Plante medicinale și condimente
Plantele medicinale - grup de plante din familii diferite, cultivate sau sălbatice, care, datorită compoziţiei lor chimice, au proprietăţi terapeutice.
Condimente - nume dat unor substanțe de origine minerală, vegetală, animală sau de sinteză care, adăugate unor produse alimentare, le conferă un gust sau o aromă specifică, plăcută; ingredient, mirodenie.
Gălbenelele
Publicat de Venera I.GĂLBENEÁ, gălbenele - 1. Plantă erbacee cu tulpina groasă şi înaltă, cu frunze lanceolate şi dinţate, acoperite cu peri fini, cu flori galbene-portocalii viu colorate, care creşte în locuri umede (Rorippa amphibia), cultivată în scopuri decorative şi medicinale. 2. (La pl.) Plantă erbacee cu tulpina păroasă în partea de jos, cu frunze palmate şi cu flori galbene-aurii (Ranunculus pedatus). ◊ Gălbenele de pădure = plantă erbacee cu tulpina acoperită de peri şi cu flori galbene-aurii, care creşte în regiuni înalte (Ranunculus aureus). 3. (La pl.) Numele a trei plante erbacee din familia primulaceelor: a) plantă cu tulpina dreaptă, cu frunzele ovale acoperite cu peri şi cu flori galbene (Lysimachia punctata); b) plantă cu tulpina dreaptă, cu frunze ovale-lunguieţe şi cu flori galbene dispuse în panicule terminale (Lysimachia vulgaris); c) dreţe (Lysimachia nummularia). - Galben + -ea.
Gălbenelele au mai multe denumiri populare: (pl.) dreţe, boance, calce; duminecea, filimică, floare-de-leac, iarbă-de-lingoare, lotus, piciorul-cocoşului, rufuliţă, rujinică, rujnicuţă, rujuliţă, rujuţă, ruşnică, salomie, sulumină, călinică, roşioară, căldăruşă, cilimică, coconiţă, crăiţă, vâzdoagă, ocheşea, boftă, boglar, păştiţă etc.
Gălbenelele (bot.: Calendula officinalis), asociate cu Soarele, sunt plante anuale sau bienale, ce cresc în asociaţii dese, înmulţindu-se singure, din seminţe. Sunt, aşadar, iubitoare de soare, dar şi de apă, însă se adaptează şi la alte condiţii de mediu. Înfloresc pe parcursul întregului an (mai puţin în lunile de iarnă). Se cultivă în toate zonele agricole, pe majoritatea tipurilor de sol, semănându-se primăvara devreme. Cresc chiar şi la marginea drumurilor, pe lângă garduri, de la câmpie până în zona montană.
Florile de gălbenele se culeg
MÉNTĂ - Numele mai multor plante erbacee (medicinale) din familia labiatelor, cu frunze dinţate, acoperite cu peri şi cu flori puternic mirositoare, folosită în scopuri medicinale şi în calitate de condiment.; izmă; (reg.) voieştniţă - Din sl. menta, lat. mentha, fr. menthe.
În credinţa populară, menta era considerată o iarbă sfântă, un dar al lui Dumnezeu ca răsplată pentru gestul generos al drumeţului cel cu inima bună.
Legenda spune că
TEI, (1) tei, , (2, rar) teie, 1. Arbore cu scoarţă brăzdată mărunt, cu frunze mari în formă de inimă, zimţate, cu flori albe sau albe-gălbui, dispuse în inflorescenţe, puternic parfumate, melifere, întrebuinţate în scopuri medicinale, şi cu fructe achene (Tilia platyphyllos). ◊ Tei alb = arbore cu lemnul alb-roşiatic, uşor, cu coroana deasă şi cu frunze cenuşii-argintii pe partea inferioară. (Tilia tomentosa). Tei pucios = arbore înalt până la 20 m, ale cărui flori se folosesc în farmacie (Tilia cordata). – lat. tilium (= tilia).
Teiul, arborele parfumat celebrat de la începutul lunii iunie, se regăseşte în toate zonele ţării, de la câmpie la zona deluroasă şi până în zona montană.
În România există mai multe soiuri de tei: teiul ce înfloreşte la începutul lunii iunie, cu frunza în formă de inimă (Tilia cordata) şi care are pe dosul frunzelor perişori gălbui, teiul cu frunza mare (Tilia platyphillos), care înfloreşte ceva mai târziu şi are frunzele mai mari decât celelalte specii înrudite; teiul argintiu (Tilia argentea), care înfloreşte abia în iulie, având frunze şi flori alburii.
Numele de „Tilia” vine de la grecescul „ptilon” care înseamnă „aripă”, făcând referire la frunzuliţele aflate pe mănunchiul floral. Numele de „cordata” vine de la cuvântul latinesc „cor” care înseamnă „inimă”, cu trimitere la forma frunzelor. Cuvântul „platyphyllos” este format din cuvintele greceşti „platys” - ”larg” şi „phyllon” - „frunză”, simbolizând frunze late.
Indiferent de tipul lor, toţi teii au aceleaşi întrebuinţări medicinale, fiind utili pe lângă orice gospodărie.
În unele culturi, teiul era un copac sacru şi simboliza:
SÁLVIE, salvii, s. f. (Salvia officinalis). [Var.: sálbie s. f.] – Din lat. salvia - "salvare" (a vindeca, a însănătoși).
Salvia este o plantă erbacee cu tulpina semilemnoasă, cu flori divers colorate (albastre, violete, mai rar albe), cultivată ca plantă medicinală sau decorativă, originară din sudul Europei și din regiunile mediteraneene. Este cunoscută și sub denumirile de jale, jaleș, salbie, șalvir, șalet sau șerlai. Este o plantă din familia labiatelor, ea poate atinge o înălțime de 30-70 centimetri, florile ei sunt dispuse verticilat, deci în cerc, în jurul unei axe comune iar frunzele sale opozite, alb-lânoase sclipesc argintiu și emană un parfum ușor amar, aromatic.
Sursa foto: wikipedia.org
Salvia poate fi cultivată în zone semiumbroase sau luminoase, fiind o plantă rezistentă, perenă. Se plantează primăvara, obținându-se din semințe sau prin divizarea rădăcinii unei plante trecute de un an. După plantare sau însămânțare se udă, moderat, pământul. Ulterior, planta de salvie se udă doar sporadic, în verile caniculare. Udatul în exces poate provoca îngălbenirea și căderea frunzelor.
Solul în care se plantează salvia trebuie să fie proaspăt afânat și fertilizat, dar nu în exces, pentru că, altfel, riscul este să crească mai mult frunzele, fără flori. Salvia înflorește începând cu luna mai și până toamna târziu.
Frunzele de salvie ating maturitatea înainte de înflorire. Salvia se recoltează în zilele cu soare, preferabil la prânz. Frunzele nu se culeg niciodată când este umezeală sau risc de ploaie. De regulă, perioada în care se poate recolta salvia în condiții bune este iulie-septembrie.
Conține:
Citeşte mai mult ...
Sunătoarea
Publicat de Venera I.SUNĂTOÁRE s. f. Nume dat mai multor plante erbacee din familii diferite: a) plantă cu miros neplăcut din familia compozeelor, cu tulpina și frunzele acoperite cu peri moi, cu flori galbene și cu miros neplăcut (Crepis foetida); b) pojarniță; c) măselariță; d) sulițică. – Lat. [herba] *sanatoria
Numită și: pojarniță, asunătoare, barba-lupului, buruiană-de-foc-viu, crucea-voinicului, drobișor, fălcățea, floare-de-foc-viu, hamei-de-pământ, harnică, iarba-crucii, închegătoare, jale-de-munte, lemni, osul-iepurelui, pojar, pojărnică, sovârf-galben, sovârvoiță, sunaică, șerlai, zburătoare (Hypericum perforatum).
Sunătoarea (Hypericum perforatum) - este o plantă erbacee, perenă, cu tulpină dreaptă, ramificată în partea superioară, ușor lemnoasă în partea de jos, prevăzută de-a lungul ei cu două muchii, glabră (lipsită de perișori pe suprafață) și înaltă până la un metru. Frunzele, dispuse opus, sunt sesile (lipsite de pețiol sau de peduncul), oval-eliptice, glabre și conțin numeroase pungi secretoare, dând impresia că prezintă puncte translucide (când sunt examinate prin transparență), de unde și denumirea de "perforatum" dată acestei specii. Florile sunt grupate în vârful tulpinii și ramurilor, sunt hermafrodite, pentamere; periantul este format din 5 sepale și 5 petale de culoare galben-aurie, iar androceul din stamine numeroase. Înflorește din iunie până în septembrie. Fructul este o capsulă ovală.
Crește în Europa, America, Australia, Noua Zeelanda și Asia de Est, găsindu-se preponderent în zonele de câmpie și de deal.
Sursa foto: wikipedia.org
Produsul vegetal folosit în produsele terapeutice este reprezentat de părțile terminale (de 20–30 cm) înflorite (Herba Hyperici). Florile de sunătoare se culeg în zile uscate și însorite, din iunie și până în septembrie, prin tăiere cu foarfeca. Se usucă la umbră, în loc bine aerisit, întinse în strat subțire, pe hârtie sau pânză. După uscare, se păstrează în pungi de hârtie ori săculeți de pânză, în locuri uscate și întunecate.
Ca și principii active, sunătoarea este bogată în:
BUSUIÓC - s. m. Plantă erbacee de grădină din familia labiatelor, cu tulpina păroasă, cu flori mici, albe sau trandafirii, cu miros plăcut (Ocimum basilicum). ◊ Compuse: busuioc-roșu = plantă erbacee ornamentală, cu flori mici, roșii, dispuse în spice (Amaranthus caudatus); busuioc-sălbatic = plantă erbacee cu tulpina păroasă și flori violete (Prunella vulgaris).
