieși în lume în halul în care arătau, cei trei frați s-au așezat în genunchi și s-au rugat să li curme suferința. Dumnezeu le-a ascultat rugămintea și i-a transformat într-o floare cu miros abia simțit și suav, care vindecă boli de piele și care se numește trei-frați-pătați.

De la trei-frați-pătați se întrebuințează în scop medicinal partea aeriană înflorită (Herba Violae tricoloris), recoltată în lunile mai-august.
Recolta culeasă se lasă la uscat, în strat subțire, în locuri umbroase și foarte bine aerisite. Cel puțin o dată pe zi, se întorc plantele, mai ales dacă în locul de uscare aerul nu circulă sufficient.
Florile au fost folosite atât în scop medicinal, cât și pentru producerea vopselei galbene, verzi și verzui-albăstrui.
Intern, planta se administrează sub formă de infuzie combinată, pulbere și tinctură.

Planta conține: saponine triterpenice pentaciclice, peptide, uleiuri volatile, un alcaloid (violină), flavonozide (violă), antocianozide, o heterozidă a salicilatului de metil, compuşi salicilici, vitamine A, C, betacaroten, taninuri, acidul tanic, acidul salicilic, siciclotide.

Proprietăți terapeutice:
- acțiune diuretică, depurativă, ușor laxativă, antialergică, sudorifică, antimicrobiană;
- utilă în afecțiuni dermatologice: eczeme, seboree, urticarie, dermatoze, acnee juvenilă, acnee rozacee, furunculoze, psoriazis, herpes;
- utilă în combaterea afecțiunilor renale (nefrite, edeme de origine renală), reumatism, cistită, constipație;
- a fost recomandată ca tratament în tratarea epilepsiei, astmului, rinitei alergice, alergiilor digestive, alergiilor la praf și polen;
- are proprietăți expectorante, fiind folosită în tratamentul bronșitei și al tusei convulsive, dar și al traheitei, guturaiului, faringitei;
- tratează boli reumatice (gută, reumatism degenerativ, artrite, artroze), intoxicații diverse, boli hepatice, deficienţe imune;
- în uz extern, compresele, gargara, spălăturile şi inhalaţiile cu trei-fraţi-pătaţi ajută la vindecarea rănilor, plăgilor, furunculozelor, aftelor, stomatitelor, leucoreei, rinoreei etc.;
- infuzia poate fi folosită în spălături nazale (indiferent că este vorba de o afecțiune pe fond alergic sau infecțios), dar și în spălături vaginale, contra leucoreei.

Precauții:
- în caz de supradozare, pot apărea fenomene neplăcute cum ar fi vărsăturile, diareea, stările de greață și inapetența, mai rar iritațiile la nivelul pielii;
- planta crudă poate fi ușor toxică, fiind recomandat a se evita;
- nu se administrează intern copiilor mici;
- din cauza conţinutului de alcool, nu se recomandă administrarea tincturii în: hepatite virale, toxice şi metabolice, steatoză hepatică, ciroză hepatică, sarcină şi alăptare.

RÓINIȚĂ, roinițe, s. f. Plantă erbacee perenă, cu flori albe ori liliachii cu miros plăcut, mult căutate de albine, cu frunze ovale întrebuințate în medicină pentru calitățile lor stimulente și antispasmodice; melisă (Melissa officinalis). – Roi1 + suf. -niță.
Roinița (Melissa officinalis L.) - este o plantă perenă din genul Melissa L., familia Labiatae (Lamiaceae). Roinița este meliferă, aromatică și are proprietăți curative.
Roinița crește în tufe dense care nu depășesc înălțimea de 90–100 cm. Fiind perenă, frunzele se veștejesc și cad spre sfârșitul toamnei și apar din nou de obicei în luna aprilie. Se aseamănă la înfățișare cu urzica (Urtica dioica) deși aceasta din urmă aparține unei familii cu totul diferite. Frunzele roiniței sunt însă de un verde mai pronunțat, aproape închis la culoare și ele degajă o aromă plăcut mirositoare, asemănătoare lămâii, atunci când sunt presate între degete.

Sursa foto: wikipedia.org

Inflorescența roiniței este vizitată de numeroase insecte; de asemenea, datorită mirosului pronunțat care atrage albinele, este folosită de apicultori atunci când capturează un roi (se freacă pereții stupului) sau când vor să unifice două familii; de aici și denumirea plantei (de la roi de albine).
Roinița se întâlnește spontan pe teritoriul României doar pe arii restrânse în sud-vestul țării în zone ferite de pe lângă păduri și luminișuri, în Oltenia (în preajma localității Baia de Aramă) și în Banat. Se cultivă în grădini și așezăminte monahale.

Roinița, ca supliment alimentar, se găsește sub formă de capsule, tablete, pulbere și tincturi. De asemenea, frunzele de roiniță cu aromă de lămâie sunt folosite pentru a prepara un ceai, pentru a da savoare preparatelor culinare și pentru a ține la distanță insectele.

Conține: uleiuri eterice, citral, citronel, taninuri, rășini, saponine, vitamina C, acid succinic, cafeic, geraniol, un principiu amar, acid rosmarinic.

Proprietăți terapeutice:
- calmează spasmele stomacale, elimină gazele din stomac;
- calmează stările nervoase;
- înlătură diareea;
- mărește secreția biliară, echilibrează digestia, stimulează pofta de mâncare;
- calmează stările de vomă la femeile gravide;
- tratează indigestia, refluxul esofagian, dischinezia biliară, balonarea, colicile, colitele cronice;
- tratează hipertiroidia;
- ceaiul preparat din frunze de roiniță, dar și cel preparat din flori de roiniță ajută la calmarea durerilor de cap, tratarea amețelilor, a atacurilor de panică; este recomandat pentru armonizarea stării psiho-emoționale, ajută la inducerea relaxării și a stării de bine, a confortului psihic, calmului și echilibrului, protejează sistemul nervos de stres și are rolul de a îmbunătăți memoria;
- fiind bogat în principii amare, ceaiul de roiniță se poate folosi şi ca tonic aperitiv;
- combate somnolența și durerile de dinți;
- cicatrizantă bacteriostatică și antivirală, utilă și pentru: vindecarea rănilor (sub formă de băi), tratarea herpesului, eczemelor și contuziilor, zona zoster, tenurilor iritate;
- se recomandă în tratarea înțepăturilor de albine sau viespi;
- uleiul esențial de roiniță poate să scadă valoarea trigliceridelor și, totodată, poate să îmbunătățească sinteza colesterolului în ficat;
- roinița are și acțiune asupra musculaturii netede uterine, fiind utilă și în ameliorarea crampelor menstruale;
- contribuie la sănătatea sistemului circulator și respirator.

Precauții:
- nu se recomandă utilizarea pe termen mai lung și nici administrarea unor doze mai mari decât cele recomandate (efectele secundare pot include dureri de cap, amețeli, greață, balonare, flatulență, vărsături, indigestie, dureri de stomac, urinare dureroasă, anxietate și agitație);
- roinița poate încetini coagularea sângelui, deci se recomandă să se oprească folosirea remediilor cu această plantă cu cel puțin cel puțin două săptămâni înainte de o intervenție chirurgicală, pentru a evita sângerările excesive;
- extractele și suplimentele cu roiniță ar trebui evitate de copii, femei însărcinate și mame care alăptează - nu se vor folosi decât la recomandarea expresă a medicului;
- în ceea ce privește interacțiunile medicamentoase, roinița poate avea un efect sedativ dacă este combinată cu alcool, cu tratamente pentru somn sau cu sedative;
- roinița poate interacționa și cu alte medicamente, cum ar fi: medicamente pentru tiroidă (levotiroxina), diluanți ai sângelui (warfarina, clopidogrelul), medicamente pentru glaucom (travoprost), medicamente pentru chimioterapie (tamoxifen, irinotecan);
- nu se recomandă persoanelor cu hipotiroidie.

PĂTRUNJÉL, pătrunjei, s. m. Plantă erbacee legumicolă, cu tulpina înaltă, cultivată pentru rădăcina pivotantă, albă și pentru frunzele ei aromate, întrebuințate în alimentație și în medicina populară (Petroselinum hortense).
Poartă și denumirile de găgăuț, pătlăgele (pl.), pătrunjică sau petersil.
Pătrunjelul (Petroselinum crispum) face parte din familia Apiaceae, înrudindu-se cu coriandrul, anasonul, mărarul, chimenul, leușteanul, păstârnacul, țelina; provine din regiunea Mediteranei de Est. În prezent, este cultivat în aproape întreaga emisferă nordică și în America de Sud; rareori mai crește în sălbăticie.

Sursa foto: wikipedia.org

Înainte de a dobândi popularitatea globală ca plantă culinară, pătrunjelul era utilizat ca plantă medicinală. A fost utilizat încă din antichitate în cazul femeilor infertile, pentru îmbunătățirea activității ovarelor, dar și pentru a asigura fertilitatea.
Este folosit proaspăt sau uscat, în preparate culinare; sau sub formă de suc, smoothie, infuzie, gargară, băi sau spălături locale.

Conține: apiol (un compus al estrogenului), acizi grași volatili, vitamina A, vitamina C, potasiu, fier, sulf, fosfor, betacaroten, clorofilă, fluorină, acid folic, proteine, vitamina B12, vitamina K (gătirea pătrunjelului mărește conținutul de vitamina K), uleiuri volatile (miristicina etc.), flavonoide, inositol, luteină acid alfa-linolenic.

Proprietăți terapeutice:
- antioxidant; detoxifiant; antialergic; antitumoral; antirahitic; diuretic; vasodilatator; antispastic; vermifug;
- combate anemia feriprivă, facilitează asimilarea fierului;
- mărește capacitatea anti-oxidantă a sângelui;
- combate mirosul neplăcut al gurii;
- întreține elasticitatea vaselor de sânge și este eficient în vindecarea vânătăilor;
- combate diareea;
- stimulează absorbția intestinală și funcția de detoxifiere a ficatului;
- dizolvă depunerile de colesterol;
- este diuretic, eliminând apa din organism și ajutând în cazul mâinilor și picioarelor umflate;
- tratează infecțiile urechilor;
- ajută la vindecarea plăgilor, a conjunctivitei;
- combate oboseala cronică, datori conținutului de fier;
- ajută la dizolvarea pietrelor de la vezica biliară;
- mărește nivelul de estrogen și circulația sanguină în uter, tratând dereglările ciclului menstrual, sindromul premenstual, simptomele menopauzei;
- este stimulator al sistemului imunitar;
- reduce inflamația cauzată de înțepăturile de insecte;
- elimină reziduurile din țesuturi; ajută la regenerarea și vindecarea ficatului;
- îmbunătățește vederea nocturnă;
- se folosește în tratarea scorbutului;
- ajută la decongestionarea sinusurilor, fluidizează secrețiile pulmonare;
- inhibă formarea tumorilor, în special a celor din plămâni;
- relaxează fibrele musculare neted intestinale;
- înlătură durerile dentare;
- dilată arterele și împiedică apariția cheagurilor de sânge, scade riscul de ateroscleroză;
- calmează durerile în caz de reumatism și gută;
- neutralizează efectele intoxicației cu alcool sau tutun;
- tonifică părul, favorizează regenerarea și strălucirea;
- decoctul de pătrunjel ajută la redarea strălucirii tenului, dar și la atenuarea ridurilor și pistruilor, la calmarea pielii umflate de sub ochi.

Precauții:
- abuzul de pătrunjel poate avea efect laxativ sau poate cauza reacții alergice la nivel cutanat;
- în timpul sarcinii, pătrunjelul nu se va consuma în cantități mari întrucât poate declanșa contracții uterine;
- este contraindicat femeilor care alăptează, deoarece planta diminuează secreţia lactată.

MĂRÁR s. m. Plantă erbacee aromatică din familia umbeliferelor, cu frunze filiforme și cu flori galbene, folosită drept condiment (Anethum graveolens).
Mărarul (Anethum graveolens) este o plantă ierboasă, anuală, face parte din grupul Umbellifere (grup mare de plante cu flori și condimente, care include chimenul, pătrunjelul, feniculul etc.), familia Apiacee. Este originar din regiunile mediteraneene și est-europene.
Mărarul era cultivat pentru frumusețea inflorescențelor de către greci și ca plantă legumicolă și medicinală de către egipteni. Ca și în cazul pătrunjelului, grecii ofereau și împletituri din mărar sportivilor și poeților lor, care le purtau ca pe coronițe.
Cuvântul „mărar” ("dill" in limba engleză) vine de la „to lull” („la somn”) din vechea limbă norvegiană, deoarece vikingii au atribuit o semnificație puternică efectelor liniștitoare și sedative ale plantei.

Sursa foto: wikipedia.org

Conține: carvonă, vitamina A, niacină, piridoxină, acid folic, riboflavină (vitamine din complexul B), vitamina C, cupru, potasiu, calciu, mangan, fier, magneziu, fibre alimentare, beta-caroten, uleiuri esențiale volatile, cum ar fi d-carvona, dillapiol, DHC, eugenol, limonen, terpinene și miristicin, sare.

De la această plantă se folosesc toate părțile aeriene. Frunzele, inflorescențele și semințele se utilizează pentru aromatizarea preparatelor, iar tulpina și inflorescența pentru pregătirea conservelor și murăturilor. În medicina populară este folosit împotriva insomniei, tulburărilor nervoase, balonărilor etc.
Mărarul are o largă răspândire în bucătăria românească, făcând parte din lista celor mai îndrăgite și des folosite condimente. Uleiul extras din semințele de mărar are proprietăți: anti-spasmodice, carminative, digestive, dezinfectante, galactogene (ajuta la secreția de lapte matern), sedative, anestezice. Rămurelele de mărar au efect antiseptic, digestiv, și proprietăți carminative.

Proprietăți terapeutice:
- calmează durerile dentare; folosit în îngrijirea dentiţiei, aceastǎ plantǎ curǎţǎ în profunzime dinţii şi gingiile, reuşind sǎ opreascǎ proliferarea bacteriilor responsabile de infecţiile gingivale şi de formarea cariilor;
- împrospătează mirosul cavității bucale;
- stimulează buna funcționare a rinichilor, previne infecțiile urinare;
- fortifică sistemul nervos; masajul cu ulei de mărar este un remediu benefic pentru rezistență psihică în momentele grele ale vieții;
- tratează vânătăile și edemele; datorită proprietăților sale antiinflamatorii, mărarul este utilizat la prepararea diverselor unguente indicate în tratarea diverselor afecțiuni ale pielii;
- menține sănătos sistemul osos al organismului (de la o linguriță de semințe de mărar se poate obține calciu mai mult decât din consumul unui pahar cu lapte);
- esența de mărar este utilizată în aromoterapie, îndepărtând stările de greață;
- previne riscul de ateroscleroză;
- stimulează digestia, reglează metabolismul și are efect benefic pentru combaterea balonărilor;
- tratează infecțiile interne și externe cauzate de bacterii și paraziți;
- datorită conținutului de calciu, pe plan intern, mărarul poate preveni osteoporoza și alte boli osoase;
- repelent pentru insecte - tinctura de mărar este o alternativă sănătoasă pentru spray-urile anti-insecte din comerț;
- condimentarea mâncărurilor cu mărar se recomandă și mamelor în timpul alăptării, deoarece mărarul stimulează producția de lapte.

