BUSUIÓC - s. m. Plantă erbacee de grădină din familia labiatelor, cu tulpina păroasă, cu flori mici, albe sau trandafirii, cu miros plăcut (Ocimum basilicum). ◊ Compuse: busuioc-roșu = plantă erbacee ornamentală, cu flori mici, roșii, dispuse în spice (Amaranthus caudatus); busuioc-sălbatic = plantă erbacee cu tulpina păroasă și flori violete (Prunella vulgaris).
Busuiocul (Ocimum basilicum) este o plantă din genul Ocimum, familia Lamiaceae. Este o plantă ierboasă originară din Asia tropicală. Atinge între 20–60 cm înălțime, având frunzele de culoare verde deschis, mătăsoase, cu lungimi cuprinse între 1,5–5 cm și late de circa 1–3 cm. Florile sunt de culoare albă, aranjate într-o terminație numită racem. Planta are un gust asemănător cu al anasonului (numit și anis), având un miros puternic dulceag-înțepător. Busuiocul este foarte sensibil la frig, el crescând bine în condiții de căldură și umezeală. În timp ce varietățile comune de busuioc sunt plante anuale, alte varietăți, cum ar fi busuiocul albastru african și busuiocul sacru thailandez, sunt perene.
Sursa foto: wikipedia.org
Busuiocul trebuie tuns regulat pentru a face planta să crească mai abundent. Avem însă grijă să nu tundem mai mult de 1/3 din plantă. Inflorescențele trebuie tăiate; acestea se îndepărtează imediat după apariție pentru a nu absorbi nutrienții necesari frunzelor.
Termenul de busuioc provine din limba greacă, βασιλευς (basileus) însemnând „rege”, despre această plantă spunându-se că a crescut pe locul unde Împărații Constantin și Elena au descoperit Sfânta Cruce. Busuiocul este în continuare considerat „regele mirodeniilor” de mulți bucătari și autori de cărți gastronomice.
La romani, busuiocul era considerat iarba dragostei și a fertilității, înflorirea acestuia fiind celebrată prin serbări și ritualuri. La greci și în aproape toate țările creștin-ortodoxe, busuiocul are aproape aceleași semnificații ca și în India, fiind considerat plantă sacră. Agheasma se face cu ajutorul busuiocului și tot cu un buchet de busuioc se împrăștie apa sfântă, pentru sfințirea locurilor. De asemenea, busuiocul se pune la icoane, pentru a atrage protecția divină asupra casei.
Busuiocul se utilizează în gastronomie, în medicină, în aromoterapie. În gastronomie, se folosește în sosuri, salate, baițurile de marinare a cărnii sau drept colorant natural al untului sau al brânzei.
În mod obișnuit, se recomandă ca busuiocul să fie folosit în stare proaspătă. În cazul rețetelor culinare de mâncăruri preparate termic, adăugarea busuiocului se face, de obicei, la finalul preparării pentru a nu i se distruge aroma. Ținut în pungi de plastic, poate fi păstrat proaspăt, fie în frigider, pentru o perioadă scurtă, fie în congelator, pentru mai mult timp, după ce în prealabil a fost opărit puțin. O altă metodă de conservare este să se așeze frunze proaspete într-un borcan uscat, să se presare puțină sare și apoi să se acopere cu ulei de măsline; frunzele de busuioc sunt mai aromate dacă sunt lăsate întregi decât dacă sunt tocate mărunt. Planta uscată își pierde mare parte din aromă, ceea ce rămâne având un gust foarte diferit, cu iz slab de iarbă proaspăt tăiată.
Substanțele chimice care participă la producerea aromelor distincte ale multor soiuri de busuioc (în funcție de proporția în care se găsesc în fiecare specie specifică) sunt::
uleiuri esențiale, substanțe cetonice (ce au efect asupra celulelor hepatice), vitamina A, vitamina C, vitamina K, calciu, fier, mangan, estragol, eugenol (cu proprietăți antioxidante), limonene, metil clavicol, citral, anetol, cinamat (același compus ca în scorțișoară), citronelol (același compus găsit în trandafir), geraniol, camfen, linalool (o aromă florală prezentă și în coriandru), metil-cavicol (care dă aroma tarhonului), mircen (ca în dafin, mirt), pinen (substanța ce dă aroma uleiului de pin), ocimen, terpineol, taninuri, flavonoide, luteină, zeaxantină, betacaroten, betacriptoxantină, acid rosmarinic, apigenină, acid carnosic.
Proprietăți terapeutice: busuiocul reprezintă un remediu natural pentru tratarea și vindecarea diverselor afecțiuni - bronșită, afecțiuni gastrointestinale, ulcer, colite de fermentație, febră, gută, dureri de stomac, diaree, dureri în gât, cefalee, depresie, anxietate. De asemenea, potențează puterea de dezintoxicare la nivelul ficatului. Alcalinizează corpul și îmbunătățește digestia. Are acţiune protectoare asupra vaselor de sânge. Previne diabetul, reducând nivelul de zahăr din sânge. Acționează ca un antibiotic natural. Previne producția excesivă de cortizol (hormonul stresului) și stimulează secreția de endorfine. Infuzia preparată din frunze de busuioc se recomandă în cazul în care pacientul suferă de: crampe, infecții urinare, dureri de cap, laringită, faringită, gripă, greață, aftoză bucală sau genitală, fiind și un excelent stimulator al poftei de mâncare. Ceaiul de busuioc curăță gura în profunzime și ajută la eliminarea reziduurilor alimentare ce pot duce la înmulțirea bacteriilor. Cu un conținut ridicat de taninuri și flavonoide, busuiocul ajută la prevenirea îmbătrânirii premature a celulelor.
Înțepăturile de insecte, ulcerațiile de la nivelul pielii, rănile și eczemele se pot trata prin aplicarea unor comprese cu frunze de busuioc sau cu tinctură de busuioc. De asemenea, pentru stimularea poftei de mâncare se recomandă a se administra vin de busuioc.
Precauții:
- busuiocul nu este recomandat femeilor însărcinate și celor care alăptează;
- busuiocul nu trebuie administrat bebeluşilor şi copiilor mici;
- uleiul esențial de busuioc nu este destinat consumului și trebuie diluat când se aplica pe piele, fiind foarte intens;
- suplimentele de busuioc pot scădea tensiunea arterială și glicemia.