Busuiocul (Ocimum basilicum) este o plantă din genul Ocimum, familia Lamiaceae. Este o plantă ierboasă originară din Asia tropicală. Atinge între 20–60 cm înălțime, având frunzele de culoare verde deschis, mătăsoase, cu lungimi cuprinse între 1,5–5 cm și late de circa 1–3 cm. Florile sunt de culoare albă, aranjate într-o terminație numită racem. Planta are un gust asemănător cu al anasonului (numit și anis), având un miros puternic dulceag-înțepător. Busuiocul este foarte sensibil la frig, el crescând bine în condiții de căldură și umezeală. În timp ce varietățile comune de busuioc sunt plante anuale, alte varietăți, cum ar fi busuiocul albastru african și busuiocul sacru thailandez, sunt perene.
Sursa foto: wikipedia.org
Busuiocul trebuie tuns regulat pentru a face planta să crească mai abundent. Avem însă grijă să nu tundem mai mult de 1/3 din plantă. Inflorescențele trebuie tăiate; acestea se îndepărtează imediat după apariție pentru a nu absorbi nutrienții necesari frunzelor.
Termenul de busuioc provine din limba greacă, βασιλευς (basileus) însemnând „rege”, despre această plantă spunându-se că a crescut pe locul unde Împărații Constantin și Elena au descoperit Sfânta Cruce. Busuiocul este în continuare considerat „regele mirodeniilor” de mulți bucătari și autori de cărți gastronomice.
La romani, busuiocul era considerat iarba dragostei și a fertilității, înflorirea acestuia fiind celebrată prin serbări și ritualuri. La greci și în aproape toate țările creștin-ortodoxe, busuiocul are aproape aceleași semnificații ca și în India, fiind considerat plantă sacră. Agheasma se face cu ajutorul busuiocului și tot cu un buchet de busuioc se împrăștie apa sfântă, pentru sfințirea locurilor. De asemenea, busuiocul se pune la icoane, pentru a atrage protecția divină asupra casei.
Busuiocul se utilizează în gastronomie, în medicină, în aromoterapie. În gastronomie, se folosește în sosuri, salate, baițurile de marinare a cărnii sau drept colorant natural al untului sau al brânzei.
În mod obișnuit, se recomandă ca busuiocul să fie folosit în stare proaspătă. În cazul rețetelor culinare de mâncăruri preparate termic, adăugarea busuiocului se face, de obicei, la finalul preparării pentru a nu i se distruge aroma. Ținut în pungi de plastic, poate fi păstrat proaspăt, fie în frigider, pentru o perioadă scurtă, fie în congelator, pentru mai mult timp, după ce în prealabil a fost opărit puțin. O altă metodă de conservare este să se așeze frunze proaspete într-un borcan uscat, să se presare puțină sare și apoi să se acopere cu ulei de măsline; frunzele de busuioc sunt mai aromate dacă sunt lăsate întregi decât dacă sunt tocate mărunt. Planta uscată își pierde mare parte din aromă, ceea ce rămâne având un gust foarte diferit, cu iz slab de iarbă proaspăt tăiată.
Substanțele chimice care participă la producerea aromelor distincte ale multor soiuri de busuioc (în funcție de proporția în care se găsesc în fiecare specie specifică) sunt::
Rozmarinul
Publicat de Venera I.ROZMARÍN, rozmarini, s. m. Arbust mic, din familia labiatelor, plăcut mirositor, cu frunze totdeauna verzi și cu flori albastre, albe sau roșii, întrebuințat în medicină și în industria parfumurilor (Rosmarinus officinalis). – Din germ. Rosmarin.
Rozmarinul (Rosmarinus officinalis) este originar din regiunile mediteraneene și din Uruguay. Există specii de rozmarin care cresc pe verticală, atingând 1,5 metri înălțime, și specii târâtoare. Lungimea frunzelor este de 2–4 cm, iar lățimea de 2–5 mm, având culoarea verde în partea superioară și culoarea albă în partea inferioară, cu perișori scurți, deși și lânoși.
Sursa foto: wikipedia.org
Numele rozmarin nu are legătură cu cuvântul roză sau cu numele Maria, ci derivă din latinescul „rosmarinus”, care literal înseamnă „roua mării”. Se mai numește și mirtân. În greacă, este numit „dendrolivano”, care se traduce prin „copac de tămâie”.
A fost folosit, de-a lungul timpului, în domeniul culinar, în aromoterapie, dar și în medicină, datorită proprietăților sale benefice pentru organism.
Conține:
CĂTÍNĂ, cătini, s. f. Numele a două specii de arbuști spinoși: a) cătină roșie = arbust cu frunze mici în formă de solzi, cu flori roz sau albe și cu fructe roșii, cultivat ca gard viu; tamariscă (Tamarix ramosissima); b) cătină albă = arbust cu frunze înguste, lanceolate, argintii, cu flori mici cafenii și cu fructe galbene-portocalii (Hippophaë rhamnoides). – Lat. catena.[1]
Cătina albă, cunoscută în unele părți și sub numele de cătină de râu sau simplu cătină (nume științific Hippophaë rhamnoides L.), este un arbust foarte ramificat și spinos care crește în România începând din nisipurile și pietrișurile litorale până în regiunile muntoase, alcătuind uneori crânguri și tufișuri destul de întinse. Fructele pot rămâne peste iarnă pe ramuri. Arbustul fructifică 20-25 ani și lăstărește în fiecare an foarte puternic.
Sursa foto: wikipedia.org
Cătina era apreciată de grecii antici datorită proprietăților sale antiîmbătrânire, fiind folosită și ca produs de înfrumusețare pentru caii de curse, cărora se credea că le oferă luciu părului. Din acest motiv, denumirea în latină a cătinei, Hippophae, vine de la cuvintele Hipp (cal) și faes (strălucitor, luminos), care poate fi tradus „cal strălucitor”. Mai mult decât atât, o legendă spune că aceste fructe erau folosite ca hrană pentru calul înaripat Pegasus, deoarece îl ajutau să zboare.
Fructele de cătină au un gust ușor acrișor, foarte puțin amărui și se culeg începând cu luna august și până la sfârșitul lunii octombrie. Cel mai indicat este să fie culese toamna cât mai târziu, atunci când fructele sunt foarte bine coapte.
Cătina albă se utilizează deopotrivă în industria alimentară, în silvicultură, în farmacie dar și ca plantă ornamentală.
Fructul de cătină conține
Rudbeckia purpurea L., [syn. Echinacea purpurea (L.) Moench]. Specie care înflorește vara-tîrziu-toamna. Florile radiale ligulate. roze, roșii, purpurii, așezate pe un rînd, la vîrf cu 2 sau 3 dinți, mai întîi patente, apoi pendente, cele ale discului purpurii-brune dispuse în capitule de 10 cm diametru, lung-pedunculate. Foliolele involucrului lanceolate, dispuse pe cîteva rînduri (3-4), imbricat. Frunze lanceolate, ușor rugoase, zimțate, cele bazale cu pețioli lungi, cele caulinare spre sesile. Plantă vivace, tulpini drepte, pînă la 1 m înălțime, glabre, ramificate Ia vîrf.
Echinacea este o plantă medicinală originară din America de Nord, în trecut fiind folosită de către băștinași pentru tratarea mușcăturilor și rănilor de șarpe. Pot fi întâlnite nouă specii de plante, însă cea mai recunoscută specie, utilizată în scopuri medicinale se numește Echinaceea purpurea. Planta ajunge la o înălțime de 30 până la 60 cm și înflorește în mai multe etape pe parcursul verii și până toamna. Această plantă are la origini flori sălbatice din familia margaretelor, crescute pe câmpiile din America de Nord și Canada, dar în prezent se cultivă și în Europa și unele părți din Asia.
Sursa foto: wikipedia.org
Echinacea conține: ulei volatil, polizaharide, poliacetilene, flavonoide, fenoli, rășini, alkylamide, cupru, potasiu, iod, fier, vitaminele A, C și E, acid cichoric, derivați ai acidului cafeic, taninuri, saponine, glucozide antibacteriene și antivirale.
Echinacea poate fi administrată sub formă de: tinctură, pulbere, extract, ceai, suc, capsule, unguent.
Proprietăți terapeutice:
- pe lângă acțiunea imunostimulatoare, mai are acțiune antiseptică și depurativă, este antifebrilă, antivirală și antibacteriană;
- are efect imunostimulator – întărește sistemul imunitar și combate răcelile, gripa, inflamaţiile gâtului și infecțiile respiratorii;
- are efect antiseptic și cicatrizant – poate fi utilizată în cazul afecțiunilor dermatologice (eczeme, herpes, acnee, psoriazis), dar și pentru tratarea rănilor, înțepăturilor de insecte, plăgilor infectate sau furunculilor;
- stimulează aparatul digestiv – crește secrețiile salivare și ajută procesul digestiei;
- are rol de analgezic – datorită efectului de ameliorare a durerii, echinacea poate fi folosită în tratarea reumatismului;
- este un puternic agent antiviral împotriva virusului herpex simplex;
- stimulează formarea leucocitelor, care luptă cu microorganismele străine și toxinele pătrunse în organism, și preîntâmpină dezvoltarea tumorilor maligne;
- se poate folosi pentru următoarele afecțiuni: acnee juvenilă, afecțiuni renale, biliare, respiratorii, digestive, amigdalite, angine, bronșite cronice, blefarite, cervicită, colecistită, conjunctivitele, diabet, eczeme, furunculoză, guturai, infecții ginecologice și urinare, insuficiență renală, urinară, otită, plăgi purulente, prostatite, răni, rino-sinuzite, septicemie, stomatită, gingivită, tuse convulsivă, vaginită, zona-zoster.
Precauții:
- tratamentul cu echinacea nu este recomandat copiilor sub 2 ani, persoanelor alergice sau celor care suferă de boli autoimune (lupus) sau de boli progresive, precum tuberculoza sau scleroza multiplă;
- echinacea nu este recomandată în timpul sarcinii, nici în timpul alăptării;
- echinaceea poate provoca reacții alergice; cele mai vulnerabile persoane sunt cele cu astm sau alergice la anumite flori: crini, crizanteme etc.
PĂPĂDÍE, păpădii, s. f. Plantă erbacee din familia compozitelor, cu frunze lungi, crestate (care se mănâncă uneori ca salată) și cu flori galbene grupate în capitule (Taraxacum officinale). – Din bg. popadija.