Precauții:
- uleiul eteric de mărar este contraindicat femeilor gravide sau care alăptează și persoanelor cu regim hiposodat strict, căci mărarul conține sare multă în componența sa chimică.

 PIPÉR, piperi, s. m. Plantă tropicală din familia piperaceelor, cu tulpina lungă și subțire, târâtoare sau agățătoare, ale cărei fructe, în formă de boabe (negre la maturitate), sunt folosite (ca atare sau pisate) drept condiment (Piper nigrum).
Țara de origine a piperului este India, mai precis coasta Malabar. În procesul de colonizare a Asiei de Sud s-a extins și cultivarea piperului, în urmă cu circa 1000 de ani, fiind cultivat și în Indonezia și Malaezia.
De-a lungul istoriei, piperul a fost folosit ca marfă de schimb și valoarea lui era comparabilă cu a aurului.

Sursa foto: wikipedia.org

Piperul este un fruct. Acesta provine de la o plantă cățărătoare ce poate atinge înălțimi de până la 4-8 metri. Planta este veșnic verde, iar boabele de piper sunt de culori diferite, în funcție de perioada în care sunt recoltate. Varietăți de piper mai puțin cunoscute sunt piperul alb, piperul verde și piperul roșu.
Piperul negru este recoltat necopt și uscat la soare, în urma uscării devenind negru și dur la textură, iute și înțepător la gust și miros.
Piperul verde este recoltat înainte de coacere, se păstrează congelat, uscat sau în saramură.
Piperul alb copt are boabele roșii, care devin galben-albicioase după ce sunt puse la înmuiat o săptămână, pentru de a li se îndepărta coaja și apoi usca.
Piperul roșu copt are culoarea roz când este cules și nu este prelucrat.

Piperul nu are miros, gustul este picant, iute; gustul puternic al piperului aparține substanței pe care o conține - Pipera Alcaloida:
- piperul verde este puternic și plin de aromă,
- piperul negru este, ardeiat, usturător, pișcător,
- piperul alb este puțin iute și are o textură fină,
- piperul roșu are o aromă dulceagă, picantă și ușor iute.

Piperul conține: piperină, vitamina A, vitamina C, vitamina K, calciu, magneziu, cupru, potasiu, fier, mangan, crom, fibre.

Piperul negru se foloseşte ca ingredient de bază în bucătărie, dar și în diverse medicamente şi produse cosmetice (parfumuri, creme etc.), iar uleiul de piper este, de asemenea, folosit ca ulei de masaj ayurvedic sau în anumite tratamente de frumuseţe.
Atunci când se gătește, este de preferat ca piperul să se adauge spre final. Nu este recomandat ca piperul să fie gătit mai mult de două ore, pentru că își pierde complet aroma.
Piperul poate fi păstrat ani mulți fără să își piardă aroma, cu condiția să fie întreg, pentru că piperina este volatilă și se evaporă în timp din pudra de piper măcinat. O mare parte din aromă este pierdută în termen de 30 de zile de la măcinare.

Proprietăți terapeutice:
- efectele antioxidante, antiinflamatorii şi antibacteriene;
- antiinfecțios asupra căilor respiratorii;
- stimulent al proceselor digestive, contribuie la absorbţia nutrienţilor din alimente;
- combate astenia;
- reglează tensiunea arterială;
- grăbește arderea grăsimilor;
- are efect revigorant, excitant al sistemului nervos;
- are acțiune antitusivă; ajută la tratarea astmului și a tusei convulsive;
- combate balonarea, ajută la prevenirea formării de gaze intestinale;
- contribuie la stimularea funcției creierului;
- susţine sănătatea glandei tiroide;
- ajută la tratarea răcelilor;
- este un bun diuretic;
- util în caz de sinuzită sau congestie nazală, ajutând la eliminarea depunerilor de mucus din tractul respirator;
- ajută în combaterea cariilor, calmează durerile de dinţi şi inflamaţiile gingivale;
- piperina, substanţa activă din piper, conferă efecte antidepresive;
- poate ajuta la vindecarea bolii de piele numite vitiligo;
- are proprietăți de combatere a cancerului.

Precauții:
- piperul este contraindicat în hipertensiune, în afecțiuni gastro-intestinale, hepatice și renale;
- consumul de prea mult piper poate provoca senzații de arsură în gură și în gât, precum și dureri de stomac sau dureri intestinale;
- nu se recomandă consumarea piperului în stare pură, ci numai amestecat în/cu diverse alimente;
- odată ajuns în zona ochilor, poate provoca senzaţie de arsură sau iritaţii;
- influențează modul în care medicamentele sunt absorbite și metabolizate;
- în cazul gravidelor, corpul este deja sensibil la condimente, astfel că se recomandă evitarea piperului; aroma şi gustul uşor iute se transferă şi în laptele matern.

BOIÁ - Condiment de culoare roșie, obținut din pisarea ardeiului iute uscat; paprică. – Din tc. boya.
Boiaua este folosită în multe rețete de bucătărie pentru a adăuga culoare și gust preparatelor. Boiaua este ferm asociată cu Ungaria și Spania deoarece ele au fost primele țări care au răspândit condimentul pe întregul glob. Utilizarea plantei s-a răspândit din Spania până în Africa și Asia, iar mai apoi în Europa Centrală prin Balcani, deoarece aceasta era sub stăpânire otomană.

Sursa foto: wikipedia.org

Ardeii folosiți pentru preparea boielei au o cantitate neobișnuită de vitamina C, fapt descoperit în 1932 de câștigătorul ungur al Premiului Nobel pentru Medicină din 1937, Albert Szent-Györgyi. Majoritatea conținutului de vitamină C se reține în boia, având mai multă decât sucul de lămâie. Boiaua este de asemenea, bogată în antioxidanți. Culoarea acesteia este determinată de zeaxantină carotenoidă xantofilă.
Boiaua nu are un miros intens, iar aroma variază de la dulce și fructat la foarte iute, în funcție de tip.
Pudra de boia se păstrează într-un loc întunecat într-un recipient închis ermetic, deoarece altfel își pierde rapid culoarea și aroma. Boiaua are un efect ușor de îngroșare și ajută la transformarea supelor și sosurilor în preparate picante și groase, oferindu-le totodată o culoare roșie minunată.

Conține: carbohidrați, proteine, vitamina C, potasiu, zinc, acid folic, zeaxantină carotenoidă xantofilă, capsaicină (substanță iute), capsantină, carotină, vitamina P, ulei volatil, ulei gras, flavonozide, beta-caroten, beta-criptoxantină, luteină.

Proprietăți terapeutice:
- activează digestia;
- combate alergiile;
- facilitează producerea endorfinei, fiind benefică în caz de oboseală accentuată și irascibilitate;
- previne formarea tumorilor;
- accelerează metabolismul, reduce colesterolul și contribuie la prevenirea proceselor degenerative;
- asigură o bună funcționare a inimii și contribuie la permeabilitatea vaselor de sânge, reglează tensiunea arterială, întărește arterele și intensifică circulația periferică;
- ameliorează inflamațiile și durerea;
- întărește sistemul imunitar;
- previne cancerul de prostată și de stomac;
- tratează gingivita;
- capsaicina are o mare putere împotriva bolilor autoimune;
- îmbunătățește sănătatea ochilor;
- reglează nivelul zahărului din sânge, ajută la tratarea diabetului zaharat.

Precauții:
- boiaua iute este contraindicată în afecțiuni ale tractului gastro-intestinal.

GHIMBÉR s. m. Plantă erbacee din regiunile tropicale, cu rizom aromatic bogat în uleiuri eterice (Zingiber officinale). [Var.: ghimbír s. m.] – Din magh. gyömbér.

Sursa foto: wikipedia.org

Rizomul de ghimbir are o formă neregulată, contorsionată și e noduros, atingând până la 5-6 centimetri în lungime.
Ghimbirul este membru al aceleiași familii (Zingiberaceae) care include cardamonul și turmericul.

Este deosebit de prețuit în bucătăriile orientale din India, Malaezia, Nepal, Bangladesh etc. În fostele colonii britanice, cum ar fi Canada, Australia, Jamaica, Kenya, se consumă o așa-zisă "bere" din ghimbir (ginger beer) care de fapt este o băutură ne-alcoolică, răcoritoare.
Ghimbirul este folosit în absolut toate tipurile de preparate, de la sosuri, supe și feluri principale, până la deserturi și băuturi.
Dacă ghimbirul proaspăt este fiert, iuțeala sa crește, iar aroma scade. Thailandezii folosesc ghimbir dat prin răzătoare, alături de alte condimente, la prepararea pastelor de curry.
Ghimbirul prăjit are un gust diferit, iuțeala sa domolindu-se. Merge foarte bine prăjit alături de usturoi, sau ceapă. Indienii folosesc adesea această tehnică pentru a obține sosuri delicioase cu care asezonează mâncărurile de legume și carne.
În bucătăria chineză, ghimbirul este folosit atât prăjit cât și fiert. Mâncarea care fierbe înăbușit mai mult timp este aromată cu feliuțe de ghimbir, care își eliberează aroma destul de repede. Tehnica chinezească stir-fry (chao), care înseamnă gătirea pe foc iute, rapidă a mâncării, cu amestecare continuă, cere adesea ghimbir mărunțit sau dat prin răzătoare.
Ghimbirul ocupă un loc important în bucătăria japoneză, unde este folosit în cantități mici. De exemplu, carnea de pui este aromată prin stropire cu sucul obținut prin stoarcerea ghimbirului proaspăt. Ghimbirul murat, (beni shoga), este preparat din rizomi foarte tineri și este adesea servit alături de sushi.
Ghimbirul se consumă câteodată în forma sa pisată, mărunțită. În acest caz ghimbirul e o pulbere fină asemănătoare piperului alb.

Rădăcina de ghimbir poate fi păstrată o perioadă îndelungată de timp; este indicat a se depozita într-o pungă de plastic, în frigider. Astfel, rădăcina de ghimbir poate sta proaspătă până la 4 săptămâni.

Substanțele active importante pe care le conține ghimbirul sunt: gingeroli, fenoli, zinghiberină, zinghiberol, felandren, borneol, cineol, elemen, borneol, bisabolen, curcumen, phelladrene, amidon, mucilagii, răşini, potasiu, zinc, calciu, cupru, magneziu, fosfor, vitamina B6, vitamina C, vitamina D, acizi aminați, terpene, oleorezine.

Ghimbirul se mai folosește în industria parfumurilor, a cosmeticelor, și în masaj (terapeuții folosesc uleiurile aromatice de ghimbir pentru fricționarea zonelor unde se acumulează tensiuni negative: tâmplă, ceafă, încheieturi) și în acupunctură (încălzește meridianele de acupunctură).
Ghimbirul se comercializează și sub formă de capsule sau pudră. Și extractul de ghimbir este foarte popular, poate fi găsit sub două forme: apos și alcoolic.

Proprietăți terapeutice:
- hipotensiv; antioxidant; energizant; antiinflamator; antiseptic; antiviral; antifungic; antifebril; antispasmodic;
- ajută la scăderea colesterolului;
- crește răspunsul imunitar al organismului;
- distruge microbii;
- reduce durerea de dinți;
- ajută digestia; stimulează enzimele cu rol eficient în absorbția nutrienților; scade aciditatea gastrică;
- calmează durerile abdominale, elimină gazele, dă poftă de mâncare, neutralizează toxinele;
- sub formă de băi: înlătură durerile articulare;
- stimulează glandele suprarenale, fiind un tonic excelent în stări de oboseală și stres;
- contribuie la reducerea inflamațiilor;
- reduce intensitatea migrenelor; reduce durerile de spate sau crampele musculare sau menstruale;
- contribuie la îngrijirea pielii;
- are rol în prevenirea cancerului ovarian;
- în răceală, acționează asupra plămânilor, stomacului și splinei;
- ceaiul de ghimbir este un calmant ideal în inflamațiile gâtului, sinuzite, răgușeală, febră, eliminare de mucozități și congestii respiratorii;
- este folosit, adesea, ca antidot în caz de rău de mare; este întrebuințat, de asemenea, pentru combaterea răului de altitudine, de mașină, de mișcare de rotație;
- acționează și împotriva stărilor de vomă, grețurilor, deranjamentelor stomacale sau intestinale; tratează stările de greață post-operatorii sau în urma chimioterapiei;
- în doze mici, poate fi folosit cu prudenţă şi pentru combaterea greţurilor la femei în primul trimestru de sarcină;
- consumul de ceai de ghimbir contribuie la regenerarea foliculilor piloși și astfel combate căderea părului; masajul scalpului cu ulei esențial de ghimbir combate mătreața grație efectului antiseptic;
- astmul se poate trata cu tinctură de ghimbir, care eliberează plămânii de secreții;
- 0.5-1.5 g de praf de rădăcină de ghimbir, luat de 3 ori pe zi, înainte de masă, înlătură durerile de cap de natură nevralgică și spastică, grețurile și voma (la femeile însărcinate), tratează bronșita, frigiditatea, cataracta.

Precauții:
- este indicat să se evite consumul de ghimbir în perioada alăptarii;
- ghimbirul poate avea efecte secundare, deși rare, atunci când se consumă în cantități foarte mari, zilnic; persoanele sensibile pot experimenta arsuri la stomac din cauza acestui ceai; este contraindicat în ulcerul gastric şi duodenal;
- femeile însărcinate și persoanele diagnosticate cu pietre la fiere trebuie să consulte medicul înainte de a consuma ceai de ghimbir;
- nu este recomandat să fie consumat de femeile care se apropie de travaliu;
- ghimbirul folosit în exces pe piele poate provoca iritații, urticarii sau chiar dermatită de contact în cazul persoanelor cu pielea sensibilă;
- nu se recomandă consumul de ghimbir în cazul persoanelor care suferă de diabet; se pare că rădăcina de ghimbir poate crește nivelul de insulină și/sau scădea glicemia, drept urmare ar putea interacționa cu medicamentele pentru diabet;
- dozele exagerate de ghimbir pot să afecteze sistemul nervos sau să ducă la apariţia de tulburări de ritm ale inimii;
- fiind un bun energizant, ghimbirul nu este recomandat seara.