Păpădia (Taraxacum officinale) mai este numită și: buhă, bășina porcului, cicoare, crestățea, lăptucă, lilicea, mâță, papalungă, pilug, turci, curu-găinii, floarea-broaștei, floarea-găinii, floarea-mălaiului, floarea-sorului, floarea-turcului, flori-galbene, gălbinele-grase, gușa-găinii, ouăle-găinilor, papa-găinii, părăsita-găinilor sau pui-de-gâscă.
Crește spontan în orice zonă, din zona litorală, până pe crestele munților, dar preferă zonele însorite sau parțial umbrite, fiind abundentă în zona de câmpie, de deal și submontană. Se regăsește în regiunile temperate ale Europei, Asiei și Americii de Nord. Este cultivată la scară largă în India, fiind folosită pentru afecțiunile ficatului. Păpădia este foarte mult consumată în Japonia, Italia, Franța, India, SUA, etc., fiind cultivată ca orice plantă de grădină.
Sursa foto: wikipedia.org
Recoltarea frunzelor, a florilor sau a bobocilor de păpădie se face primavara, înaintea sau la începutul florii, iar uscarea lor se realizează la umbră, în strat subțire, în locuri bine aerisite. În schimb, rădăcinile pot fi recoltate din luna iulie până toamna târziu și se usucă la soare, după ce au fost, în prealabil, spălate și îndepărtate cele seci sau noduroase. Este bine ca recoltarea plantelor și florilor să se facă de pe terenuri aflate la periferia orașelor, mai puțin poluate și care nu au primit substanțe chimice, pesticide, ierbicide etc.
Păpădia conține:
PĂDUCÉL, păducei, s. m. 1. Arbust sau arbore spinos din familia rozaceelor, cu frunze crestate, cu flori albe dispuse în buchețele, cu fructe comestibile, care se cultivă și ca plantă ornamentală (Crataegus monogyna).
Păducelul („planta inimii”) - (Crataegus monogyna) - este un arbust (2 – 6 m) din familia Rosaceae, are florile albe și fructele roșii ce au un miros caracteristic și un gust amărui. Din ele se obțin extracte care sunt folosite, în primul rând, la ameliorarea tulburărilor legate de problemele cardiace cu substrat nervos.
Sursa foto: wikipedia.org
Păducelul este răspândit în Europa Centrală, dar poate fi întâlnit și în Asia de Sud-Vest până în Afganistan. El crește pe solurile calcaroase sub formă de tufișuri la liziera pădurilor.
Este cunoscut și sub denumirile de: gherghin, mărăcine, păducel alb, mălaiul cucului sau mălăieș.
Se recoltează sub formă de boboci și flori fără codițe doar la începutul înfloririi, iar frunzele se recoltează pe toata durata perioadei de vegetație. Fructele de păducel se recoltează cu precădere în lunile septembrie, octombrie și noiembrie, când acestea au culoarea roșu închis și ating maturitatea.
Este folosit sub formă de: infuzie, tinctură, capsule, compot sau dulceață (din fructele sale).
Păducelul conține: vitaminele B, C, acid folic, minerale, antioxidanți, glucide, fructoză, acetilcolină, pectină, tanin, uleiuri volatile, polifenoli, acid crategic, acid ursolic, tiramină, lavonoid, fitosteroli, bioflavonoide, antocianidine, proantocianidine, amine biogene cardiotonice.
Proprietăți terapeutice:
- are efect: tonic cardiac, sedativ, diuretic, astringent, antispastic, vasodilatator, hipotensiv, antiaritmic;
- normalizează valorile tensiunii arteriale și pe cele ale colesterolului sangvin;
- favorizează circulația la nivel central și periferic, crește fluxul sanguin la nivelul arterelor coronare, previne apariția aterosclerozei, accidentelor vasculare ischemice și cerebrale;
- stopează acțiunea nocivă a radicalilor liberi asupra vaselor de sânge și asupra inimii;
- este util în combaterea tulburărilor neurovegetative prezente la menopauză; în combaterea agitației, nervozității, bufeurilor, transpirației excesive, fluctuațiilor de apetit alimentar;
- tratează: insuficiența cardiacă, angina pectorală, algiile precordiale, tahicardia, cardiopatia ischemică;
- previne degradarea funcțiilor mentale, combate depresia, îmbunătățește memoria și concentrarea;
- siropul din flori de păducel se poate administra copiilor în caz de tulburări de comportament;
- combate insomnia, stresul, anxietatea;
- este un adjuvant natural pentru ameliorarea crampelor abdominale, combaterea constipației, dar și ameliorarea simptomelor unor boli mai grave, precum cancerul de colon sau ulcerul;
- ajută la eliminarea toxinelor din corp, iar conținutul ridicat de vitamina C ajută la creșterea activității globulelor albe, care fac parte din sistemul imunitar;
- este adjuvant pentru problemele cu rinichii;
- previne bolile hepatice;
- estompează varicele și hemoroizii;
- previne tromboza;
- reduce agregarea plachetară.
Precauții:
- nu se recomandă copiilor sub 12 ani, gravidelor (poate scădea tonusul musculaturii uterine, afectând astfel sarcina) și femeilor care alăptează;
- tinctura de păducel nu este recomandată în cazul ulcerului gastric;
- o doză prea mare de păducel poate cauza bătăi neregulate ale inimii, poate scădea tensiunea arterială şi poate cauza hipotensiune, pot apărea simptome ca ameţeală şi leşin;
- alergicii la orice plantă din familia Rosaceae (trandafiri, căpşune, pere, caise, mere sau vişine) pot avea reacţii negative la păducel;
- păducelul poate să crească activitatea digoxinei (folosită pentru aritmie), a betablocantelor sau blocante ale canalelor de calciu (folosite pentru dilatarea vaselor de sânge sau pentru reducerea tensiunii arteriale), sau a antidepresivelor;
- păducelul are proprietatea de a subţia sângele, așadar poate interfera cu medicamentele anticoagulante sau antiplachetare, de aceea trebuie evitat în acest caz;
- nu se administrează la bolnavii cu cardiopatii valvulare, la cei cu edeme cardiace, la pacienții cu afecțiuni cardiace în stadiu avansat.
CIMBRU s. m. Plantă erbacee cu flori liliachii sau albe punctate cu roșu, cu frunze înguste și ascuțite, aromate, folosite drept condiment (Satureja hortensis). – Cf. gr. thymbra.
Cimbrul (Satureja hortensis L.) numit și cimbru de grădină sau cimbru bun, este o plantă perenă din familia labiatelor (Lamiaceae). Este o plantă scundă, care nu atinge mai mult de 20-30 centimetri în înălțime.
Sursa foto: wikipedia.org
Cimbrul nu trebuie confundat cu cimbrișorul (Thymus serpyllum) care, deși înrudit cu cimbrul care crește spontan în România, aparține genului Thymus. Nu trebuie confundat nici cu cimbrul de câmp (Thymus vulgaris L.).
Cimbrul își are originile pe țărmurile europene ale Mării Mediterane.
Numele „cimbru” provine de la vechiul cuvânt grecesc „thymos” care înseamnă „fum”. Planta era arsă în templele grecești pentru a arăta devotamentul față de Afrodita, zeița iubirii, cu fumul său încântător.
Cimbrul preferă verile lungi, calde, secetoase, iar iarna supraviețuiește la temperaturi scăzute.
Atâta timp cât este cultivat într-un loc bine însorit, se mulțumește cu puțin. Crește pe aproape orice tip de sol, rezistă la secetă, dar și la ploi abundente. Este în schimb o plantă sensibilă la buruieni, de aceea plivitul trebuie făcut cât mai des. Cele mai aromate frunze se recoltează atunci când plantele au început să înflorească.
În trecut, cimbrul se denumea și lămâiță, respectiv lămâioară și era deosebit de apreciat în Evul Mediu, mai ales în bucătăriile de pe lângă așezămintele monahale.
Grecii antici au folosit cimbrul în combinație cu tămâie. Romanii adăugau cimbrul la brânză și alcool, ca un remediu pentru melancolie. Atât grecii, cât și romanii, considerau cimbrul o plantă capabilă să imprime curaj și energie și au folosit cimbrul cu trandafiri, pentru a îndulci mirosul din casele lor.
Se recoltează partea aeriană a plantei, ramuri cu frunze și flori. Perioada optimă de recoltare este la mijlocul epocii de înflorire, când peste 40-50% din plantă este înflorită.
Materia primă recoltată se usucă natural în poduri sau camere aerisite. Uscarea se face la umbră, ferit de contactul cu alte plante aromatice. Cimbrul se poate usca artificial în uscătoare, dar la o temperatură maximă de 35 de grade Celsius datorită riscului de pierdere a principiilor active constituite de uleiurile volatile.
Conține: apă, timol (cea mai activă substanță din cimbru), carvacrol, luteină, zeaxantină, substanțe azotoase, zahăr, substanțe neazotate, celuloză, cenușă, uleiuri eterice, acid ursolic, acid oleanolic, tanin, mucilagii, rezine, β-Sitosterină, vitaminele A, B1, B6, C, mangan, magneziu, zinc, potasiu, calciu, fier.
Este întrebuințat în diferite preparate culinare, mai ales în mâncarea de fasole, cea de linte, dar și la prepararea cărnii de porc și de vânat. Frunze și tulpini întregi de cimbru se introduc uneori în borcanele în care se murează varza și castraveții. Se folosește, de asemenea, la prepararea sarmalelor. De asemenea, se poate face sos pesto pe bază de cimbru sau se poate adăuga cimbru proaspăt în omleta preparată la micul dejun ori în pâinea de casă. Cimbrul îndepărtează moliile și gândacii din grădină, este folosită în săpunuri, paste de dinți, cosmetice și parfumuri.
Frunzele de cimbru sunt folosite fie proaspete, fie deshidratate ori chiar sub formă de pulbere macinată.
Proprietăți terapeutice: în medicina naturistă, infuzia de cimbru uscat este deosebit de eficace în tratarea tusei și a altor afecțiuni respiratorii (tuse, congestie nazală, sinuzită, bronșită, astm bronșic). Ajută digestia, calmează crampele stomacale, balonarea și diareea. Calmează durerile menstruale (cimbrul poate fi o alternativă viabilă la ibuprofen, cu mult mai puține efecte secundare). Se folosește în băi împotriva tusei convulsive.
Uleiul de cimbru are proprietăți terapeutice antireumatice, antiseptice, antispasmodice, antimicrobiene, cardiace, carminative, diuretice și expectorante. Este, de asemenea, benefic în stimularea sistemului imunitar și ajută la combaterea răcelii, gripei, bolilor infecțioase și frisoanelor. S-a dovedit a fi un antiseptic urinar, fiind foarte util pentru cistită și uretrită.
Tinctura de cimbru se folosește în caz de viroze respiratorii, bronșite, arsuri și răni pe piele, ulcere pe piele sau micoze. Se recomandă câte o linguriță în cure de 12 zile, dar la indicațiile medicului specialist.
Cimbrul e eficient și în giardoze; se poate urma un tratament cu ulei esențial sau cu tinctura de cimbru, care au proprietatea de a împiedica reproducerea paraziților.
De asemenea, cimbrul, folosit ca și condiment, poate înlocui sarea din mâncare, pentru a preveni retenția de apă.
Concentrația mare de fier și alte minerale importante regăsite în cimbru, stimulează producția de celule roșii, îmbunătățind circulația sanguină, dar de asemenea, contribuie și la oxigenarea mai bună a organelor și a extremităților corpului. Vitamina B6, care se regăsește din belșug în cimbru, are un puternic efect asupra neurotransmițătorilor din creier care declanșează eliberarea de hormoni ai stresului.
Precauții:
- consumul excesiv de cimbru poate cauza indigestie, crampe, dureri de cap și amețeli;
- persoanele care sunt alergice la cimbru sau la plante similare, cum ar fi busuioc, oregano, salvie și lavandă, pot prezenta simptome, precum sensibilitatea pielii, dacă ating frunze de cimbru sau greață, arsuri la stomac, diaree și vărsături, când consumă cimbru sau beau ceai de cimbru;
- uleiul de cimbru sau suplimentele pe bază de cimbru trebuie evitate în timpul sarcinii, deoarece timolul are efecte asemănătoare estrogenilor, care pot influența menstruația și pot crește riscul de avort spontan; utilizarea cimbrului la gătit nu prezintă însă, un astfel de risc;
- siguranța consumului uleiului de cimbru și a suplimentelor de cimbru la copii nu a fost stabilită;
- cimbrul poate încetini coagularea sângelui și poate amplifica efectele anticoagulanților precum Coumadin (warfarină) sau Plavix (clopidogrel), provocând sângerări ușoare și vânătăi; de aceea, administrarea uleiului de cimbru sau suplimentelor pe bază de cimbru trebuie oprite cu cel puțin două săptămâni înainte de o intervenție chirurgicală pentru a preveni sângerările excesive;
- nu se recomandă administrarea extractelor de cimbru în scop medical, în timpul sarcinii sau alăptării.
Cimbrișorul
Publicat de Venera I.CIMBRIȘÓR s. m. Plantă erbacee cu flori roșii-purpurii sau albe și cu frunze aromate, folosite în medicină pentru infuzie.
Cimbrișorul (Thymus serpyllum) este o specie de plante perene din genul Thymus, cu flori purpurii sau roz și violet, rar albe, care înflorește vara-toamna. Este rudă cu cimbrul de câmp, (Thymus vulgaris) care mai este numit tămâiță sau iarba cucului. Cimbrișorul crește in zona montană, pe pajiști sau pășuni alpine, în locuri mai greu accesibile precum stâncăriile.
Sursa foto: wikipedia.org
Originea latinescului „Thymus” se presupune că vine din grecescul „thyo”, ce înseamnă parfum. O altă interpretare a etimologiei sale ar fi grecescul „thymos”, adică forţă, curaj, putere.
Cimbrișorul este cunoscut din antichitate, la început era folosit ca plantă medicinală, în tratarea depresiilor și durerilor de cap, iar mai tarziu și ca plantă condimentară. Era utilizată în Evul Mediu de domnițe pentru a-și împodobi eșarfele; de slavi ca plantă de cult, cu puternice semnificații teologice; în medicina empirică fumul de cimbrișor trata insomnia, tusea și tuberculoza.
Se folosește atât pentru condimentarea alimentelor cât și pentru prepararea unor ceaiuri, decocturi, tincturi și uleiuri în medicina naturistă. Este ideal ca și ingredient în: tocănițe, fripturi, pește, legume, creme, sosuri de brânză, pâine, supe, salate, sucurile și băuturile din fructe. Este un bun aromatizant pentru ulei, oțet, dar și pentru vin. Este o sursă de nectar pentru albine.
Se recoltează partea aeriană ierboasă a plantei în perioada de înflorire.
Conține: timol, carvacrol, acizi cafeic şi rozmarinic, tanin, serpilină, luteina, glicozide, ulei eteric, cimen, pimen, felandren, terpine, cariohilen, cardinen, mircen, terpinolen, saponine, compuși oxigenați, alcooli, ulei gras, acid cafeic, acid rozmarinic.
Proprietăți terapeutice:
Are o acțiune diuretică și antiseptică intestinală, dar se recomandă ca stomahic-aromatic în tusea spastică, convulsivă și astmatică.
Este un puternic antiseptic, antispastic, diuretic și deparazitar. Parfumul său ajută la desfundarea nasului, iar sub formă de inhalații calmează sinuzitele. Ajută la combaterea oboselii și scurtează durata perioadei de convalescență. Favorizeaza digestia, iar prin acțiunea sa antispasmodică calmează colicile. Sub formă de decoct sau infuzie, poate ajuta în tratarea colitelor și a constipației. Pentru rănile care se vindecă greu, aplicarea de ulei de de cimbru sau comprese cu extract de cimbru pot ajuta la vindecare. Este util în cazul femeilor care au dereglări menstruale. Este, în acelaşi timp, tonic nervos şi reconfortant general. Ajută în cazul durerilor de cap, migrenelor, epilepsiei. Ceaiul de cimbrișor este un bun stimulent al secreției lactate. Extern, cimbrisorul poate fi întrebuințat și in băi aromatice care liniștesc sistemul nervos, durerile provocate de reumatism și guta.
Se folosește, de asemenea, în cosmetică și în industria parfumurilor.
Precauții:
- nu se recomandă gravidelor, pentru că poate grăbi naşterea;
- nu se recomandă nici în cazurile de gastrită sau enterită, esofagită sau insuficienţă hepatică;
- excesul de cimbrişor poate provoca afecţiuni gastro-intestinale şi uneori excitare nervoasă urmată de depresie.
SÁLCIE, sălcii, s. f. Numele mai multor specii de arbori și de arbuști cu ramuri lungi, subțiri și mlădioase, cu frunze lanceolate și cu flori galbene-verzui dispuse în mâțișori, care cresc la marginea apelor (Salix); arbore aparținând uneia dintre aceste specii. ◊ Compus: Salcie plângătoare (sau -pletoasă) = varietate de salcie cu ramuri foarte lungi, flexibile și plecate în jos (Salix babylonica). [Pl. și: salcii. – Var.: sálce s. f.] – Lat. salix, -icis.
Salcia (Salix alba) este o plantă ce face parte din genul Salix, ce cuprinde aproximativ 400 de specii de arbori și arbuști foioși, originari din zonele temperate și reci ale Emisferei Nordice. Înălțimea lor diferă în funcție de specie, de la 6 cm (Salix herbacea), până la 30-40 m (Salix alba, Salix babylonica).
Sursa foto: wikipedia.org
Prezintă o scoarță subțire, flexibilă, încărcată de sevă, ce conține un procent ridicat de acid salicilic (cu efecte astringente și antireumatismale, antiseptice și antiinflamatoare, tonice și sedative). Pe lângă aceasta, coaja de salcie are în compoziție și vitamine, minerale, tanin, lipide, amidon, celuloză, proteine, ceară, răşini, oxalaţi, fragilină, salicortină.
Simbol al nemuririi şi castităţii, salcia era folosită în numeroase pratici terapeutice, pentru sănătatea animalelor, pentru belşugul culturilor ori împotriva calamităţilor naturale. Se pare că energia pozitivă degajată de salcie este capabilă să refacă organismul, să alunge migrenele şi să relaxeze. În preajma salciei trec senzaţiile de furie sau oboseală.
Pentru folosirea terapeutică se utilizează frunzele și florile de tip masculin (mâţişorii), precum și scoarța ramurilor tinere de 2 și 3 ani. Primăvara este cea mai potrivită perioadă pentru recoltarea scoarței preţioase de salcie și a frunzelor suculente, verzi de salcie.
Se utilizează în scop terapeutic sub formă de decoct, pulbere, ceai și comprese.
Preparatele obținute din scoarța salciei albe sunt utilizate:
- pentru calmarea durerilor, în afecțiunile reumatice;
- în insomnii, în combaterea febrei;
- în tratarea stărilor de iritabilitate nervoasă și de anxietate;
- în dismenoree, dureri musculare, nevralgii;
- în stomatite;
- în tratarea gutei, artritei, artrozei, tendinitei, sciaticii și a puseelor reumatismale;
- în tratarea gripei, răcelii sau a durerilor de oase.
Ceaiul se poate folosi și pentru tratarea bătăturilor, mătreții și pentru stimularea creşterii părului. Un decoct din coajă de salcie poate fi util și el în tratamentul calozităților și al bătăturilor.
Extractul de scoarță de salcie are efecte vasodilatatoare și antioxidante, previne depunerea de grăsimi și de colesterol pe vasele de sânge, pe arterele coronare și previne îngroșarea lor, fiind folosit pentru prevenirea unui infarct.
Frunzele salciei exercită, de asemenea, un efect analgezic și antiinflamator. Pentru mușcăturile de insecte, o frunză proaspătă și curată, aplicată prin frecare pe locul înţepăturii, asigură o calmare rapidă a simptomelor.
Pentru afecțiunile gurii și gâtului se poate face gargară cu un decoct concentrat de salcie sau cu oțet diluat de coajă de salcie, benefice în tratarea gingivitei, aftelor, stomatitei, laringitei și mirosului neplăcut al gurii.