SCORȚIȘOÁRĂ s. f. 1. Scoarța aromatică, de culoare roșcată-cenușie, a scorțișorului, folosită drept condiment și în medicină.
SCORȚIȘÓR, scorțișori, s. m. Numele mai multor specii de arbori exotici a căror scoarță este folosită drept condiment și în medicină (Cinnamomum).
Scorțișoara (Cinnamomum verum, sinonim cu C. zeylanicum) este, așadar, coaja de culoare roșcată-cenușie, a scorțișorului, un arbore mic, exotic, veșnic verde care atinge 10 până la 15 metri înălțime și face parte din familia Lauraceae. Este originar din Sri Lanka și din sudul Indiei.

Sursa foto: wikipedia.org

Scoarța copacului este răzuită, pusă la soare să se usuce, iar cu trecerea timpului, aceasta se răsucește și se formează bețișoarele de scorțișoară.
Scoarța este comercializată uscată sub formă de batoane de aproximativ 10 cm lungime, sub formă de bucățele sau gata măcinată.
Se utilizează în bucătăria occidentală mai ales pentru aromatizarea produselor de cofetărie, iar în țările orientale și la condimentarea preparatelor culinare. Este inclusă și în parfumuri.
Numele său botanic provine din hebraică și arabă – amomon – adică plantă aromată/mirodenie. Denumirea pe care o folosim astăzi derivă din latinescul “cinnamomum”, care se trage din grecescul “kinnamomon”.
Scorțisoara este folosită din cele mai vechi timpuri și datează de peste 4.000 de ani, de pe vremea Egiptului Antic. Scorțișoara era considerată un condiment valoros și rar în acea perioadă și era deseori vândut la prețuri mari sau era dăruit zeilor ca semn al recunoștinței. Indienii considerau scorțișoara un leac universal, dar și un energizant și fortifiant al sistemului circulator. În tratamentele tradiționale Ayurvedice, din cultura veche indiană, scorțișoara era deseori folosită pentru tratarea diabetului.
În Evul Mediu, scorțișoara a fost introdusă de către farmaciști în tratamentele împotriva răcelilor și durerilor, dar și ca adjuvant pentru sănătatea inimii. Alte întrebuințări ale scorțișoarei erau tratamentele împotriva vărsăturilor, infecțiilor, răcelilor, spasmelor musculare.

Scorțișoara trebuie pastrată într-un recipient închis ermetic, într-un loc uscat și ferit de lumină. În aceste condiții, bețișoarele de scorțișoară își păstrează aroma pentru cel mult un an. Scorțișoara măcinată, în schimb, poate să reziste în jur de șase luni.
Scorțișoara este un condiment folosit cu succes în prepararea prăjiturilor sau a plăcintelor cu miere sau dovleac, ori adăugată în budinci sau checuri, în băuturile calde, în cocktail-uri, shake-uri sau lichior, în mâncăruri cu miel sau pui în stil oriental, în cerealele de la micul-dejun, în ciocolata de casă, în laptele fiert (alături de o linguriță de miere), în orezul cu lapte.
Pentru că în urma procesarii termice scorțișoara devine amară, cel mai sigur este să fie adăugată la sfârșitul rețetei.

Conține: cumarină, cinamaldehidă, acid cinamic, cinamatsodiu, polifenoli, acid fenolic, flavonoide, potasiu, carbohidrați, fibre, calciu, fier, vitamina A, vitamina C, vitamina B6, magneziu.

Proprietăți terapeutice:
- remediu împotriva: frigului, extremităților reci, crampelor musculare, durerilor de articulații, durerilor menstruale;
- combate indigestia;
- contribuie activ la eliminarea gazelor intestinale, fiind folosită adesea pentru combaterea diareei și a grețurilor;
- în combinație cu mierea, are efect terapeutic în: afecțiunile cardiovasculare, acnee, artrită, reducerea colesterolului;
- crește rezistența la efort;
- reduce tensiunea arterială;
- reglează nivelul de zahăr din sânge în special la persoanale care suferă de diabet de tip II;
- îmbunătățește circulația sângelui, ameliorează problemele digestive și simptomele sindromului de colon iritabil;
- datorită conținutului mare de antioxidanți, scade riscul bolilor de inimă, a cancerului sau a tulburărilor psihice;
- compușii din scorțișoară activează proteinele neuro-protectoare care protejează funcțiile cognitive și celulele creierului împotriva bolilor degenerative, precum Parkinson și Alzheimer;
- oprește avansul sclerozei multiple;
- are proprietăți antimicrobiene, antifungice și antivirale care îmbunătățesc sistemul imunitar;
- extractul de scorțișoară protejează împotriva bacteriilor care se gasesc în microflora orală și care cauzează apariția cariilor, respirația urât mirositoare sau alte infecții; uleiul esențial de scorțișoară poate fi folosit în locul apei de gură;
- tratează anumite infecții genitale, așa cum este cazul candidei;
- ameliorează simptomele acneei - calmează iritațiile și atenuează roșeața pielii;
- taie pofta de mancare și oferă o senzație de sațietate;
- diminuează tensiunile nervoase și vindecă migrenele;
- protejează și calmează gâtul iritat;
- hidratează pielea aspră a călcâielor.

Precauții:
- atenție în cazul gravidelor și mamelor care alăptează; femeile însărcinate și persoanele care suferă de hipertensiune trebuie să evite mirosul foarte puternic sau cantitățile foarte mari de scorțișoară;
- persoanele care suferă de afecțiuni hepatice sau prezintă acest risc ar trebui să evite consumul regulat de scorțișoară, din cauza conținutului de cumarină;
- unii oameni s-au confruntat cu afte bucale de pe urma consumului unor cantități mari de scorțișoară; alte simptome pot fi: limba umflată, gingiile umflate, o senzație ca de mâncărime sau ca de arsură în gură;
- un consum mare de scorțișoară poate fi o problemă în combinație cu medicamente pentru diabet, pentru boli cardiace sau pentru boli hepatice; ea poate interacționa cu aceste medicamente, fie sporindu-le efectele, fie intensificându-le efectele adverse.

CHÍMEN s. m. Plantă erbacee din familia umbeliferelor, cu flori mari și roșiatice, ale cărei fructe aromatice se întrebuințează la gătitul bucatelor ca mirodenie și în medicină; crește sălbatică prin fînețe și pășuni sau cultivată (Carum carvi); chimion-de-cîmp, chimion-sălbatic, secărică. V. chimion. – Accentuat și: chimén. – Variantă: chimín s. m.
Chimenul (Carum carvi) este o plantă bienală din familia Apiaceae, care crește în Europa și în vestul Asiei în soluri argiloase, uscate. Este originar din țările din estul Mediteranei și nordul Egiptului, dar, în prezent se cultivă și în țări din Europa, Turcia, Iran, India, Maroc, China sau America. Crește și se dezvoltă cel mai bine în zonele însorite, acolo unde nu plouă foarte mult.

Sursa foto: wikipedia.org

Fructele au un miros și gust puternice, asemănătoare cu ale anasonului, care provin de la uleiurile aromatice conținute. Fructele de chimen, întregi sau măcinate, sunt folosite ca mirodenie în diverse feluri de pâine (în special pâinea de secară), în lichioruri, în mâncăruri gătite la cuptor (varza acră etc.), pentru a aroma brânzeturile.
Frunzele tinere de chimen se folosesc la salate, iar rădăcinile pot înlocui rădăcinile de pătrunjel la pregătirea supelor și mâncărurilor. În casă, din fructe se prepară supe dietetice care stimulează activitatea tuturor glandelor tubului digestiv.
Uleiul din semințe de chimen este folosit ca ingredient în săpunuri, loțiuni și parfumuri. Turtele rezultate în urma extragerii uleiului de chimen, conținând cantități însemnate de proteină și hidrați de carbon, se folosesc pentru hrana animalelor.
Chimenul sălbatic crește foarte risipit, în fânețe, pe câmpuri, la marginea pădurilor, semințele sunt mici, mult mai mici decât semințele chimenului cultivat care sunt mai bogate în ulei volatil și mult mai puternice din punct de vedere medicinal.

Conține: acizii grași Omega3 și Omega6, carbohidrați, fibre alimentare, vitamina A, vitamina B1, B2, B3, B6, B9 (acid folic), vitamina C, vitamina E, vitamina K, calciu, fier, magneziu, fosfor, potasiu, sodiu, zinc, seleniu, mucilagii, substanțe albuminoide, rezine, tanoizi, fitosteroli, uleiuri volatile (carvonă, carveol, carvacrol), antioxidanți (luteină, caroten).

Proprietăți terapeutice:
- reglează funcțiile stomacului, fiind un antiinflamator intestinal;
- tratează: anorexia, hemoroizii (pulbere de semințe de chimen), dismenoreea, colicile intestinale, stările de epuizare, durerile de cap, sinuzita, astmul, bronșita, reumatismul, deficiențele de alăptare;
- combate colicile bebelușilor (se adaugă câteva semințe de chimen în laptele care fierbe și se amestecă împreună cu miere);
- reglează menstruația;
- elimină paraziții intestinali;
- sedativ, susținător al imunității;
-- ceaiul de chimen este un bun diuretic și laxativ;
- are proprietăți galactogoge (stimulează producția de prolactină, hormon necesar pentru alăptare);
- acționează la nivelul aparatului respirator, ajută la eliminarea secrețiior bronșice și are efect antiinflamator;
- ajută în caz de cădere a părului, mătreață, insomnie, diabet, hipertensiune, colesterol ridicat, hepatită;
- este un aliat de nădejde împotriva durerilor, în special cele de spate, de genunchi sau articulații;
- cataplasmele cu semințe de chimen fierte ajută la tratarea sânilor inflamați și umflați;
- în cosmetică chimenul este utilizat în industria parfumurilor, de asemenea în creme, ce hidratează, curăță și dau strălucire pielii și ameliorează semnele de oboseală.

Precauții:
- chimenul nu este indicat persoanelor care suferă de epilepsie sau alergie la chimen;
- în ceea ce privește administrarea chimenului copiilor, există riscul declanșării unei crize de epilepsie; de regulă, pentru copiii foarte mici este recomandat din acest motiv feniculul, în locul chimenului;
- în concentrații mari, chimenul poate irita pielea.

HIBÍSCUS, hibiscuși, s. m. Arbore tropical din familia Malvaceae; plantă ierboasă, arbustivă și arborescentă, originară din India și China, cu flori mari, viu colorate.
Hibiscusul este o plantă din familia Malvaceae, din care mai fac parte arborele de cacao și bumbacul. Mai este numit și „nalbă mare” sau chiar „trandafir chinezesc”.
Exisă mai multe soiuri din care se prepară ceaiul de hibiscus, însă cel mai popular este Hibiscus sabdariffa. Acesta are flori roșii și este folosit în scop medicinal, cu precădere pentru obținerea suplimentelor alimentare și a ceaiurilor.
Florile de hibiscus cresc în vârful lăstarilor și pot fi simple sau duble, în culori foarte variate (alb, roz, roșu, portocaliu, piersică, galben, violet). Planta înflorește abundent mai ales primăvara și toamna, dar dacă are lumină suficientă, ea poate înflori tot timpul anului. Chiar dacă florile durează doar o zi (uneori două zile), Hibiscusul face multe flori, mai ales dacă mediul îi priește.

Sursa foto: wikipedia.org

Din hibiscus se prepară ceai (se găsește pe piață sub formă de pliculețe sau vrac), care este considerat un remediu natural excelent, având numeroase beneficii pentru sănătate, fiind aromat și bogat în vitamina C și antioxidanți.
Ceaiul de hibiscus este obținut dintr-un amestec de flori și frunze uscate, alături de caliciul plantei. Gustul său este ușor acrișor, asemănător cu cel al afinelor. Ceaiul are o nuanță de roșu intens și poate fi consumat atât cald, cât și rece.

Ceaiul de hibiscus conține: acid malic, acid tartric, acid protocatehic, vitaminele A, C, P, acid folic, calciu, fier, magneziu, mangan, fosfor, potasiu, sodiu, zinc, betacaroten.

De-a lungul timpului, ceaiul de hibiscus a fost utilizat cu diferite scopuri. Egiptenii consumau ceaiul de hibiscus pentru efectul său diuretic, pentru prevenirea manifestărilor bolilor cardiovasculare sau pentru a scădea temperatura corpului. În Africa, ceaiul de hibiscus era utilizat pentru reducerea simptomelor răcelii, constipației, durerilor în gât și bolilor de ficat. În medicina tradițională chineză hibiscusul este utilizat ca plantă medicinală pentru reducerea simptomelor afecțiunii denumite Zona Zoster precum și a altor probleme ale pielii. În medicina ayurvedică rădăcinile sunt utilizate pentru vindecarea tusei și ca tratament naturist împotriva căderii părului sau a albirii acestuia.

Proprietăți terapeutice:
- contribuie la scăderea tensiunii arteriale;
- ajută la scăderea colesterolului „rău“ (LDL - colesterol) și poate preveni apariția afecțiunilor cardiovasculare;
- are efect antifebril, antiinflamator și antibacterian;
- protejează organismul de efectele negative ale radicalilor liberi;
- susține sistemul imunitar și protejează organismul împotriva răcelilor;
- contribuie la menținerea sănătății aparatului respirator;
- susține sănătatea ficatului;
- acționează ca un ușor laxativ, fiind de ajutor în menținerea sănătății sistemului gastrointestinal; stimulează digestia;
- contribuie la combaterea anxietății; ajută la calmarea sistemului nervos, relaxând corpul și mintea;
- combate oboseala cronică;
- stimulează circulația periferică;
- este antispastic intestinal și uterin;
- previne anemia;
- dacă este băut la micul dejun, ceaiul de hibiscus poate înlocui cu succes cafeaua de dimineață;
- ajută la controlul greutății, în curele de slăbire (inhibă absorbția de glucoză și de amidon în momentul în care sunt consumate alimente pe bază de carbohidrați).

Precauții:
- ceaiul de hibiscus poate contribui la scăderea tensiunii arteriale, așadar consumul nu este recomandat persoanelor care au tensiune arterială scăzută;
- poate inhiba efectul anumitor medicamente;
- dacă se bea ceai de hibiscus o perioadă lungă de timp, există riscul ca nivelul estrogenului să scadă simțitor; consumat excesiv are efect de reducere a fertilității;
- persoanele care au diabet, femeile însărcinate (poate stimula apariția menstruației și astfel să conducă la un avort spontan) și femeile care alăptează ar trebui să evite consumul de ceai de hibiscus, dar și consumul suplimentelor alimentare pe bază de hibiscus.

SULFÍNĂ, sulfine, s. f. Numele a două plante erbacee, melifere și medicinale, cu flori plăcut mirositoare, galbene (Melilotus officinalis) sau albe (Melilotus albus). [Var.: sulcínă s. f.] – Lat. sulfina
Sulfina galbenă (Melilotus officinalis) este o plantă medicinală și meliferă din familia Fabaceae. Înflorește primăvara-vara. Crește în locuri luminoase, este răspândită pe marginea drumurilor şi căilor ferate, prin fâneţe, semănături, coaste pietroase, pe plajele apelor curgătoate, prin vii, până la altitudinea de 1200-1400 m.

Sursa foto: wikipedia.org

Este denumită popular surcină, solcină, molotru, floare de piatră, floare de iarbă, trifoi mare, sufulf sau sufulg.
În primul an planta își dezvoltă rădăcina, iar în anul al doilea crește până la un metru și înflorește din luna mai până în august. Frunzele sunt trifoliate, tulpina este foarte ramificată. Florile sale sunt galbene și delicate, înșirate în vârful tulpinii puternice, cu un miros dulceag asemănător vaniliei și fânului proaspăt cosit.

Se recoltează partea aeriană nelignificată (florile, ramurile înflorite cu flori şi frunze). Se taie la 30 cm de la vârf în jos. Se recoltează pe timp frumos şi se usucă la umbră, în strat subţire. Atenție: printr-o uscare incorectă planta devine toxică. Dacă produsul se usucă şi se conservă în condiţii necorespunzătoare, acesta sintetizează fitoalexine (medicarpina), iar din acidul o-hidroxicinamic se formează dicumarina, compus cu proprietăți anticoagulante, constituind un potenţial pericol de sângerare.

Hipocrate, „părintele” medicinei, a folosit sulfina pentru a trata ulcerele pielii, în timp ce farmacologul și botanistul Dioscoride a descris această plantă ca fiind un remediu emolient și antiedematos. În vechime, a fost utilizată și pentru tratarea abceselor și ca agent analgezic. Sulfina era cunoscută ca un tămăduitor al bolilor minții, un calmant psihic și un protector împotriva depresiilor sau diverselor tulburări psihice (atacuri de panică etc.). În vremea dacilor, planta era folosită și ca remediu pentru bolile de ochi și insomnii.
Pentru uz terapeutic se utilizează numai vârfurile atunci când sunt înflorite, împreună cu florile.

Sulfina se folosește în tratamentele interne şi externe, sub formă de infuzie, pulbere și comprese locale.
Alături de beneficiile terapeutice, florile sulfinei se folosesc în cultura populară pentru a parfuma camera sau dulapul cu haine, iar frunzele de sulfină se folosesc ca și repelent.

Conține: substanțe amare, derivați flavonici, acid cumarinic, 7-hidroxicumarină, cumarină, melilotină (3, 4-dehidrocumarină), scopoletină, umbeliferonă, flavonoide (glicozide ale kemferolului şi quercetolului), tanin, sapogenine de tip oleanolic, acizi fenolici, polizaharide (melilotozida), ulei eteric, alantoină, acid alantoic, colină, mucilagii.

Proprietăți terapeutice:
- are efect: emolient, astringent, cicatrizant, diuretic;
- favorizează fluidizarea sângelui, are efect favorabil asupra circulației sangvine în ansamblu, este un bun vasodilatator periferic prin mărirea permeabilității vasculare; este utilizată pe scară largă pentru tratarea problemelor venoase, cum ar fi varicele, cheagurile de sânge în vene, hemoroizii, tromboflebita și congestiile limfatice; reduce crampele musculare nocturne şi senzaţia de „picioare grele”;
- menține funcția urinară normală;
- protejează ficatul și sistemul imunitar;
- are efecte antispastice asupra mușchilor netezi ai tractului digestiv, ai sistemului respirator și ai sistemului excretor;
- este un remediu naturist excelent în caz de răceală, tuse, astm, căci ajută la eliminarea secreţiilor bronşice şi la uşurarea respiraţiei;
- facilitează digestia, fiind indicată în caz de bilă leneşă;
- este un antiinflamator gingival; tratează abcesele dentare și aftele bucale;
- este utilizată ca ingredient în unele unguente pe bază de plante, folosite în tratarea rănilor, a contuziilor și a leziunilor;
- extern, se utilizează ca antiseptic în boli de ochi (conjunctivită) sub formă de băi sau comprese, pentru spălarea rănilor cu puroi, cataplasme pe umflături, gargară în abcese dentare, gingivite, laringite, comprese în reumatism aplicate pe locul dureros.

Precauții:
- administrarea de sulfină în supradoză poate da dureri de cap, hemoragii nazale, stări de amețeală, vomă sau somnolență;
- deși frunzele proaspete de sulfină sunt destul de sigur de utilizat, frunzele uscate pot fi toxice; când frunzele parțial uscate sunt înghițite în cantități mari, acest lucru poate duce la deces prin sângerare abundentă;
- femeile însărcinate și cele care alăptează nu ar trebui să folosească această plantă;
- persoanele cu probleme de coagulare a sângelui ar trebui să evite această plantă; nu se recomandă administrarea concomitentă a extractelor din sulfină cu anticoagulate (aspirină, heparină, warvarină, etc), deoarece sulfina prezintă capacitatea de a accentua efectul acestor medicamente, cu risc crescut de apariție a hemoragiilor;
- administrarea remediilor cu sulfină trebuie întreruptă cu cel puțin două săptămâni înainte de o intervenție chirurgicală.

HAMÉI s. m. Plantă erbacee agățătoare cu flori galbene-verzui, ale cărei inflorescențe femele aromatice și amare se întrebuințează la fabricarea berii (Humulus lupulus). [Var.: hăméi s. m.] – Din sl. chŭmelĭ.
Hameiul (Humulus lupulus), este o specie perenă a genului de plante erbacee Humulus care aparține familiei Cannabaceae. Crește în flora spontană din lunci, tufișuri, zăvoaie, crânguri, pe garduri, în zona de câmpie și deal, până la 800-1000 m.

Sursa foto: wikipedia.org

Denumiri populare: maiuga, mamluga, tofolean, himel, amei, cumlau, curpan, hamei sălbatic, himei, homei, mamaiuga, mamaluga, mei, meiuga, muiuga, muluga, pește-de-padure, tofolean, vana-de-hamei, viță-de-hamei.
Prima cultivare de hamei atestată documentar a avut loc în 736 d.Hr. în regiunea Hallertau din zonele pe care se află Germania astăzi, iar prima menționare a utilizării hameiului în producția de bere este datată în anul 1079 d. Hr.

Planta este cultivată pentru proprietățile curative, dar și pentru capacitatea de a stabiliza fermentația în procesul de obținere a berii. Hameiul mai este folosit și în bucătărie, din acesta preparându-se o mâncare asemănătoare celei de spanac. Lăstarii tineri, apăruţi primăvara, sunt consumaţi ca legume introduse în supe sau salate cu rol aperitiv, digestiv şi depurativ. De asemenea, conurile, extractele şi uleiul eteric sunt utilizate, într-o măsură mai redusă, la aromatizarea pâinii, a sosurilor, a tutunului şi a băuturilor nealcoolice.

În zootehnie şi medicină veterinară, conurile se administrează în hrana cabalinelor bolnave de icter. Mugurii servesc la hrana bovinelor cu indigestie sau balonări. Frunzele şi lăstarii tineri, tocaţi şi amestecaţi cu porumb, constituie un furaj bogat în proteine şi amidon şi se folosesc în hrana oilor şi a caprelor, pentru a combate sterilitatea, precum şi în hrana vacilor în scopul sporirii producţiei de lapte.

În scop terapeutic sunt utilizate cu precădere florile feminine ale hameiului, conurile. Recoltarea se face în perioada maximă de înflorire - de la începutul lunii iunie până în luna august. Conurile hameiului se recoltează manual sau cu maşina. După recoltare se usucă la umbră într-un singur strat după care se întind pe pânză şi se bat până la desprinderea perilor, care apoi se cern. După uscare capătă culoarea galben-verzuie până la galben-auriu. Se conservă în sticle brune, ferite de lumină şi nu se păstrează mai mult de un an (deoarece creşte foarte mult concentraţia principiului sedativ).

Hameiul conține: ulei volatil cu sescviterpene, esteri valerianici, geraniol, mircen, cariofilen, farnesen, principii amare (humulona, lupulona), tanin, glicozizi flavonoidici (astralagin, cuercitin, rutin), acizi fenolici (acid feluric, clorogenic), grăsimi, aminoacizi, catechine, calchone prenilate, cetone, substanțe estrogene, minerale, geraniol, linalool, citral, linionene, serolidiol.

Proprietăți terapeutice:
- sedativ nervos, tonic-aperitiv și stomahic, diuretic cu eliminare de acid uric, coleretic-colagog, astringent, preanestezic, anxiolitic, hipotensiv;
- combate insomnia, anxietatea, migrenele și stările de agitaţie asociate cu tensiunea nervoasă;
- calmant al durerilor provocate de menstruație;
- activează circulația sanguină;
- este un excelent tonic amar și stomacal, ideal pentru restabilirea poftei de mâncare la organismele slăbite;
- este indicat în digestii grele sau lente, în tulburări hepatobiliare, pentru combaterea spasmelor gastrointestinale și pentru prevenirea de calculi în vezica biliară;
- este un bun remediu pentru sindromul de colon iritabil, ulcer peptic, sindromul Crohn, colită ulcerativă, stres datorat afecţiunilor digestive, reduce tensiunea în musculatura netedă din corp;
- substanțele estrogene din compoziția hameiului reglează secrețiile hormonale, controlând astfel fenomenul de hiperexcitabilitate sexuală ( efect anafrodiziac);
- este indicat în tulburările menopauzei;
- ajută în prevenirea depunerii de tartru, a cariilor dentare, a gingivitei;
- ceaiurile de hamei reduc durerile reumatismului, gutei;
- hameiul are și proprietăți anticancerigene, datorită fitoestrogenilor conținuți în acesta, în timp ce flavonoidele din interiorul său au o acțiune antiproliferativă împotriva celulelor maligne ale cancerului de sân, ovarian și de colon;
- tincturile și băile din conuri de hamei au efecte minunate asupra tenului, acționează ca tonic asupra celulelor pielii;
- băile cu hamei sunt eficiente în tratarea afecțiunilor genitale și cutanate;
- pentru uz extern se utilizează și în tratamentul echimozelor, furunculelor, inflamaţiilor, acneei, herpesului, seboreei şi dermatozelor;
- extractul de conuri de hamei are proprietăți antibacteriene, antivirale și antifungice, ce combat microorganismele care provoacă pneumonie;
- hameiul poate fi găsit și ca ingredient în multe produse cosmetice naturale, datorită eficacității sale ca tonic și echilibrant pentru piele și păr.

Precauții:
- preparatele terapeutice cu hamei nu trebuie utilizate de femeile însărcinate, de mămicile care alăptează, de persoanele care suferă de depresie și de cei care iau medicamente psihotrope, antidepresive sau care urmează terapii hormonale;
- hameiul nu trebuie consumat de persoanele alergice la această plantă;
- persoanele cu cancer de col uterin și de sân ar trebui să stopeze utilizarea hameiului (acesta are efecte asemănătoare estrogenului și poate influența negativ);
- hameiul poate induce somnolență și din acest motiv este contraindicat în cazul intervențiilor chirurgicale care necesită anestezie;
- expunerea cronică la hamei, duce la greaţă, vomă, transpiraţii anormale, somnolenţă, agitaţie, febră, bradicardie, reacţii dermice (eritem), conjunctivită, dermatită pustuloasă.

SOC, soci, s. m. Nume dat mai multor specii de arbuști de dimensiuni mici, cu flori hermafrodite grupate în inflorescențe, care au proprietăți sudorifice, și cu fructe (boabe negre sau roșii), scoarță și rădăcini cu proprietăți laxative și diuretice (Sambucus). – Lat. sabucus (= sambucus).
Socul (Sambucus L.) mai este cunoscut și sub denumirile de coramnic, holer, soace. Crește pe lângă case și garduri sau la marginea pădurilor.

Sursa foto: wikipedia.org

Apreciat ca remediu natural, a fost folosit din cele mai străvechi timpuri în medicina tradițională. În scopuri medicinale, se folosesc de la soc florile, fructele, frunzele și scoarța, bogate în ulei volatil, tanin, mucilagii, flavonozide, amine, etilamină, vitamina C și vitaminele din complexul B, izobutilamină.
Substanțele conținute de florile acestei plante sunt: bioflavonoizii (antocianine, quercetina, isoquercitrin, rutin, kemferol, cvercetol), glicozidele, colina, acizii grași omega-3 și omega-6, pectina, sapinele, taninurile, sărurile minerale, acidul cinamic, pigmenţi organici, aminoacizi, carotenoide, zahăr, rutin, acid viburnic, vitaminele A, B şi C, nitrat de potasiu. Fructele conțin taninuri și antociani precum sambucin, sambucianin, crisantemin și alte glicozide și cianidine.

Frunzele au acțiune laxativă, florile sunt diuretice și sudorifice, fructele vitaminizante și antinevralgice iar scoarța este bogată în substanțe diuretice. Ramurile și rădăcina de soc conțin substanțe toxice pentru organism, așa că trebuie evitate.

Socul poate fi folosit sub formă de ceai, infuzie, cataplasmă, sirop, dulceață, cidru, tincturi, unguente sau suplimente alimentare. Florile de soc nu trebuie fierte în apă (pentru a nu deveni toxice), ci trebuie adăugată o linguriță de flori în apa clocotită și se lasă la infuzat pentru 10 minute.