Salcia albă nu numai că ameliorează crampele menstruale, ci și vindecă simptomele sindromului premenstrual. Cu toate acestea, se recomandă a se consuma înainte de startul menstruației și nu după apariția acesteia, pentru că poate spori sângerarea.
Precauții:
- administrarea unei doze prea mari de salcie albă poate duce la manifestări neplăcute cum ar fi amețelile, vărsăturile, cefaleea, greţurile, convulsiile şi diareea;
- preparatele din salcie sunt contraindicate persoanelor care suferă de astm bronșic, boli renale și dermatite;
- produsele din scoarță de salcie albă ar trebui să fie evitate de persoanele care au suferit o intervenție chirurgicală recentă;
- scoarța de salcie albă cosumată împreună cu aspirina, beta-blocantele, diureticele sau magneziul poate spori efectele acestor substante și poate contribui la aparitia reacțiilor adverse; de asemenea, nu trebuie utilizată în paralel cu alte medicamente care încetinesc coagularea sângelui (anticoagulante), deoarece acest lucru crește riscul de hemoragie necontrolată;
- salcia albă nu este recomandată gravidelor și femeilor care alăptează, nici copiilor cu vârste sub 12 ani.
Lemnul-dulce
Publicat de Venera I.Lemnul-dulce sau răculeț (Glycyrrhiza glabra - glykys = dulce și rhiza = rădăcină) este o plantă erbacee, perenă, comună în sudul Europei și în Orient, ale cărei rădăcini cu gust dulce-amar constituie una din cele mai vechi mirodenii, utilizată pentru aromatizarea dulciurilor și a băuturilor.
Utilizarea medicamentoasă a lemnului-dulce datează din perioada Egiptului antic, unde rădăcina era transformată într-o băutură dulce pentru faraoni.
De asemenea, a fost utilizat de mii de ani în medicamentele tradiționale chinezești sau în țări din Orientul Mijlociu și până în Grecia Antică, în afecțiuni legate de stomac sau în afecțiuni ale căilor respiratorii superioare. Lemnul dulce a fost folosit de secole și pentru a combate stresul.
Are aspect de subarbust ce crește spontan dar și în cultură, îi priesc solurile nisipoase și este puțin răspândit în foste albii de râuri, în luminișuri și în zone necultivate. Înflorește în iunie și iulie.
Sursa foto: wikipedia.org
În scopuri medicinale se recoltează părțile subterane, rizoamele și rădăcinile (Radix Echinatae), din luna martie până la începutul lui mai, înainte de înflorire și toamna după căderea frunzelor dar numai de la specii care au depășit 3-4 ani.
Conține: glicirizină (cea care dă gustul dulce al rădăcinii, căreia i se datorează proprietățile antioxidante, antiinflamatoare și antimicrobiene), saponozide triterpenice, flavone, chalcone, cumarine, steroli, poliholozide, zaharuri, amidon, rezine, proteine, substanțe minerale.
Rădăcina de lemn dulce se poate găsi atât sub formă de extracte lichide (ca îndulcitor), cât și sub formă de pudră, ceaiuri, tablete masticabile sau capsule.
Proprietăți terapeutice:
- fluidizează secrețiile traheobronhice și faringiene, ușurează expectorația;
- are acțiune diuretică, antispasmodică, antiinflamatoare, emolientă, cicatrizantă, antiulceroasă;
- este laxativ și purgativ, în funcție de doza administrată;
- are proprietăți de hormon natural;
- util în tratarea simptomelor menopauzei;
- combate: alergiile, bronșitele, tusea uscată, gastrita, ulcerul gastro-intestinal, infertilitatea la femei;
- este îndulcitor și aromatizant natural;
- susține motilitatea intestinului și, astfel, tranzitul intestinal;
- este util pentru menținerea confortului și mobilității articulațiilor;
- gelurile topice ce conțin lemn-dulce sunt recomandate în cazul tratamentului eczemelor;
- ajută la îmbunătățirea sănătății părului și în combaterea calviției, dovedindu-se a avea un rol important în prevenirea căderii părului; rădăcina de lemn-dulce ajută la deschiderea porilor scalpului, ceea ce contribuie la reducerea iritațiilor de la nivelul scalpului care ar putea cauza pierderea părului;
- stimulează glandele suprarenale, cele care reglează răspunsul la stres al organismului;
- combate candida;
- reduce colesterolul rău.
Precauții:
- nu se utilizează de către bolnavii hipertensivi;
- nu este indicat în sarcină și alăptare;
- nu se asociază cu corticosteroizi;
- se bea o cană de ceai de trei ori pe zi, timp de maxim 6 săptămâni, apoi se face pauză de o lună;
- în cazul unei intervenții chirurgicale, se recomandă întreruperea administrării de lemn dulce cu cel puțin două săptămâni înainte;
- administrarea de lemn dulce este contraindicată în: afecțiuni cardiovasculare, cancer de sân, ovarian, uterin, endometrioză, fibrom uterin, afecțiuni ale rinichilor.
Trei-frați-pătați
Publicat de Venera I.Trei-frați-pătați s. m. = plantă erbacee cu flori galbene, plăcut mirositoare, cu cinci petale (Viola saxatilis).
Panseluța de câmp, barba împăratului, catifeluța, trei-frați-pătați (Viola tricolor - L.) este o floare sălbatică de origine europeană, care crește în toate anotimpurile. Alte denumiri populare sunt: buruiana împăratului, buruiana de spurcăciune, buruiana de nouă daturi, călțunași de câmp, cârligei pătați, flori domnești, micșunele, pansele-sălbatice, soră-cu-frate, frățiori, lămâioară, maschioane- sălbatice.
Creşte în lunci, la marginea pădurilor, fâneţe, pe coaste şi stâncării din zona de deal până la cea subalpină.
Sursa foto: wikipedia.org
Numele plantei trei-frați-pătați este explicat de legenda care circulă și care spune că demult, trei frați, fii de împarat, au pornit la lupta împotriva unui balaur înfricoșător care-i teroriza pe supușii împărăției. Când erau gata să-l răpună, balaurul le-a spus celor trei frați că, dacă-l vor omorî, vor avea mult de suferit, dar ei nu au cedat amenințărilor balaurului și l-au omorat. Îndată însă trupurile lor s-au umplut de bube și din frumusețea lor n-a mai rămas nimic. Pentru că nu puteau ieși în lume în halul în care arătau, cei trei frați s-au așezat în genunchi și s-au rugat să li curme suferința. Dumnezeu le-a ascultat rugămintea și i-a transformat într-o floare cu miros abia simțit și suav, care vindecă boli de piele și care se numește trei-frați-pătați.
De la trei-frați-pătați se întrebuințează în scop medicinal partea aeriană înflorită (Herba Violae tricoloris), recoltată în lunile mai-august.
Recolta culeasă se lasă la uscat, în strat subțire, în locuri umbroase și foarte bine aerisite. Cel puțin o dată pe zi, se întorc plantele, mai ales dacă în locul de uscare aerul nu circulă sufficient.
Florile au fost folosite atât în scop medicinal, cât și pentru producerea vopselei galbene, verzi și verzui-albăstrui.
Intern, planta se administrează sub formă de infuzie combinată, pulbere și tinctură.
Planta conține: saponine triterpenice pentaciclice, peptide, uleiuri volatile, un alcaloid (violină), flavonozide (violă), antocianozide, o heterozidă a salicilatului de metil, compuşi salicilici, vitamine A, C, betacaroten, taninuri, acidul tanic, acidul salicilic, siciclotide.
Proprietăți terapeutice:
- acțiune diuretică, depurativă, ușor laxativă, antialergică, sudorifică, antimicrobiană;
- utilă în afecțiuni dermatologice: eczeme, seboree, urticarie, dermatoze, acnee juvenilă, acnee rozacee, furunculoze, psoriazis, herpes;
- utilă în combaterea afecțiunilor renale (nefrite, edeme de origine renală), reumatism, cistită, constipație;
- a fost recomandată ca tratament în tratarea epilepsiei, astmului, rinitei alergice, alergiilor digestive, alergiilor la praf și polen;
- are proprietăți expectorante, fiind folosită în tratamentul bronșitei și al tusei convulsive, dar și al traheitei, guturaiului, faringitei;
- tratează boli reumatice (gută, reumatism degenerativ, artrite, artroze), intoxicații diverse, boli hepatice, deficienţe imune;
- în uz extern, compresele, gargara, spălăturile şi inhalaţiile cu trei-fraţi-pătaţi ajută la vindecarea rănilor, plăgilor, furunculozelor, aftelor, stomatitelor, leucoreei, rinoreei etc.;
- infuzia poate fi folosită în spălături nazale (indiferent că este vorba de o afecțiune pe fond alergic sau infecțios), dar și în spălături vaginale, contra leucoreei.
Precauții:
- în caz de supradozare, pot apărea fenomene neplăcute cum ar fi vărsăturile, diareea, stările de greață și inapetența, mai rar iritațiile la nivelul pielii;
- planta crudă poate fi ușor toxică, fiind recomandat a se evita;
- nu se administrează intern copiilor mici;
- din cauza conţinutului de alcool, nu se recomandă administrarea tincturii în: hepatite virale, toxice şi metabolice, steatoză hepatică, ciroză hepatică, sarcină şi alăptare.
RÓINIȚĂ, roinițe, s. f. Plantă erbacee perenă, cu flori albe ori liliachii cu miros plăcut, mult căutate de albine, cu frunze ovale întrebuințate în medicină pentru calitățile lor stimulente și antispasmodice; melisă (Melissa officinalis). – Roi1 + suf. -niță.
Roinița (Melissa officinalis L.) - este o plantă perenă din genul Melissa L., familia Labiatae (Lamiaceae). Roinița este meliferă, aromatică și are proprietăți curative.
Roinița crește în tufe dense care nu depășesc înălțimea de 90–100 cm. Fiind perenă, frunzele se veștejesc și cad spre sfârșitul toamnei și apar din nou de obicei în luna aprilie. Se aseamănă la înfățișare cu urzica (Urtica dioica) deși aceasta din urmă aparține unei familii cu totul diferite. Frunzele roiniței sunt însă de un verde mai pronunțat, aproape închis la culoare și ele degajă o aromă plăcut mirositoare, asemănătoare lămâii, atunci când sunt presate între degete.