Proprietăți terapeutice:
- socul este util în afecțiunile pulmonare, guturai, dureri de gât; tratează răceala și gripa, reduce febra; stimulează sistemul imunitar;
- florile tratează alergiile, tulburările respiratorii (sunt eficiente în combaterea rinitei, a faringitei, a laringitei sau a bronșitei), sinuzita și tusea productivă; au acțiune sudorifică, diuretică, anti-inflamatoare; sunt eficiente în tratarea și prevenirea constipației, stimulând activitatea intestinală; au și efect relaxant asupra sistemului nervos, inducând relaxarea tuturor funcţiilor viscerale (anxietate, depresie, agitaţie, nervozitate şi calmarea nervilor);
- bolile de piele sunt și ele tratabile cu flori de soc, în special acneea, ezemele, psoriazisul, degerăturile, leziunile cutanate, tăieturile, herpesul; bolile eruptive (cum ar fi rujeola, scarlatina etc.);
- extern, florile se folosesc pentru a absorbi manifestările inflamatorii și edematoase; mențin sănătatea și reduc disconfortul care apare la nivelul venelor hemoroidale și mucoasei anale;
- infuzia rece din flori de soc poate fi folosită pentru tratarea ochilor inflamați sau infectați;
- extractul din flori de soc este folosit pentru îmbunătățirea funcționării rinichilor, contribuind la eliminarea nisipului și la dizolvarea calculilor renali;
- ceaiul din flori de soc: are un rol extrem de important în tratarea afecțiunilor vezicii urinare; este foarte eficient în tratarea constipației; crește secreția glandelor mamare; combate tumorile maligne; ajută la scăderea în greutate și lupta împotriva obezității; scade nivelul de colesterol, îmbunătăţește vederea, susține sănătatea inimii; alină durerile de încheieturi; elimină celulita și previne apariția varicelor;
- diverse preparate care au la bază coaja de soc sunt recomandate în stările de vomă, pentru eliminarea paraziților intestinali și celor care suferă de afecțiunile splinei;
- frunzele au acțiune laxativă și sub formă crudă se aplică pe răni, fiind calmante și cicatrizante;
- pentru dureri reumatismale se pot face băi cu soc;
- infuzia sau unguentul din flori de soc poate fi utilizat extern pentru tăieturi, răni, degerături, erupţii ale pielii, arsuri solare sau piele sensibilă;
- siropul din fructe de soc este o sursă bogată de vitamina C și poate fi utilizat profilactic, iarna, împotriva răcelilor.

Precauții:
- consumul în exces poate conduce la tulburări gastrointestinale;
- fructele necoapte au uşor potenţial toxic;
- socul (socata sau ceaiul de soc) nu este indicat în timpul sarcinii;
- ceaiul de soc ajută la stimularea lactației, motiv pentru care este recomandat în perioada alăptării; consumul trebuie să fie cu moderație și trebuie consultat medicul specialist;
- nu este recomandat persoanelor care suferă de diaree cronică ori acută deoarece poate duce la iritarea colonului.

CREȚIȘOÁRĂ, crețișoare, s. f. Plantă erbacee din familia rozaceelor, cu flori mici verzi-gălbui (Alchemilla vulgaris). – Creț + suf. -ișoară.
Crețișoara (Alchemilla vulgaris) este cunoscută sub mai multe denumiri populare: brumărie, umbrarul-doamnei, umbrarul muntelui, creţărel, palaşcă, pleaşcă, rătunjir.
Crețișoara este o plantă perenă răspândită în zona de deal (în fânețe, margini de pădure și tufișuri), pe pante abrupte și rupturi de pantă.

Sursa foto: wikipedia.org

În scopuri medicinale se întrebuințează părțile aeriene ale plantei, recoltate în lunile iunie-iulie (în perioada înfloririi), în timpul prânzului, în zile însorite, atunci când planta este perfect uscată (fără stropi de rouă sau picături de ploaie), prin tăierea întregii părți aeriene de sub rozeta de frunze bazale.

Conține: taninuri, flavonozide, saponine, proantociani, substanțe grase formate din acizii palmitic și stearic, fitosteroli, săruri minerale, alchemilină, agrimonină, pedunculagină, vitamina E, leucoanticianozide, carotenoide (beta-caroten, luteina), acid salicilic.

Proprietăți terapeutice:
- proprietăţi astringente, antidiareice şi anticoagulante (datorită taninurilor), stomahice, antihemoroidale, diuretice, antiinflamatoare, cicatrizante, tonice, sedative, decongestive ale ficatului, cardiotonice şi întăritoare ale inimii, preventive ale fibroamelor la femei;
- este folosită pentru problemele inflamatorii pelvine, menoragie (afecțiune a uterului, manifestată prin pierderea unei cantități excesive de sânge în timpul menstruației);
- acţionează în echilibrarea hormonală, normalizând ciclul menstrual neregulat;
- reduce disconfortul cauzat de instalarea menopauzei;
- susține contracția vaselor de sânge, reducând riscul sângerărilor;
- ajută la calmarea unui tranzit intestinal prea accelerat;
- calmează durerile oculare;
- este utilă pentru protejarea tractului urinar și reducerea disconfortului apărut la urinare;
- contribuie la menținerea integrității și sănătății mucoasei bucale și a pielii (tratează răni purulente, varice, cangrene, ulceraţii, înţepături de insecte, coşuri la pubertate) favorizează reepitelizarea;
- este utilizată extern pentru întreținerea igienei aparatului genital feminin (pentru menținerea sănătății mucoasei vaginale se fac spălături locale cu maceratul sau cu infuzia de plantă); este indicată în caz de prurit vaginal, leucoree, secreţii vaginale, iritaţie şi infecţie vaginală;
- este utilizată pentru stimularea producerii de hormoni, menținerea sănătății trompelor uterine și a uterului, pentru producerea de ovule și stimularea fecundației;
- este utilă pentru păstrarea sarcinii la femeile gravide, predispuse spre avorturi spontane; tonifică musculatura uterină; ajută la uşurarea naşterii, vindecarea leziunilor provocate la naştere şi refacerea musculaturii abdomenului după naştere;
- pentru reducerea disconfortului care apare la nivelul venelor hemoroidale și mucoasei anale se fac spălături locale sau băi de șezut de 3-4 ori pe zi cu infuzia sau cu maceratul obținute din plantă;
- are efecte benefice în: afecţiuni gastrice şi intestinale, enterite, colite, diaree, spasme stomacale şi balonări; steatoză hepatică şi congestie hepatică; ocluzie intestinală; insomnie, cefalee, astenie, oboseală nervoasă; sângerări nazale; scleroză multiplă; diabet zaharat; obezitate şi celulită; avitaminoze şi anemii; atrofie musculară la copii şi vârstnici;
- în țările arabe, ceaiul de crețișoară este folosit ca adjuvant în curele de slăbire pentru rolul său în suprimarea apetitului și stimularea enzimelor digestive.

Precauții:
- se recomandă precauții la administrarea ticturii de crețișoară și a vinului terapeutic persoanelor care sunt bolnave de hepatită, de ciroză hepatică, femeilor însărcinate;
- în cazul persoanelor care sunt alergice la produsele din crețisoară sau a celor care sunt depistați cu hipercoagulabilitate sangvină se recomandă utilizare cu precauții.

ALBĂSTRÉL, -EÁ, -ÍCĂ, albăstrei, -ele, S. f. Plantă erbacee cu flori albastre; albăstriță (Centaurea cyanus). - Albastru + suf. -el.
Albăstreaua (lat. Centaurea cyanus) este o specie de plante erbacee anuală, înaltă de 0,5–1 m, cu peri pe organele aeriene din familia Asteraceae, ce crește în Europa, în zonele pietroase de pe marginea drumului, pe pajiști, pe ogoare, în parcuri sau în poieni. Albăstrelele reprezintă delicatețea.

Sursa foto: wikipedia.org

Albăstreaua este denumită și albăstrică, albăstriță, vinețea, vinețică, (reg.) ghioc, zglăvoc, floarea-grâului, floarea-paiului, clopoțel, floare-vânătă, iarba frigurilor, măturice, tătăișă vânătă.

Conține: poliene, substanțe amare: centaurina (cnicina), un glicozid: cicorina, mucilagii, tanin, un antocian glicozidic: cianina, pelargonina, antocianidine, săruri de potasiu, mangan, biotină (vitamina B7), calciu, cuprene, coumarin, pectine.

Preparatele ce au în compoziție flori de albăstrele (ceaiuri, infuzii, tincturi, cataplasme, comprese, creme) au proprietăți astringente, antiinflamatoare, dezinfectante, spasmolitice. Albastrelele aduc un plus frumos salatelor proaspete, unde valoarea lor nutritivă adaugă calciu, săruri minerale, folat și vitamina C în dietă.

Proprietăți terapeutice ale albăstrelelor:
- au acțiune calmantă, antiseptic-oculară, tonic amară, antidiareică;
- se folosesc, în principal, în tratamentele legate de inflamațiile ochilor, în conjuctivite, în inflamații ale ploapelor, cornee ulceroasă, ochi obosiți;
- în afecțiunile dermatologice, sunt folosite ca cicatrizant și trofic în cazul unor leziuni superficiale la nivelul tegumentelor;
- ajută la oprirea sângerării în rănile deschise și sângerarea gingiilor;
- calmează arsurile și eczemele;
- combat anorexia;
- au efect diuretic, calmant, astringent;
- sunt eficiente împotriva infecțiilor urinare; ajută la eliminarea toxinelor;
- au efecte benefice asupra ficatului și a bilei;
- ameliorează simptomele provocate de indigestie și boală diareică;
- sunt indicate pentru calmarea tusei și a bronșitelor;
- favorizează scăderea temperaturii corporale provocate de viroze sezoniere și gripe;
- ameliorează simptomele reumatismului și gutei;
- tratează insuficiența cardiacă cu edeme, flebite, hipertensiune;
- calmează durerile de cap;
- gargara cu ceai din plantă calmează durerile dentare și grăbește vindecarea oreonului;
- ceaiul de albăstrele întărește sistemul imunitar, are efect de calmare asupra sistemului nervos central, combate stresul și depresia, înlătură crizele de anxietate;
- băile de abur cu flori sunt eficiente în eliminarea punctelor negre și a acneei, substanțele active au efect tonic asupra pielii, împiedicând formarea ridurilor.

Precauții:
- preparatele cu albăstrele trebuie consumate cu precauție de femeile însărcinate și de cele care alăptează, dar și de persoanele care manifestă reacții alergice la polenul de crizanteme, margarete, păpădie și gălbenele;
- cei care sunt tratați pentru pietre ale tractului urinar ar trebui să evite, de asemenea, cantități mari de infuzii de flori, deoarece proprietățile sale diuretice vor acționa pe lângă tratamentul aplicat deja de alte medicamente.

PASSIFLORA L., FLOAREA PASIUNII, fam. Passifloraceae. Gen originar din regiunile tropicale și subtropicale ale Asiei, Australiei și mai ales în America de S, cca- 400 specii, volubile, cu tulpini lemnificate, ramificate (lujeri, cca 5 m lungime), prevăzute cu cîrcei și frunze 3-7-lobate. Flori solitare, hermafrodite, de obicei pe tip 5, parfumate, campanulate, diametru pînă la 10 cm, pedunculate, corolă cu 5 petale verzi, receptacul format din lacinii albastre, petalele uneori lipsesc, 5 stamine, stigmate globulare, 5 sepale pergamentoase sau pieloase, des colorate în interior și asemănătoare cu petalele.

Sursa foto: wikipedia.org

Unele specii aparținând genului Passiflora au fost analizate științific pentru determinarea utilității lor medicinale. Într-un studiu din 2001 vizând metode de tratament ale tulburărilor de anxietate generalizată, extractul de Passiflora incarnata a prezentat o activitate comparabilă cu cea a oxazepamului, dar cu efecte adverse mai de scurtă durată.
Floarea-pasiunii (Passiflora incarnata Linnaeus) este o plantă medicinală, utilizată peste tot în lume, în mod special pentru contribuția pe care o poate avea la reducerea stărilor de anxietate și a manifestărilor stresului.

Poate fi utilizată sub formă de capsule, extract, infuzie din frunze sau flori uscate, uleiuri etc.
Mai este cunoscută în popor și sub următoarele denumiri: floarea-patimilor, ceasornic, coroana-lui-Hristos, steaua-Fecioarei-Maria, floarea-celor-trei-răni.

Conține: flavonoide (apigenină, luteolină, saponarină, vitexină, isovitexină, orientină, isoorientină), glicozide, fitosteroli, acizi polifenolcarboxilici, taninuri, polifenoli, tirozina, glicina, alcaloizi - harminã, harman, harmol, fenilalanina, prolina, quercetina, sambunigrina, saponarina, scopolatina, serotonina, cumarine, maltol, acid clorogenic, ulei volatil, kaempferol, acid pasifloric, pasiflorina, sitosterol, stigmasterol, antioxidanți, vitaminele A, B, și C.

Proprietăți terapeutice:
- proprietăți antispastice, analgezice, somnifere, hipotensive, sedative, anxiolitice, stimulatoare sudorifice;
- are acțiune benefică asupra sistemului nervos central, facilitând inducerea somnului fiziologic;
- are efect relaxant asupra musculaturii netede;
- intervine favorabil în stări de neliniște, stres, agitație, încordare, iritabilitate, emotivitate crescută, migrene, nevroze astenice, depresie, atacuri de panică, angoase, epuizare nervoasă, deficit de atenție, Parkinson, tulburări cardiace pe fond nervos, stări de tensiune și iritabilitate în perioada premenstruală sau în cea de menopauză;
- normalizează tensiunea arterială;
- contribuie la reducerea senzației de durere, de arsură la nivelul pielii;
- are acțiune antioxidantă și antiinflamatorie;
- datorită proprietăţilor sale antispastice, floarea pasiunii este un remediu eficient pentru sindromul de colon iritabil;
- indicată și în: gastroduodenită, colite, dizenterie, intoxicație alcoolică, infarct miocardic, ateroscleroză, palpitații, astm bronșic, nevralgii, hiperaciditate gastrică.

Precauții:
- passiflora poate interacționa cu anumite categorii de medicamente cum sunt barbituricele sau benzodiazepinele, ambele utilizate în reducerea stărilor de anxietate sau a insomniei; concret, este amplificată acțiunea sedativă a acestor medicamente;
- totodată, floarea-pasiunii poate interfera cu acțiunea unor medicamente anticoagulante sau a somniferelor;
- este contraindicată femeilor însărcinate, putând determina contracții și o naștere prematură;
- pentru femeile care alăptează - nu există studii suficiente care să demonstreze că utilizarea Passiflorei în această perioadă este sigură pentru mamă și pentru bebeluș;
- pentru persoanele care urmează să fie supuse unei intervenții chirurgicale - pentru că Passiflora poate interacționa cu anestezicul sau cu alte medicamente utilizate în timpul operației și după aceasta; este recomandată întreruperea folosirii florii-pasiunii cu cel puțin două săptămâni înainte de intervenție.

MĂR 1, meri, s. m. 1. Pom din familia rozaceelor, cu frunze mari, ovale, păroase, cu flori albe-trandafirii și fructe globuloase, comestibile, bogate în vitamine (Malus domestica). MĂR 2, mere, s. n. 1. Fruct al mărului, de formă rotundă-turtită și de diferite culori.

Mărul este o specie de plante din familia Rosaceae. Varietățile de măr cresc în zona temperată nordică din Europa, Asia și America de Nord, printre acestea existând un număr mare de hibrizi. Cea mai răspândită formă a mărului este mărul de cultură.
În lume există peste 7.500 de soiuri de mere, iar în România există aproape 60 de soiuri de mere recunoscute oficial. Printre soiurile de mere din România se pot enumera: mărul domnesc, mărul crețesc, mărul pătul, mărul bot-de-iepure, mărul Florina.

Sursa foto: wikipedia.org

Merele conțin: acid ursolic, vitamine (A, vitamine B (B1, B2, B3, B5, B6), vitamina C, vitamina E, vitamina K, vitamina PP etc.), minerale (fosfor, fier, iod, calciu, potasiu, magneziu, siliciu, molibden etc.), pectină, polifenoli, fibre solubile, antocianine, taninuri, antioxidanți (quercetina), kaempferol, micricetina, carbohidrați, zaharuri, acid malic, apă.

Fructele pot fi consumate în forma crudă, pot fi adăugate în salatele de fructe sau se pot prepara diverse deserturi sau gustări delicioase și sănătoase. O altă formă de consum al merelor este sub formă de suc natural.

Proprietăți terapeutice:
- merele au acțiune tonică, diuretică, uricolitică, depurativă, antiseptică, intestinală, laxativă;
- sunt indicate în: astenie, surmenaj, nervozitate, zona zoster, convalescență, graviditate, anemie, litiază urică, hepatită, stări febrile, insomnie, diabet;
- scad procesele inflamatorii;
- previn maladiile cardiovasculare;
- previn depunerea tartrului dentar;
- combat diareea sau enterocolita, gastrita, ulcerul gastric, bolile hepatice (steatoza hepatică, hepatita, calculoza biliară); indigestiile, inflamaţii şi infecţiile intestinale (colibaciloză), colitele de fermentaţie, rectocolita, constipaţia;
- ajută în tratarea bronșitei (compotul proaspăt), a tusei convulsive;
- stimulează activitatea ficatului și a vezicii biliare;
- merele pot reduce riscul de cancer la colon, cancerul de prostată și cancerul pulmonar;
- intervin în bolile cardiovasculare, ateroscleroză, hipertensiune arterială, infarct miocardic, congestie cerebrală, întărirea muşchilor cardiaci, reducerea edemelor cardio-renale, dereglări în circulaţia periferică, artrite, tromboze, varice;
- scad colesterolul, glicemia şi neutralizează substanţele toxice din sânge;
- acţionează benefic în reumatism, artrite, gută;
- contribuie la dizolvarea calculilor renali;
- au efecte bune în tulburări de vedere, laringite şi dureri de urechi;
- ajută la prevenirea unor afecțiuni, precum degenerarea maculară, cataractă și glaucom;
- prezintă un rol central în toate dietele de slăbire, prin stimularea arderilor din organism;
- întârzie procesul de îmbătrânire a organismului, prin conţinutul ridicat în antioxidanţi;
- - au capacitatea de a curăţa şi detoxifia, ajutând la eliminarea metalelor grele din organism, cum ar fi plumbul şi mercurul;
- potrivit medicinei chineze, merele contribuie la consolidarea inimii, potolesc setea, lubrifiază plămânii, cresc fluidele corporale;
- sucul de mere are rolul de a stimula activitatea cerebrală și a îmbunătăți memoria;
- în uz extern: merele combat herpesul, plăgile, bubele dulci, scabia, varicele şi mătreaţa; curăţă şi catifelează pielea; reduc cearcănele şi pungile de sub ochi; ajută în tratamentul acneei, ridurilor timpurii și pentru îmbunătățirea aspectului nesănătos al tenului; din mere se prepară creme, loțiuni, șampoane, apă de toaletă, măști cosmetice.

Oţetul de mere cu miere are efecte multiple în prevenirea infarctului miocardic, hipertensiune arterială, ateroscleroză coronariană, gastrite hipoacide, enterite, enterocolite, diaree, intoxicaţii alimentare, bronşite, astm bronşic, inflamarea căilor respiratorii, cistite, nefrite, nevroze, insomnii, ameţeli, migrene, oboseală cronică, obezitate, reumatism, nevralgii faciale, spondiloză anchilozantă şi în prevenirea îmbătrânirii.

Precauții:
- consumul de mere exagerat poate duce la acumularea în exces de fructoză în organism; acest lucru poate provoca probleme de sănătate, cum ar fi obezitatea și diabetul;
- consumul excesiv de suc de mere duce la diaree;
- femeile însărcinate sau care alăptează trebuie să evite consumul excesiv, deoarece pot dăuna fătului în creștere;
- semințele de mere conțin substanțe nocive.

Afganistan: Baba Chaghaloo

Africa de Sud: Vader Kersfees

Albania: Babadimri'

Armenia: Gaghant Baba

Austria: Christkindl

Brazilia: Papai Noel

Bulgaria: Diado Coleda

Canada: Santa Claus

Chile: Viejo Pascuero

China: Shengdan Laoren

Croația: Bozicnjak

Danemarca: Julemand

Egipt: Papa Noël

Estonia: Jouluvana

Finlanda: Joulupukki

Franța: Père Noël

Germania: Weihnachtsmann

Grecia: Aghios Vassilis (pune darurile sub brag în noaptea de 31 decembrie)

Hawaii: Kanakaloka

Hong Kong: Sing dan lo ian

Iran: Baba Noel

Irlanda: Daidi na Nollaig

Italia: Babbo Natale

Japonia: Hoteiosho

Letonia: Ziemmassve'tku veci'tis

Lituania: Kaledu Senelis

Malta: San Niklaw

Marea Britanie: Father Christmas

Maroc: Black Peter

Norvegia: Julenissen

Olanda: De Kerstman

Polonia: Swiety Mikolaj

Portugalia: Pai Natal

Rusia: Ded Moroz

Serbia: Deda Mraz

Slovenia: Bozicek

Spania: Papá Noel

Statele Unite ale Americii: Santa Claus

Suedia: Jultomten

Turcia: Noel Baba

Ungaria: Mikulás

Uruguay: Papá Noel

MIÉRE s. f. Substanță semilichidă, gălbuie, dulce și aromată, foarte bogată în zaharuri, vitamine și enzime, culeasă și produsă de albine din nectarul florilor.
Mierea (din latină melem; în greacă μέλισσα înseamnă „albină”) este un produs apicol obținut prin transformarea și prelucrarea nectarului de către albine și depozitat în celulele fagurilor pentru a constitui hrana populației din stup. Obținerea mierii este scopul principal al apiculturii din prezent și din trecut.

Sursa foto: wikipedia.org

Mierea de albine a fost prima substanță dulce folosită de om, fiind prețuită în special de preoți în cadrul diverselor ritualuri. Există suficiente mărturii că în civilizațiile antice mierea era folosită, printre altele, la prepararea unei băuturi alcoolice la care se adăuga polen și levuri din faguri, însă, cele mai vechi documente referitoare la miere sunt două fragmente scrise în limba sumeriană. De la egipteni au rămas mărturii privind modul de recoltare și folosire a mierii. Babilonienii și diferitele civilizații străvechi din India și China, utilizau mierea atât ca medicament cât și la ritualuri și ceremonii. În Vechiul Testament găsim scris "miere" de peste 60 ori. În Grecia antică s-a scris mult despre producerea de miere. Hipocrate recomanda mierea pentru vindecarea unor afecțiuni (gastrointestinale, renale, respiratorii) și pentru tratamentul plăgilor. Dioscoride, autorul unei cărți în cinci volume, „De Materia Medica”, trata plăgile fistulizate folosind mierea în aplicații locale. Pliniu indica mierea în asociere cu untură de pește la tratarea rănilor infectate. Musulmanii foloseau mierea ca un leac bun pentru orice boală. Folosirea mierii în alimentație (ca hrană, băutură, conservant), în medicină, în ritualurile religioase a fost în continuă creștere până la descoperirea zahărului din trestie și sfeclă.

Clasificare
După proveniență:
- miere de flori, (florală), provenită din prelucrarea nectarului și polenului cules de albine din florile plantelor melifere,
- miere de mană, (extraflorală), provenită de pe alte părți ale plantei, în afară de flori; poate fi de origine animală sau vegetală.
După speciile de plante melifere de la care albinele au adunat nectarul:
- miere monofloră, provenită integral, (sau în mare parte), din nectarul florilor unei singure specii: (rapiță, salcâm, tei, floarea soarelui, mentă, manuka, tualang, coriandru, sulfină, albastrele, zmeură etc.)
- miere polifloră, provenită din prelucrarea unui amestec de nectar de la florile mai multor specii de plante.
După modul de obținere:
- în faguri (se livrează în faguri),
- scursă liber din faguri,
- extrasă cu ajutorul centrifugii,
- obținută prin presarea fagurilor,
- topită (fagurii sunt încălziți).
După consistență:
- lichidă (fluidă),
- cristalizată (zaharisită).
După culoare: - incoloră, galben-deschisă, aurie, verzuie, brună sau roșcată.
După aromă, diversele sorturi de miere, se apreciază prin miros și degustare, indicându-se denumirea speciei de plante din care provin.
La clasificare se mai poate lua în considerare și: compoziția chimică, puritatea, puterea calorică.

Culoarea
În raport cu substanțele colorate care se găsesc în nectar și care sunt pigmenți vegetali-caroten, clorofilă, xantofilă - culoarea mierii diferă de la incolor până la neagră (incoloră, galbenă deschis, aurie, roșiatică, verzuie, brună). La mierea de nectar predomină culoarea galbenă. Mierea strânsă la începutul primăverii are o culoare de un galben viu, până la portocaliu. Cu timpul, mierea își pierde culoarea inițială, de obicei se închide la culoare, iar în timpul cristalizării se deschide.

Producerea mierii
Albinele lucrătoare recoltează nectarul sau mana cu ajutorul aparatului bucal (trompa) și le înmagazinează un timp în gușă, unde sunt amestecate cu salivă, iar la sosire transferă conținutul zaharat albinelor din stup, care îl prelucrează în continuare, până se obține produsul finit.
În mod natural, când mierea are sub 20% apă, albinele o căpăcesc. Când fagurele este acoperit 2/3 din suprafață cu ceară, mierea de albine poate fi extrasă.

Constituenții majori ai mierii sunt apa și substanțele zaharoase (fructoză, glucoză, sucroză etc.), care reprezintă 99% din miere. Substanțele nezaharoase se găsesc în cantități mici în mierea de albine, aproximativ 1% din miere: fermenții, sărurile minerale (principalele elemente minerale din miere sunt: sodiu, potasiu, fosfor, magneziu, cupru, aluminiu, mangan, fier, clor, sulf, siliciu, cât și unele microelemente: beriliu, galiu, vanadiu, zirconiu, titan, nichel, staniu, plumb, argint), vitaminele (Vitamina B1, Vitamina B2, Vitamina B6, Vitamina PP, Vitamina H, Vitamina B12, Vitamina C, acid pantotenic, acid folic, rutină, provitaminele A, Vitamina K).

Cristalizarea mierii
Toate sortimentele de miere pot cristaliza, în funcție de compoziție, temperatură și alți factori.
Glucidele (fuctoza, glucoza etc.) sunt responsabile de cristalizare, rezultat al tendinței naturale de a se transforma în cristale în cursul depozitării. Temperatura scăzută accelerează cristalizarea.
O miere cu un conținut ridicat de fructoză își păstrează mai îndelungat fluiditatea (ex.: mierea de salcâm); o miere cu un conținut ridicat de glucoză cristalizează mai repede (ex.: mierea de rapiță).

Utilizare
Mierea este foarte des folosită în alimentație, în cosmetică sau ca medicament, fiind foarte apreciată de medicina populară.
Mierea nu trebuie încălzită peste 35-40 grade Celsius pentru a nu-i distruge toate enzimele și proprietățile active.
Mierea de albine nu are doar calități nutritive ci, în urma studiilor, s-a demonstrat că are și o acțiune terapeutică eficientă, ce se exercită atât asupra afecțiunilor digestive, cât și în afecțiunile hepatobiliare, cardiovasculare, respiratorii, afecțiuni ale sistemului nervos, ale aparatului urinar, în bolile de nutriție și cele infecțioase, în afecțiunile sanguine și în cele cutanate.