Sursa foto: wikipedia.org
Inflorescența roiniței este vizitată de numeroase insecte; de asemenea, datorită mirosului pronunțat care atrage albinele, este folosită de apicultori atunci când capturează un roi (se freacă pereții stupului) sau când vor să unifice două familii; de aici și denumirea plantei (de la roi de albine).
Roinița se întâlnește spontan pe teritoriul României doar pe arii restrânse în sud-vestul țării în zone ferite de pe lângă păduri și luminișuri, în Oltenia (în preajma localității Baia de Aramă) și în Banat. Se cultivă în grădini și așezăminte monahale.
Roinița, ca supliment alimentar, se găsește sub formă de capsule, tablete, pulbere și tincturi. De asemenea, frunzele de roiniță cu aromă de lămâie sunt folosite pentru a prepara un ceai, pentru a da savoare preparatelor culinare și pentru a ține la distanță insectele.
Conține: uleiuri eterice, citral, citronel, taninuri, rășini, saponine, vitamina C, acid succinic, cafeic, geraniol, un principiu amar, acid rosmarinic.
Proprietăți terapeutice:
- calmează spasmele stomacale, elimină gazele din stomac;
- calmează stările nervoase;
- înlătură diareea;
- mărește secreția biliară, echilibrează digestia, stimulează pofta de mâncare;
- calmează stările de vomă la femeile gravide;
- tratează indigestia, refluxul esofagian, dischinezia biliară, balonarea, colicile, colitele cronice;
- tratează hipertiroidia;
- ceaiul preparat din frunze de roiniță, dar și cel preparat din flori de roiniță ajută la calmarea durerilor de cap, tratarea amețelilor, a atacurilor de panică; este recomandat pentru armonizarea stării psiho-emoționale, ajută la inducerea relaxării și a stării de bine, a confortului psihic, calmului și echilibrului, protejează sistemul nervos de stres și are rolul de a îmbunătăți memoria;
- fiind bogat în principii amare, ceaiul de roiniță se poate folosi şi ca tonic aperitiv;
- combate somnolența și durerile de dinți;
- cicatrizantă bacteriostatică și antivirală, utilă și pentru: vindecarea rănilor (sub formă de băi), tratarea herpesului, eczemelor și contuziilor, zona zoster, tenurilor iritate;
- se recomandă în tratarea înțepăturilor de albine sau viespi;
- uleiul esențial de roiniță poate să scadă valoarea trigliceridelor și, totodată, poate să îmbunătățească sinteza colesterolului în ficat;
- roinița are și acțiune asupra musculaturii netede uterine, fiind utilă și în ameliorarea crampelor menstruale;
- contribuie la sănătatea sistemului circulator și respirator.
Precauții:
- nu se recomandă utilizarea pe termen mai lung și nici administrarea unor doze mai mari decât cele recomandate (efectele secundare pot include dureri de cap, amețeli, greață, balonare, flatulență, vărsături, indigestie, dureri de stomac, urinare dureroasă, anxietate și agitație);
- roinița poate încetini coagularea sângelui, deci se recomandă să se oprească folosirea remediilor cu această plantă cu cel puțin cel puțin două săptămâni înainte de o intervenție chirurgicală, pentru a evita sângerările excesive;
- extractele și suplimentele cu roiniță ar trebui evitate de copii, femei însărcinate și mame care alăptează - nu se vor folosi decât la recomandarea expresă a medicului;
- în ceea ce privește interacțiunile medicamentoase, roinița poate avea un efect sedativ dacă este combinată cu alcool, cu tratamente pentru somn sau cu sedative;
- roinița poate interacționa și cu alte medicamente, cum ar fi: medicamente pentru tiroidă (levotiroxina), diluanți ai sângelui (warfarina, clopidogrelul), medicamente pentru glaucom (travoprost), medicamente pentru chimioterapie (tamoxifen, irinotecan);
- nu se recomandă persoanelor cu hipotiroidie.
Pătrunjelul
Publicat de Venera I.PĂTRUNJÉL, pătrunjei, s. m. Plantă erbacee legumicolă, cu tulpina înaltă, cultivată pentru rădăcina pivotantă, albă și pentru frunzele ei aromate, întrebuințate în alimentație și în medicina populară (Petroselinum hortense).
Poartă și denumirile de găgăuț, pătlăgele (pl.), pătrunjică sau petersil.
Pătrunjelul (Petroselinum crispum) face parte din familia Apiaceae, înrudindu-se cu coriandrul, anasonul, mărarul, chimenul, leușteanul, păstârnacul, țelina; provine din regiunea Mediteranei de Est. În prezent, este cultivat în aproape întreaga emisferă nordică și în America de Sud; rareori mai crește în sălbăticie.
Sursa foto: wikipedia.org
Înainte de a dobândi popularitatea globală ca plantă culinară, pătrunjelul era utilizat ca plantă medicinală. A fost utilizat încă din antichitate în cazul femeilor infertile, pentru îmbunătățirea activității ovarelor, dar și pentru a asigura fertilitatea.
Este folosit proaspăt sau uscat, în preparate culinare; sau sub formă de suc, smoothie, infuzie, gargară, băi sau spălături locale.
Conține: apiol (un compus al estrogenului), acizi grași volatili, vitamina A, vitamina C, potasiu, fier, sulf, fosfor, betacaroten, clorofilă, fluorină, acid folic, proteine, vitamina B12, vitamina K (gătirea pătrunjelului mărește conținutul de vitamina K), uleiuri volatile (miristicina etc.), flavonoide, inositol, luteină acid alfa-linolenic.
Proprietăți terapeutice:
- antioxidant; detoxifiant; antialergic; antitumoral; antirahitic; diuretic; vasodilatator; antispastic; vermifug;
- combate anemia feriprivă, facilitează asimilarea fierului;
- mărește capacitatea anti-oxidantă a sângelui;
- combate mirosul neplăcut al gurii;
- întreține elasticitatea vaselor de sânge și este eficient în vindecarea vânătăilor;
- combate diareea;
- stimulează absorbția intestinală și funcția de detoxifiere a ficatului;
- dizolvă depunerile de colesterol;
- este diuretic, eliminând apa din organism și ajutând în cazul mâinilor și picioarelor umflate;
- tratează infecțiile urechilor;
- ajută la vindecarea plăgilor, a conjunctivitei;
- combate oboseala cronică, datori conținutului de fier;
- ajută la dizolvarea pietrelor de la vezica biliară;
- mărește nivelul de estrogen și circulația sanguină în uter, tratând dereglările ciclului menstrual, sindromul premenstual, simptomele menopauzei;
- este stimulator al sistemului imunitar;
- reduce inflamația cauzată de înțepăturile de insecte;
- elimină reziduurile din țesuturi; ajută la regenerarea și vindecarea ficatului;
- îmbunătățește vederea nocturnă;
- se folosește în tratarea scorbutului;
- ajută la decongestionarea sinusurilor, fluidizează secrețiile pulmonare;
- inhibă formarea tumorilor, în special a celor din plămâni;
- relaxează fibrele musculare neted intestinale;
- înlătură durerile dentare;
- dilată arterele și împiedică apariția cheagurilor de sânge, scade riscul de ateroscleroză;
- calmează durerile în caz de reumatism și gută;
- neutralizează efectele intoxicației cu alcool sau tutun;
- tonifică părul, favorizează regenerarea și strălucirea;
- decoctul de pătrunjel ajută la redarea strălucirii tenului, dar și la atenuarea ridurilor și pistruilor, la calmarea pielii umflate de sub ochi.
Precauții:
- abuzul de pătrunjel poate avea efect laxativ sau poate cauza reacții alergice la nivel cutanat;
- în timpul sarcinii, pătrunjelul nu se va consuma în cantități mari întrucât poate declanșa contracții uterine;
- este contraindicat femeilor care alăptează, deoarece planta diminuează secreţia lactată.
MĂRÁR s. m. Plantă erbacee aromatică din familia umbeliferelor, cu frunze filiforme și cu flori galbene, folosită drept condiment (Anethum graveolens).
Mărarul (Anethum graveolens) este o plantă ierboasă, anuală, face parte din grupul Umbellifere (grup mare de plante cu flori și condimente, care include chimenul, pătrunjelul, feniculul etc.), familia Apiacee. Este originar din regiunile mediteraneene și est-europene.
Mărarul era cultivat pentru frumusețea inflorescențelor de către greci și ca plantă legumicolă și medicinală de către egipteni. Ca și în cazul pătrunjelului, grecii ofereau și împletituri din mărar sportivilor și poeților lor, care le purtau ca pe coronițe.
Cuvântul „mărar” ("dill" in limba engleză) vine de la „to lull” („la somn”) din vechea limbă norvegiană, deoarece vikingii au atribuit o semnificație puternică efectelor liniștitoare și sedative ale plantei.
Sursa foto: wikipedia.org
Conține: carvonă, vitamina A, niacină, piridoxină, acid folic, riboflavină (vitamine din complexul B), vitamina C, cupru, potasiu, calciu, mangan, fier, magneziu, fibre alimentare, beta-caroten, uleiuri esențiale volatile, cum ar fi d-carvona, dillapiol, DHC, eugenol, limonen, terpinene și miristicin, sare.
De la această plantă se folosesc toate părțile aeriene. Frunzele, inflorescențele și semințele se utilizează pentru aromatizarea preparatelor, iar tulpina și inflorescența pentru pregătirea conservelor și murăturilor. În medicina populară este folosit împotriva insomniei, tulburărilor nervoase, balonărilor etc.
Mărarul are o largă răspândire în bucătăria românească, făcând parte din lista celor mai îndrăgite și des folosite condimente. Uleiul extras din semințele de mărar are proprietăți: anti-spasmodice, carminative, digestive, dezinfectante, galactogene (ajuta la secreția de lapte matern), sedative, anestezice. Rămurelele de mărar au efect antiseptic, digestiv, și proprietăți carminative.
Proprietăți terapeutice:
- calmează durerile dentare; folosit în îngrijirea dentiţiei, aceastǎ plantǎ curǎţǎ în profunzime dinţii şi gingiile, reuşind sǎ opreascǎ proliferarea bacteriilor responsabile de infecţiile gingivale şi de formarea cariilor;
- împrospătează mirosul cavității bucale;
- stimulează buna funcționare a rinichilor, previne infecțiile urinare;
- fortifică sistemul nervos; masajul cu ulei de mărar este un remediu benefic pentru rezistență psihică în momentele grele ale vieții;
- tratează vânătăile și edemele; datorită proprietăților sale antiinflamatorii, mărarul este utilizat la prepararea diverselor unguente indicate în tratarea diverselor afecțiuni ale pielii;
- menține sănătos sistemul osos al organismului (de la o linguriță de semințe de mărar se poate obține calciu mai mult decât din consumul unui pahar cu lapte);
- esența de mărar este utilizată în aromoterapie, îndepărtând stările de greață;
- previne riscul de ateroscleroză;
- stimulează digestia, reglează metabolismul și are efect benefic pentru combaterea balonărilor;
- tratează infecțiile interne și externe cauzate de bacterii și paraziți;
- datorită conținutului de calciu, pe plan intern, mărarul poate preveni osteoporoza și alte boli osoase;
- repelent pentru insecte - tinctura de mărar este o alternativă sănătoasă pentru spray-urile anti-insecte din comerț;
- condimentarea mâncărurilor cu mărar se recomandă și mamelor în timpul alăptării, deoarece mărarul stimulează producția de lapte.
Precauții:
- uleiul eteric de mărar este contraindicat femeilor gravide sau care alăptează și persoanelor cu regim hiposodat strict, căci mărarul conține sare multă în componența sa chimică.
PIPÉR, piperi, s. m. Plantă tropicală din familia piperaceelor, cu tulpina lungă și subțire, târâtoare sau agățătoare, ale cărei fructe, în formă de boabe (negre la maturitate), sunt folosite (ca atare sau pisate) drept condiment (Piper nigrum).
Țara de origine a piperului este India, mai precis coasta Malabar. În procesul de colonizare a Asiei de Sud s-a extins și cultivarea piperului, în urmă cu circa 1000 de ani, fiind cultivat și în Indonezia și Malaezia.
De-a lungul istoriei, piperul a fost folosit ca marfă de schimb și valoarea lui era comparabilă cu a aurului.
Sursa foto: wikipedia.org
Piperul este un fruct. Acesta provine de la o plantă cățărătoare ce poate atinge înălțimi de până la 4-8 metri. Planta este veșnic verde, iar boabele de piper sunt de culori diferite, în funcție de perioada în care sunt recoltate. Varietăți de piper mai puțin cunoscute sunt piperul alb, piperul verde și piperul roșu.
Piperul negru este recoltat necopt și uscat la soare, în urma uscării devenind negru și dur la textură, iute și înțepător la gust și miros.
Piperul verde este recoltat înainte de coacere, se păstrează congelat, uscat sau în saramură.
Piperul alb copt are boabele roșii, care devin galben-albicioase după ce sunt puse la înmuiat o săptămână, pentru de a li se îndepărta coaja și apoi usca.
Piperul roșu copt are culoarea roz când este cules și nu este prelucrat.
Piperul nu are miros, gustul este picant, iute; gustul puternic al piperului aparține substanței pe care o conține - Pipera Alcaloida:
- piperul verde este puternic și plin de aromă,
- piperul negru este, ardeiat, usturător, pișcător,
- piperul alb este puțin iute și are o textură fină,
- piperul roșu are o aromă dulceagă, picantă și ușor iute.
Piperul conține: piperină, vitamina A, vitamina C, vitamina K, calciu, magneziu, cupru, potasiu, fier, mangan, crom, fibre.
Piperul negru se foloseşte ca ingredient de bază în bucătărie, dar și în diverse medicamente şi produse cosmetice (parfumuri, creme etc.), iar uleiul de piper este, de asemenea, folosit ca ulei de masaj ayurvedic sau în anumite tratamente de frumuseţe.
Atunci când se gătește, este de preferat ca piperul să se adauge spre final. Nu este recomandat ca piperul să fie gătit mai mult de două ore, pentru că își pierde complet aroma.
Piperul poate fi păstrat ani mulți fără să își piardă aroma, cu condiția să fie întreg, pentru că piperina este volatilă și se evaporă în timp din pudra de piper măcinat. O mare parte din aromă este pierdută în termen de 30 de zile de la măcinare.
Proprietăți terapeutice:
- efectele antioxidante, antiinflamatorii şi antibacteriene;
- antiinfecțios asupra căilor respiratorii;
- stimulent al proceselor digestive, contribuie la absorbţia nutrienţilor din alimente;
- combate astenia;
- reglează tensiunea arterială;
- grăbește arderea grăsimilor;
- are efect revigorant, excitant al sistemului nervos;
- are acțiune antitusivă; ajută la tratarea astmului și a tusei convulsive;
- combate balonarea, ajută la prevenirea formării de gaze intestinale;
- contribuie la stimularea funcției creierului;
- susţine sănătatea glandei tiroide;
- ajută la tratarea răcelilor;
- este un bun diuretic;
- util în caz de sinuzită sau congestie nazală, ajutând la eliminarea depunerilor de mucus din tractul respirator;
- ajută în combaterea cariilor, calmează durerile de dinţi şi inflamaţiile gingivale;
- piperina, substanţa activă din piper, conferă efecte antidepresive;
- poate ajuta la vindecarea bolii de piele numite vitiligo;
- are proprietăți de combatere a cancerului.
Precauții:
- piperul este contraindicat în hipertensiune, în afecțiuni gastro-intestinale, hepatice și renale;
- consumul de prea mult piper poate provoca senzații de arsură în gură și în gât, precum și dureri de stomac sau dureri intestinale;
- nu se recomandă consumarea piperului în stare pură, ci numai amestecat în/cu diverse alimente;
- odată ajuns în zona ochilor, poate provoca senzaţie de arsură sau iritaţii;
- influențează modul în care medicamentele sunt absorbite și metabolizate;
- în cazul gravidelor, corpul este deja sensibil la condimente, astfel că se recomandă evitarea piperului; aroma şi gustul uşor iute se transferă şi în laptele matern.
BOIÁ - Condiment de culoare roșie, obținut din pisarea ardeiului iute uscat; paprică. – Din tc. boya.
Boiaua este folosită în multe rețete de bucătărie pentru a adăuga culoare și gust preparatelor. Boiaua este ferm asociată cu Ungaria și Spania deoarece ele au fost primele țări care au răspândit condimentul pe întregul glob. Utilizarea plantei s-a răspândit din Spania până în Africa și Asia, iar mai apoi în Europa Centrală prin Balcani, deoarece aceasta era sub stăpânire otomană.
Sursa foto: wikipedia.org
Ardeii folosiți pentru preparea boielei au o cantitate neobișnuită de vitamina C, fapt descoperit în 1932 de câștigătorul ungur al Premiului Nobel pentru Medicină din 1937, Albert Szent-Györgyi. Majoritatea conținutului de vitamină C se reține în boia, având mai multă decât sucul de lămâie. Boiaua este de asemenea, bogată în antioxidanți. Culoarea acesteia este determinată de zeaxantină carotenoidă xantofilă.
Boiaua nu are un miros intens, iar aroma variază de la dulce și fructat la foarte iute, în funcție de tip.
Pudra de boia se păstrează într-un loc întunecat într-un recipient închis ermetic, deoarece altfel își pierde rapid culoarea și aroma. Boiaua are un efect ușor de îngroșare și ajută la transformarea supelor și sosurilor în preparate picante și groase, oferindu-le totodată o culoare roșie minunată.
Conține: carbohidrați, proteine, vitamina C, potasiu, zinc, acid folic, zeaxantină carotenoidă xantofilă, capsaicină (substanță iute), capsantină, carotină, vitamina P, ulei volatil, ulei gras, flavonozide, beta-caroten, beta-criptoxantină, luteină.
Proprietăți terapeutice:
- activează digestia;
- combate alergiile;
- facilitează producerea endorfinei, fiind benefică în caz de oboseală accentuată și irascibilitate;
- previne formarea tumorilor;
- accelerează metabolismul, reduce colesterolul și contribuie la prevenirea proceselor degenerative;
- asigură o bună funcționare a inimii și contribuie la permeabilitatea vaselor de sânge, reglează tensiunea arterială, întărește arterele și intensifică circulația periferică;
- ameliorează inflamațiile și durerea;
- întărește sistemul imunitar;
- previne cancerul de prostată și de stomac;
- tratează gingivita;
- capsaicina are o mare putere împotriva bolilor autoimune;
- îmbunătățește sănătatea ochilor;
- reglează nivelul zahărului din sânge, ajută la tratarea diabetului zaharat.
Precauții:
- boiaua iute este contraindicată în afecțiuni ale tractului gastro-intestinal.
GHIMBÉR s. m. Plantă erbacee din regiunile tropicale, cu rizom aromatic bogat în uleiuri eterice (Zingiber officinale). [Var.: ghimbír s. m.] – Din magh. gyömbér.
Sursa foto: wikipedia.org
Rizomul de ghimbir are o formă neregulată, contorsionată și e noduros, atingând până la 5-6 centimetri în lungime.
Ghimbirul este membru al aceleiași familii (Zingiberaceae) care include cardamonul și turmericul.
Este deosebit de prețuit în bucătăriile orientale din India, Malaezia, Nepal, Bangladesh etc. În fostele colonii britanice, cum ar fi Canada, Australia, Jamaica, Kenya, se consumă o așa-zisă "bere" din ghimbir (ginger beer) care de fapt este o băutură ne-alcoolică, răcoritoare.
Ghimbirul este folosit în absolut toate tipurile de preparate, de la sosuri, supe și feluri principale, până la deserturi și băuturi.
Dacă ghimbirul proaspăt este fiert, iuțeala sa crește, iar aroma scade. Thailandezii folosesc ghimbir dat prin răzătoare, alături de alte condimente, la prepararea pastelor de curry.