Proprietăți terapeutice:
- proprietăți antibacteriene, ajutând la vindecarea diverselor tipuri de infecții;
- ajută la vindecarea rănilor și ulcerațiilor, accelerează refacerea țesuturilor;
- ameliorează durerile de gât și tusea;
- ajută la asimilarea calciului în organism;
- are efecte hepatoprotectoare;
- stimulează diureza;
- reduce inflamațiile;
- crește anduranța sportivilor și este o sursă de energie care nu induce hipoglicemia, fiind un aliment potrivit pentru a fi consumat înainte de antrenamente;
- întărește sistemul imunitar și ajută la ameliorarea simptomelor alergiilor, stimulează producția de anticorpi contribuind astfel la prevenirea îmbolnăvirilor;
- este de ajutor în tratarea unor afecțiuni ale pielii, printre care dermatita atopică sau psoriazisul;
- contribuie la sănătatea sistemului digestiv, ajută la echilibrarea florei intestinale și la menținerea unui tranzit intestinal optim;
- mierea are un conținut ridicat de antioxidanți, elemente care contribuie la prevenirea unor tipuri de cancer;
- este ideală pentru calmarea emoțiilor și a stresului pre-examen;
- facilitează asimilarea calciului și a magneziului la nivelul țesutului osos;
- este cardioprotectoare, având proprietăți de hrănire a mușchiului cardiac, fiind asociată cu efecte hipotensoare;
- combinația dintre miere și laptele de capră a fost folosită pentru tratarea infecțiilor bronșice;
- mierea naturală determină o creștere mai mică a valorilor de zahăr din sânge decât zaharurile rafinate, mai ales în cazul persoanelor cu diabet zaharat de tip II; puțină miere neprelucrată poate fi adăugată în băuturile bolnavilor de diabet zaharat de tip II, atunci când apare pofta de alimente sau băuturi dulci;
- mierea de tei este un foarte bun și natural sedativ nervos, este calmantă, este recomandată în insomnii și în afecțiuni ale sistemului nervos; de asemenea, ea este utilizată cu succes și în răceli, tuse și alte afecțiuni ale căilor respiratorii (bronșite, laringite);
- mierea de salcâm este asimilată foarte ușor și oferă organismului energie, substanțe bioactive și nutritive, de aceea este recomandată copiilor, gravidelor, persoanelor în convalescență și pentru întărirea sistemului imunitar;
- mierea de coriandru este un ideal pansament gastric (datorita pH-ului ușor alcalin) și are efecte benefice pentru tratarea ulcerului și a gastritelor hiperacide, protejează ficatul și ajută în constipație, balonări și indigestie;
- mierea de rapiță este indicată în afecțiuni ale căilor respiratorii, ale sistemului osos, ale rinichilor, ajută pancreasul și splina, protejează ficatul;
- mierea de floarea soarelui este bogată în flavonoizi, uleiuri volatile, substanțe minerale și are o proprietate unică : datorită conținutului de lecitina pură, ajuta la întărirea memoriei și dezvoltarea intelectului; de asemenea, mierea de floarea soarelui este una din cele mai energizante, fiind recomandată a fi utilizată și în cazuri de anemie, de efort fizic și intelectual, în stări de oboseală;
- mierea de pădure are următoarele proprietăți: imunostimulantă, antioxidantă, antiinflamatoare, depurativă, laxativă; este recomandată în osteoporoză și afecțiuni articulare la adulți și vârstnici, în tratarea rahitismului la copii și adolescenți, pentru refacerea sistemului imunitar slăbit, în cazul bolilor infecțioase, bolilor intestinului gros, anemiei și afecțiunilor gastro-intestinale, a lipsei de vitamine și minerale și pentru eliminarea toxinelor din organism;
- mierea de baltă are un conținut ridicat de vitamina C și este tonifiantă; are următoarele utilizări terapeutice: dischinezii biliare și gastro-intestinale, antiseptic în spasme pilorice, calmează durerile, ușurează digestia și combate balonarea;
- mierea de lavandă are proprietăți antiseptice și antiinflamatoare, este recomandată persoanelor care au deficiență de calciu sau celor care suferă de osteoporoză pentru a-și întări oasele; este potrivită pentru tratarea infecțiilor tractului respirator, plămânilor și pentru calmarea tusei;
- mierea de păpădie este eficientă în tratarea bolilor hepatice (ciroză, colecistită, colelitiază), boli gastrice și constipație;
- mierea de castan este folosită pentru a trata diverse boli și inflamații, cum ar fi ulcerele, hepatita, bacteriile din sistemul urinar și circulația sangvină deficitară;
- mierea de manuka este un antibacterian, antiseptic și antiinflamator foarte puternic; cicatrizează și vindecă rănile pielii, este foarte eficientă împotriva bacteriilor cele mai rezistente, cum ar fi Stafilococul auriu meticilino-rezistent, o bacterie care este rezistentă la antibiotice.

Cu toate calitățile sale prețioase, mierea are și contraindicații pentru pacienții care suferă de obezitate, diabet zaharat, tulburări glicoregulatorii, insuficiență pancreatică exocrină, cât și în anumite tulburări alergice.

Mierea de albine este utilizată și în industria cosmetică la scară largă, pentru:
- ameliorarea acneei - datorita proprietăților antibacteriene;
- curățarea tenului;
- hidratare - mierea are efect emolient și lasă pielea catifelată, ajutând la protejarea ei în sezonul rece;
- protejarea buzelor de efectele nocive ale vântului și frigului;
- hidratarea părului;
- prevenirea ridurilor, datorită conținutului ridicat de antioxidanți.

Mierea terapeutică
- este o miere specială extrasă direct din fagure (fără a fi centrifugate ramele), nefiind mult timp în contact cu aerul din mediul înconjurător;
- se recomandă în afecțiuni oculare (sub supravegherea unui apiterapeut);
- se poate administra și intravenos, în revitalizarea organismului, curățarea vaselor de sânge etc.;
- se aplică la coada ochiului, sub formă de picătură (ustură!); ochiul va lăcrima intens, dar acest lucru este necesar; se dolosește în: plăgi oculare, arsuri, cheratite, uveite, iritocite, cataractă, oboseală oculară, curățarea ochilor.

Lăptișor de matcă = produs secretat de glandele faringiene ale albinelor doici, care constituie hrana larvelor de matcă, utilizat în medicină și în cosmetică.
Lăptișorul de matcă este hrana puietului din stup și a reginei albinelor, folosit imediat ce este produs (o matcă poate trăi între 4 și 6 ani, iar o albină trăiește în medie circa 40 de zile; matca este hrănită exclusiv cu lăptișorul de matcă).
De culoare alb-gălbui, “laptele albinelor”, aşa cum mai este cunoscut, are un gust acrişor, puternic astringent și un aspect perlat. Reprezintă un produs apicol de excepție, care are cel mai mare conținut de vitamine raportat la unitatea de volum. Are proprietăți imunostimulatoare și vindecătoare excepționale.

Sursa foto: wikipedia.org

Lăptișorul de matcă reprezintă singura sursă de acid 10 HDA de pe pământ (un ingredient activ al lăptişorului ce îi conferă, alături de alte substanţe, proprietăţi antibacteriene, antifungice şi antivirale puternice). De asemenea, conţine toate vitaminele din complexul B (B1, B2, B3, B5, B6, B7, B8, B9 şi B12), vitaminele A, D, C, E şi K, antioxidanţi, aminoacizi, potasiu, calciu, sodiu, zinc, fier, cupru, mangan, magneziu, fosfor, proteine, lipide, glucide, enzime, hormoni, compuși fenolici.

Lăptișorul de matcă se găsește atât în formă pură, nepasteurizat, în diverse gramaje, cât și sub formă de plicuri, fiole, comprimate și capsule, pastă sau în formă lichidă. De asemenea, se găsește în compoziția multor produse de frumusețe folosite pentru întreținerea și îmbunătățirea aspectului pielii.

Proprietăți terapeutice:
- ameliorează funcționarea sistemului nervos prin regenerarea neuronilor din hippocampus;
- este tonic general fizic și psihic;
- are efect antiviral, antibiotic și antiinflamator;
- afrodiziac, remediu în caz de sterilitate, impotență, frigiditate;
- reglează funcțiile glandelor endocrine;
- reglează dezechilibrele hormonale, ameliorează simptomele menopauzei;
- diminuează simptomele sindromului premenstrual;
- combate oboseala, stresul;
- are efect antidepresiv, ajutând la recăpătarea tonusului psihic și mintal, a apetitului alimentar, redând un somn odihnitor și eliminand stările astenice;
- stopează căderea părului;
- fortifică sistemul imunitar;
- facilitează sinteza vitaminei D (absorbția calciului);
- este sursă de acetilcolină, ce permite transmisia de impuls nervos între neuroni;
- combate anemiile;
- combate senilitatea, îmbunătățește memoria;
- are efect de vindecare a oaselor lezate;
- combate afecțiunile reumatice;
- are efect de stopare și prevenire a tumorilor;
- ajută la reducerea colesterolului din sânge;
- ajută la prevenția cazurilor de răceală și gripă;
- întârzie procesul de îmbătrânire;
- favorizează reducerea inflamațiilor și a stresului oxidativ;
- ajută în vindecarea rănilor și a altor afecțiuni inflamatorii de la nivelul pielii;
- previne apariția bolilor neurodegenerative (în special Alzheimer);
- ameliorează sindromul de ochi uscați;
- relaxează celulele musculare netede de la nivelul venelor și arterelor, contribuind astfel la reducerea tensiunii arteriale.

Lăptișorul de matcă se administrează sub limbă, ținut câteva minute, de obicei împreună cu mierea.

Precauții:
- contraindicat gravidelor, mamelor care alăptează și alergicilor la polen;
- administrarea lăptișorului de matcă poate cauza alergii în cazul anumitor persoane; persoanele care deja suferă de astm sau alte alergii au un risc mai mare de a se confrunta cu reacții adverse (urticarie, prurit accentuat, respirație șuierătoare sau alte probleme respiratorii, probleme digestive precum dureri abdominale sau diaree, amețeli sau stare de confuzie, greață și vărsături);
- lăptișorul de matcă poate interacționa cu anumite medicamente, precum cele pentru reglarea tensiunii arteriale sau cu warfarina (substanță cu efect anticoagulant).

POLÉN, polenuri, s. n. (Bot.) Pulbere, de obicei galbenă, constituită din grăuncioare microscopice produse de anterele staminelor. – Din fr., lat. pollen, germ. Pollen.
Polenul de albine este format dintr-un amestec de salivă de albine, nectar și polen de plante care se prinde de spatele piciorușelor albinelor lucrătoare. Albinele aduc polenul în stup, după care îl colectează în celulele fagurilor, unde va sta la fermentat.
Grăuncioarele de polen au forma ovoidă sau sferică și pot avea o varietate de arome și culori – acestea variază de la alb, galben-auriu la negru, cea mai frecvent întâlnită fiind galben verzui. Un grăuncior de polen are un diametru mediu de 20-40 de microni și este alcătuit din două învelișuri (exină și intină) și doi nuclei.
Gustului polenului depinde foarte mult de polenul florii din care provine, dar, în general, gustul este aromat și ușor amărui.

Pe langă polenul poliflor, există şi polenul monoflor, polen cules dintr-un singur tip de floare predominată: de exemplu, polen de măr, de prun, de salcie etc. Pe lângă proprietățile generale, polenurile crude monoflore au câteva calități și proprietăți diferite, în funcție de florile din care au fost obținute. Fiecare tip de polen este indicat în anumite afecțiuni și are anumite efecte benefice asupra organismului.

Polenul se poate consuma dimineața, o linguriță cu 2-3 picături de zeamă de lămâie (sparge exina - învelișul grăunciorului de polen), cu un pahar cu apă sau suc natural. De asemenea, poate fi integrat cu ușurință în mesele de mic-dejun și în gustări, cum ar fi: iaurturi, terciuri, budinci, smoothie-uri, deserturi.

Polenul de albine poate fi cumpărat din magazinele tip plafar, magazinele cu produse de apicultură sau din cele cu produse homeopatice.
Se găsește pe piață brut sau sub formă de tinctură, alifie, supozitoare, extract, capsule, dropsuri, cremă.

Pentru a fi păstrate timp îndelungat, granulele de polen proaspăt sunt introduse în congelator. Pentru consumul familiei, polenul crud se ține în frigider, într-un recipient (preferabil de sticlă) închis ermetic, pentru o perioadă de maxim 7 zile.
Polenul uscat în uscătorul de polen își pierde între 50%-70% din activitatea lui terapeutică, iar exina (invelisul graunciorului de polen) devine foarte tare și greu digerabilă. Uscarea polenului presupune încălzirea acestuia la temperaturi de aproximativ 38-40°C (astfel sunt distruse, deci, majoritatea substanţelor active din compoziţia polenului, care nu rezistă la temperaturi ridicate).
Spre deosebire de polenul purtat de vânt, cel recoltat de albine nu produce alergii.

Polenul are în compoziție mulți nutrienți, fiind considerat „aliment complet”.
El conține: polizaharide (ex.: carbohidrați), aminoacizi (metionina, valina, lisina, cisteina, glutamina etc.), acizi nesaturați (linol, acid linolic, acid arahidonic), vitaminele A, B1, B2, B6, C, D, E, fier, magneziu, lecitină, enzime, carotenoizi, fitosteroli, proteine, lipide, glucide, hormoni, zaharuri simple, flavonoide (ex.: quercetina).

Proprietăți terapeutice:
- antibacterian, antiinflamator, diuretic; antianemic;
- stimulent al creșterii;
- redă pofta de mancare;
- tratează tulburările intestinale;
- crește imunitatea;
- crește nivelul de alfa și beta - globuline în serul sanguin;
- reduce nivelul colesterolului;
- protejează ficatul, susține regenerarea celulară;
- are un efect anti-inflamator pentru țesuturile plămânilor, prevenind apariția astmului;
- este un bun antibiotic natural, combate bronşitele, tusea şi gripa;
- facilitează funcționarea creierului, echilibrează sistemul nervos, hrănește celulele neuronale;
- întărește vasele capilare;
- are proprietăți antihemoragice, îmbunătățește circulația sanguină;
- este sursă de bioenergie; tonic; indicat în stări de surmenaj, anemie, convalescență;
- suplinește unele carențe de vitamine, de săruri minerale sau acizi aminați, în perioada covalescențelor;
- stimulează apetitul;
- susține funcționarea inimii;
- sporește capacitățile sexuale; stimulează fertilitatea;
- îmbunătățește producerea de hemoglobină și de hematii;
- hrănește flora intestinală;
- îmbunătățește funcțiile mușchilor;
- hrănește celulele oculare;
- îmbunătățește structura pielii, contribuind la producerea de colagen și elastină;
- are rol în tratarea tulburărilor prostatei;
- îmbunătăţeşte funcţiile tiroidei;
- tratează întârzierea creșterii la copii;
- previne cancerul uterin și mamar, accidentele vasculare;
- are acțiune benefică în caz de depresie, insomnie, astenie;
- conferă o senzaţie de bunăstare (secreţia de endorfină este crescută de prezenţa a suficienţi aminoacizi în sânge);
- este recomandat şi în vindecarea dependenţelor, având proprietatea de a suprima impulsurile;
- combate efectele negative ale chimioterapiei;
- cele mai alergice granule de polen sunt cele purtate de vânt şi nu cele aduse în stup de către albine; când polenul este este administrat în doze mici, ca aliment, amestecat cu miere, poate desensibiliza repede aceste alergii, constituindu-se astfel într-un produs anti-alergic;
- aplicarea unui unguent pe bază de polen pe o rană sau pe o arsură poate accelera procesul de vindecare.

Polen crud este un ingredient foarte valoros în măştile cosmetice.
Acesta protejează pielea de radiațiile nocive ale soarelui, crește fluxul de sânge la nivelul pielii, stimulând astfel creșterea celulară, previne deshidratarea și ajută la netezirea ridurilor. Graţie rutinului pe care îl conţine, un principiu activ ce redă rezistenţa capilară, polenul crud revitalizează părul obosit şi îi redă aspectul frumos şi sănătos.
Pentru revitalizarea tenului, se poate face o mască dintr-o linguriță miere, o linguriță polen și 2-3 linguri argilă, de exemplu.

Precauții:
- este contraindicat persoanelor ce suferă de obezitate, exces de colesterol, diabet precum și în cazul celor cu manifestări alergice;
- polenul de albine poate afecta sarcina, așadar este de evitat consumul atât pe perioada sarcinii, cât și pe cea a alăptării.

 Api=albină, lar=larvă, N=Nicolae, il=Ilieșiu (descoperitorul acestui produs, în anul 1980)
Apilarnilul este un produs apicol natural, obținut din larvele de trântor în a șaptea zi de stadiu larvar, extras cu o pompă înainte de căpăcirea celulelor. Este ușor astringent, cu miros asemănător drojdiei, cu aspect neomogen, vâscos.

Apilarnilul recoltat se depozitează în recipiente de plastic alimentar, de capacitate mică. Temperatura de conservare a produsului este între -5 și -20°C. Sau se păstrează în amestec cu mierea sau cu alte produse apicole.

Este folosit atât în alimentație, cât și în cosmetică, farmacologie și apiterapie. Se poate prezenta sub mai multe forme: proaspăt recoltat (neomogenizat și nefiltrat); omogenizat și filtrat; liofilizat.
Se regăsește în: cocktail-uri apicole, creme, loțiuni, tablete, supozitoare, soluții, șampoane etc.

Conține: vitaminele A, B1, B2, B6, E, beta-caroten, riboflavină, acid nicotinic, colină, tiamină, minerale, aminoacizi, enzime, coezima Q10, proteine, glucide, fosfolipide, precursori de hormoni sexuali masculini.

Proprietăți terapeutice:
- proprietăți antivirale, antifungice, energizante, tonifiante și psihotonice;
- îmbunătățește memoria și neuro-psiho-motricitatea la copii;
- crește apetitul;
- mărește masa musculară la bărbați, fiind un produs foarte apreciat de sportivii de performanţă;
- are rol nutritiv, dietetic;
- stimulează glandele hipofizo-suprarenale;
- este indicat în anorexie, boli metabolice (diabet, obezitate);
- ajută la regenerarea celulelor şi încetineşte procesele de îmbătrânire a organismului;
- este indicat în spermatogeneză scăzută, sindrom premenstrual; covalescență postoperatorie, stări de malnutriție, pubertate întârziată, infertilitate;
- ajută în reglarea ciclului menstrual la femei, datorită echilibrului endocrin oferit de hormonii pe care îi conţine;
- este indicat în astenie, oboseală, depresie, nervozitate, tulburări mentale; gripă, infecții;
- aplicat pe piele, contribuie la refacere, întinerire, hrănire și la reducerea ridurilor, cu ușor efect de lifting.

Precauții:
- este contraindicat copiilor sub un an;
- poate cauza insomnie moderată (în special la bărbați), dacă se administrează seara târziu;
- se recomandă consumul cu prudență persoanelor alergice la diferite produse apicole şi femeilor însărcinate.

PROPÓLIS s. n. 1. Substanță rășinoasă aromată colectată și folosită de albine pentru astuparea fisurilor, la lipitul fagurilor etc. 2. Preparat farmaceutic pe bază de propolis (1). – Din fr. propolis.
Propolisul, numit și clei de albine, este o substanță rășinoasă aromată colectată de albine din mugurii și axilele frunzelor anumitor copaci și folosită pentru acoperirea pereților interiori din stup, astuparea găurilor și a crăpăturilor stupului, lipitul fagurilor de rame și acoperirea dăunătorilor intrați și omorâți în stup.

Sursa foto: wikipedia.org

Cuvântul „propolis” vine din limba greacă și înseamnă „partea dinaintea cetății”. Învățații greci l-au denumit așa observând cum își construiesc albinele stupul și ajungând la concluzia că această substanță joacă rolul de pavăză împotriva agresorilor externi, propolisul făcând din stup o adevărată cetate. Propolisul mai este folosit (de către albine) pentru căptușirea pereților stupului cu un strat lucios, etanș, care nu permite formarea curenților de aer. Acțiunea sa este antimicotică, bactericidă și bacteriostatică, fapt ce previne îmbolnăvirea albinelor.

Producerea propolisului: albinele colectează o substanță aromată cu aspect de rășină de pe cel puțin 20 de specii de arbori, în special de pe mugurii de plop și de arin, de pe frunzele, mugurii și scoarța coniferelor și a plopilor, a salicaceelor (sălcii) și a prunilor. Materiile rășinoase astfel culese sunt prelucrate de albine specializate prin amestec cu secreții salivare și ceară. Producerea propolisului se face în același timp cu cea a mierii și se realizează de către albinele specializate, în zilele călduroase, când temperatura este mai mare de 20 °C. De la un stup se poate recolta o cantitate de 100 - 400 g de propolis, în funcție de regiune.

Propolisul se prezintă ca o masă lipicioasă de culoare variabilă între verde, maro și negru, având miros aromat de rășini și balsamuri. Este solubil în alcool și eter și greu solubil în apă. La temperatura de 37 °C se înmoaie, iar la temperaturi scăzute este casant.
Propolisul este folosit ca produs apicol terapeutic în medicina populară pentru tratarea diferitelor afecțiuni, iar în Egiptul Antic era folosit pentru mumificarea cadavrelor. Grecii îl foloseau pentru a trata abcesele, în timp ce asirienii îl puneau pe răni şi tumori pentru a combate infecţiile şi a ajuta procesul de vindecare.

Conține un complex de antibiotice vegetale, flavonoide, acidul ferulic, aminoacizi (prolina, arginina etc.), balsamuri, fermenți, rășini, acizi alifatici, acizi aromatici, acid benzoic, acid cinamic, uleiuri eterice, glucide, polen, vitamine (A, C, E, PP şi componente ale complexului B), microelemente (siliciu, magneziu, cupru, molibden, arsen, staniu, aluminiu, vanadiu, wolfram, fier, aur, iridiu, calciu, cadmiu, cobalt, stronțiu), ceară de albine, terpene, hidrocarburi, zaharuri, lactone, alfa și beta - amilaze.
Compoziția propolisului poate varia în funcție de flora la care albinele au acces.

Proprietăți terapeutice:
- proprietăți: bactericide, antivirale, antimicotice, antiinflamatorii, anestezice, analgezice, regeneratoare, antitoxice, cicatrizante, antioxidante;
- stimulează formarea de anticorpi, fiind benefic pentru întărirea sistemului imunitar;
- mărește rezistența fizică și înlătură oboseala și stresul;
- este eficient în tratarea febrei, răcelii și gripei, virozelor respiratorii, tusei, bronșitei, pneumoniei, faringitei, sinuzitei, colitei, enterocolitei, paraziților intestinali, infecțiilor urinare;
- este utilizat cu succes pentru tratarea stomatitelor, aftelor, gingivitei, abceselor dentare, parodontozei sau pentru calmarea durerilor gingivale și de dinți, împiedică formarea plăcii bacteriene;
- reglează secreția sucului gastric și ajută la cicatrizarea leziunilor mucoasei stomacale, este eficient în tratarea ulcerelor și gastritelor;
- stimulează refacerea țesuturilor afectate de tăieturi, răni și în special de arsuri, accelerând totodată procesul de regenerare a celulelor sănătoase; în cazul arsurilor, propolisul are un efect dezinfectant, reparator și anestezic, fiind recomandat să se aplice extern pe suprafața lezată; este utilizat în terapia anti-psoriazis;
- previne mai multe tipuri de infecții, inclusiv infecțiile urechii medii (este recomandat să se înmoaie un tampon în tinctură de propolis şi să fie introdus mai apoi cu grijă în ureche, fără să ajungă pe timpan);
- poate fi foarte eficace în distrugerea și vindecarea herpesului localizat în diferite zone (herpes bucal, herpes genital);
- este de neînlocuit în tratamentul bolilor ginecologice, acționează împotriva Trichomonas vaginalis, care provoacă infecții ale mucoasei vaginale și ale colului uterin;
- este folosit și în tratamentul ulcerelor varicoase la nivelul picioarelor, precum și în unele boli proctologice, cum ar fi hemoroizii sau fisurile anale;
- reglează tensiunea arterială;
- protejează țesutul hepatic împotriva substanțelor toxice și a medicamentelor hepatotoxice;
- previne hipertensiunea şi tulburările de ritm cardiac, normalizând în acelaşi timp cantitatea de colesterol din sânge şi având rol de refacere a elasticităţii vaselor de sânge;
- împiedică formațiunile tumorale să se extindă, prin blocarea ciclurilor de replicare în cazul celulelor maligne;
- ajută la restabilirea parțială a circulației cerebrale în cazul accidentul vascular;
- în cazul înțepăturii de căpușă, după îndepărtarea în întregime a acesteia, trebuie badijonat imediat locul cu tinctură de propolis (iar aceasta va distruge eventualele spirochete lăsate de căpușă);
- substanţele antioxidante din compoziţia propolisului au efecte excepţionale în tratarea asteniei;
- protejează corpul împotriva efectelor radiațiilor ionizante.

Propolisul poate fi folosit brut (saliva umană solubilizează propolisul brut şi îl transformă în gumă de mestecat) sau sub formă de extract, tinctură, tablete, sirop, spray, picături, supozitoare, loțiuni, creme și unguente. Se poate administra atât intern cât și extern. În plus, propolisul este un ingredient utilizat in industria cosmetică, care poate fi regăsit în șampoane, loțiuni, balsam de buze, pastă de dinți și chiar lacuri de unghii.
Se pot face și aerosoli cu propolis (cura presupune "recoltarea" aerului din stup printr-o tubulatură și administrarea printr-o mască facială) sau inhalații cu tinctură de propolis, având ca efecte îmbunătățirea respirației, imunității, ameliorarea stării bolnavilor de astm sau alte afecțiuni respiratorii.
Toate produsele cu propolis, în special soluțiile și preparatele, trebuie păstrate în locuri reci și întunecoase.

Precauții:
- propolisul poate provoca reacții alergice (roșeața, inflamația și mâncărimea pielii) (Un substitut excelent pentru propolis sunt mugurii de plop şi tinctura de muguri de plop, care sunt mult mai bine tolerate de către organism);
- o anumită substanță din propolis poate încetini coagularea sangvină, motiv pentru care poate crește riscul hemoragiilor în cazul persoanelor cu tulburări de coagulare a sângelui;
- la fel ca toate substanțele care conțin bioflavonoizi, propolisul nu trebuie utilizat în timpul sarcinii și alăptării și nu trebuie administrat copiilor cu vârsta sub un an.

 PẮSTURĂ s. f. Polen floral adunat și depozitat de albine în celulele fagurilor, care servește ca hrană albinelor și puietului din stup. [Acc. și: păstúră] – Lat. pastura.
Păstura, numită și pâinea albinei, este un produs apicol derivat din polen ce constituie una din rezervele de hrană ale albinelor.
Polenul este amestecat de albine cu miere, enzime și alte substanțe nutritive din glandele salivare, și acoperit cu un strat protector de miere. Apoi, sub influența microorganismelor, a temperaturii și umidității ridicate din stup, polenul se transformă - după trei luni de fermentare naturală - în păstură. Bucățelele de păstură au forma de hexagon (împrumutată de la celulele din fagure). Păstura are culoare cafenie închisă, cu gust dulce-amar-acrișor datorită procesului de fermentare.

Apicultorii colectează extrem de puţină păstură din fagure. Se pot extrage doar cantităţi foarte mici, astfel încât să nu afecteze alimentaţia albinelor. Recoltarea este migăloasă şi se face doar atunci când fermentaţia este completă.
Pâinea albinelor joacă un rol esențial în producția altor produse apicole: producția de miere, ceară și lăptișor de matcă scade atunci când nu există suficientă păstură.

Se recomandă consumul de păstură direct cu fagure. Când în gură se alege ceara, se pot consuma: alune, nuci, migdale, semințe de floarea-soarelui, iar ceara se topește și se înghite.
În păstură, granulele de polen sunt deschise ca urmare a maturării, ceea ce le face mai ușor de digerat decât polenul clasic. Păstura are o valoare nutritivă de trei ori mai mare decât a polenului.

Conține: carotenoizi (provitamina A), vitaminele C, E, K, acid folic, carbohidraţi (glucide: glucoză, zaharoză, dextrine, celuloză), lipide, proteine, aminoacizi (histidină, triptofan, metionină, fenilalanină, valină, cistină, arginină, acid glutamic), acid lactic, fitohormoni, polifenoli, minerale şi oligoelemente (sodiu, potasiu, nichel, titan, vanadiu, crom, fosfor, zirconiu, beriliu, bor, zinc, plumb, argint, arsenic, staniu, galiu, stronţiu, bariu, uraniu, siliciu, aluminiu, magneziu, mangan, molibden, cupru, calciu, fier, seleniu).

Păstura se administrează la 30-45 minute înainte/după masă, iar pentru o mai bună absorbție, se păstrează sub limbă cât mai mult timp, înainte de a fi înghițită. Este foarte important să fim bine hidratați, pentru că produsele apicole sunt foarte concentrate, iar ca să ajungă să se digere şi să se separe în componentele lor microscopice, au nevoie de suficientă apă.

Păstura fiind polenul maturat, are proprietăți asemănătoare cu ale polenului.
Proprietăți terapeutice:
- are efect antioxidant și energizant;
- crește imunitatea;
- combate stresul și oboseala;
- crește apetitul, susține digestia, are efect de antibiotic natural;
- este un foarte bun antianemic;
- scade colesterolul;
- protejează organismul împotriva efectelor negative ale chimioterapiei;
- detoxifică ficatul, reface celulele afectate de hepatite sau ciroze;
- ajută mușchii, sistemul nervos;
- îmbunătățește funcțiile cerebrale și pe cele sexuale;
- regenerează celulele, are efect antihemoragic;
- hrănește flora intestinală;
- ameliorează durerile de cap, reduce frecvența migrenelor;
- efectul antiinflamator o recomandă în multe alte afecțiuni precum: artrită, astm, ateroscleroză sau boala Crohn (boală inflamatorie intestinală);
- hrănește celulele oculare;
- îmbunătățește circulația sangvină și arderea grăsimilor din sânge;
- stimulează activitatea creierului, îmbunătățind concentrarea și capacitatea de învățare; ajută la prevenirea unor boli degenerative precum Alzheimer;
- întăreşte vasele capilare; prin conținutul ridicat de vitamine K, are proprietăţi antihemoragice;
- stimulează fertilitatea;
- ajută pielea să își îmbunătățească structura.

Precauții:
- păstura nu este recomandată persoanelor cu alergii, hipersensibilitate la produsele apicole;
- păstura nu este recomandată în cantități mari persoanelor care suferă de boli severe ale aparatului digestiv;
- „pâinea albinelor” trebuie administrată cu grijă în cazul diabeticilor, lucru valabil pentru toate produsele apicole.