Ghimbirul prăjit are un gust diferit, iuțeala sa domolindu-se. Merge foarte bine prăjit alături de usturoi, sau ceapă. Indienii folosesc adesea această tehnică pentru a obține sosuri delicioase cu care asezonează mâncărurile de legume și carne.
În bucătăria chineză, ghimbirul este folosit atât prăjit cât și fiert. Mâncarea care fierbe înăbușit mai mult timp este aromată cu feliuțe de ghimbir, care își eliberează aroma destul de repede. Tehnica chinezească stir-fry (chao), care înseamnă gătirea pe foc iute, rapidă a mâncării, cu amestecare continuă, cere adesea ghimbir mărunțit sau dat prin răzătoare.
Ghimbirul ocupă un loc important în bucătăria japoneză, unde este folosit în cantități mici. De exemplu, carnea de pui este aromată prin stropire cu sucul obținut prin stoarcerea ghimbirului proaspăt. Ghimbirul murat, (beni shoga), este preparat din rizomi foarte tineri și este adesea servit alături de sushi.
Ghimbirul se consumă câteodată în forma sa pisată, mărunțită. În acest caz ghimbirul e o pulbere fină asemănătoare piperului alb.
Rădăcina de ghimbir poate fi păstrată o perioadă îndelungată de timp; este indicat a se depozita într-o pungă de plastic, în frigider. Astfel, rădăcina de ghimbir poate sta proaspătă până la 4 săptămâni.
Substanțele active importante pe care le conține ghimbirul sunt: gingeroli, fenoli, zinghiberină, zinghiberol, felandren, borneol, cineol, elemen, borneol, bisabolen, curcumen, phelladrene, amidon, mucilagii, răşini, potasiu, zinc, calciu, cupru, magneziu, fosfor, vitamina B6, vitamina C, vitamina D, acizi aminați, terpene, oleorezine.
Ghimbirul se mai folosește în industria parfumurilor, a cosmeticelor, și în masaj (terapeuții folosesc uleiurile aromatice de ghimbir pentru fricționarea zonelor unde se acumulează tensiuni negative: tâmplă, ceafă, încheieturi) și în acupunctură (încălzește meridianele de acupunctură).
Ghimbirul se comercializează și sub formă de capsule sau pudră. Și extractul de ghimbir este foarte popular, poate fi găsit sub două forme: apos și alcoolic.
Proprietăți terapeutice:
- hipotensiv; antioxidant; energizant; antiinflamator; antiseptic; antiviral; antifungic; antifebril; antispasmodic;
- ajută la scăderea colesterolului;
- crește răspunsul imunitar al organismului;
- distruge microbii;
- reduce durerea de dinți;
- ajută digestia; stimulează enzimele cu rol eficient în absorbția nutrienților; scade aciditatea gastrică;
- calmează durerile abdominale, elimină gazele, dă poftă de mâncare, neutralizează toxinele;
- sub formă de băi: înlătură durerile articulare;
- stimulează glandele suprarenale, fiind un tonic excelent în stări de oboseală și stres;
- contribuie la reducerea inflamațiilor;
- reduce intensitatea migrenelor; reduce durerile de spate sau crampele musculare sau menstruale;
- contribuie la îngrijirea pielii;
- are rol în prevenirea cancerului ovarian;
- în răceală, acționează asupra plămânilor, stomacului și splinei;
- ceaiul de ghimbir este un calmant ideal în inflamațiile gâtului, sinuzite, răgușeală, febră, eliminare de mucozități și congestii respiratorii;
- este folosit, adesea, ca antidot în caz de rău de mare; este întrebuințat, de asemenea, pentru combaterea răului de altitudine, de mașină, de mișcare de rotație;
- acționează și împotriva stărilor de vomă, grețurilor, deranjamentelor stomacale sau intestinale; tratează stările de greață post-operatorii sau în urma chimioterapiei;
- în doze mici, poate fi folosit cu prudenţă şi pentru combaterea greţurilor la femei în primul trimestru de sarcină;
- consumul de ceai de ghimbir contribuie la regenerarea foliculilor piloși și astfel combate căderea părului; masajul scalpului cu ulei esențial de ghimbir combate mătreața grație efectului antiseptic;
- astmul se poate trata cu tinctură de ghimbir, care eliberează plămânii de secreții;
- 0.5-1.5 g de praf de rădăcină de ghimbir, luat de 3 ori pe zi, înainte de masă, înlătură durerile de cap de natură nevralgică și spastică, grețurile și voma (la femeile însărcinate), tratează bronșita, frigiditatea, cataracta.
Precauții:
- este indicat să se evite consumul de ghimbir în perioada alăptarii;
- ghimbirul poate avea efecte secundare, deși rare, atunci când se consumă în cantități foarte mari, zilnic; persoanele sensibile pot experimenta arsuri la stomac din cauza acestui ceai; este contraindicat în ulcerul gastric şi duodenal;
- femeile însărcinate și persoanele diagnosticate cu pietre la fiere trebuie să consulte medicul înainte de a consuma ceai de ghimbir;
- nu este recomandat să fie consumat de femeile care se apropie de travaliu;
- ghimbirul folosit în exces pe piele poate provoca iritații, urticarii sau chiar dermatită de contact în cazul persoanelor cu pielea sensibilă;
- nu se recomandă consumul de ghimbir în cazul persoanelor care suferă de diabet; se pare că rădăcina de ghimbir poate crește nivelul de insulină și/sau scădea glicemia, drept urmare ar putea interacționa cu medicamentele pentru diabet;
- dozele exagerate de ghimbir pot să afecteze sistemul nervos sau să ducă la apariţia de tulburări de ritm ale inimii;
- fiind un bun energizant, ghimbirul nu este recomandat seara.
Scorțișoara
Publicat de Venera I.SCORȚIȘOÁRĂ s. f. 1. Scoarța aromatică, de culoare roșcată-cenușie, a scorțișorului, folosită drept condiment și în medicină.
SCORȚIȘÓR, scorțișori, s. m. Numele mai multor specii de arbori exotici a căror scoarță este folosită drept condiment și în medicină (Cinnamomum).
Scorțișoara (Cinnamomum verum, sinonim cu C. zeylanicum) este, așadar, coaja de culoare roșcată-cenușie, a scorțișorului, un arbore mic, exotic, veșnic verde care atinge 10 până la 15 metri înălțime și face parte din familia Lauraceae. Este originar din Sri Lanka și din sudul Indiei.
Sursa foto: wikipedia.org
Scoarța copacului este răzuită, pusă la soare să se usuce, iar cu trecerea timpului, aceasta se răsucește și se formează bețișoarele de scorțișoară.
Scoarța este comercializată uscată sub formă de batoane de aproximativ 10 cm lungime, sub formă de bucățele sau gata măcinată.
Se utilizează în bucătăria occidentală mai ales pentru aromatizarea produselor de cofetărie, iar în țările orientale și la condimentarea preparatelor culinare. Este inclusă și în parfumuri.
Numele său botanic provine din hebraică și arabă – amomon – adică plantă aromată/mirodenie. Denumirea pe care o folosim astăzi derivă din latinescul “cinnamomum”, care se trage din grecescul “kinnamomon”.
Scorțisoara este folosită din cele mai vechi timpuri și datează de peste 4.000 de ani, de pe vremea Egiptului Antic. Scorțișoara era considerată un condiment valoros și rar în acea perioadă și era deseori vândut la prețuri mari sau era dăruit zeilor ca semn al recunoștinței. Indienii considerau scorțișoara un leac universal, dar și un energizant și fortifiant al sistemului circulator. În tratamentele tradiționale Ayurvedice, din cultura veche indiană, scorțișoara era deseori folosită pentru tratarea diabetului.
În Evul Mediu, scorțișoara a fost introdusă de către farmaciști în tratamentele împotriva răcelilor și durerilor, dar și ca adjuvant pentru sănătatea inimii. Alte întrebuințări ale scorțișoarei erau tratamentele împotriva vărsăturilor, infecțiilor, răcelilor, spasmelor musculare.
Scorțișoara trebuie pastrată într-un recipient închis ermetic, într-un loc uscat și ferit de lumină. În aceste condiții, bețișoarele de scorțișoară își păstrează aroma pentru cel mult un an. Scorțișoara măcinată, în schimb, poate să reziste în jur de șase luni.
Scorțișoara este un condiment folosit cu succes în prepararea prăjiturilor sau a plăcintelor cu miere sau dovleac, ori adăugată în budinci sau checuri, în băuturile calde, în cocktail-uri, shake-uri sau lichior, în mâncăruri cu miel sau pui în stil oriental, în cerealele de la micul-dejun, în ciocolata de casă, în laptele fiert (alături de o linguriță de miere), în orezul cu lapte.
Pentru că în urma procesarii termice scorțișoara devine amară, cel mai sigur este să fie adăugată la sfârșitul rețetei.
Conține: cumarină, cinamaldehidă, acid cinamic, cinamatsodiu, polifenoli, acid fenolic, flavonoide, potasiu, carbohidrați, fibre, calciu, fier, vitamina A, vitamina C, vitamina B6, magneziu.
Proprietăți terapeutice:
- remediu împotriva: frigului, extremităților reci, crampelor musculare, durerilor de articulații, durerilor menstruale;
- combate indigestia;
- contribuie activ la eliminarea gazelor intestinale, fiind folosită adesea pentru combaterea diareei și a grețurilor;
- în combinație cu mierea, are efect terapeutic în: afecțiunile cardiovasculare, acnee, artrită, reducerea colesterolului;
- crește rezistența la efort;
- reduce tensiunea arterială;
- reglează nivelul de zahăr din sânge în special la persoanale care suferă de diabet de tip II;
- îmbunătățește circulația sângelui, ameliorează problemele digestive și simptomele sindromului de colon iritabil;
- datorită conținutului mare de antioxidanți, scade riscul bolilor de inimă, a cancerului sau a tulburărilor psihice;
- compușii din scorțișoară activează proteinele neuro-protectoare care protejează funcțiile cognitive și celulele creierului împotriva bolilor degenerative, precum Parkinson și Alzheimer;
- oprește avansul sclerozei multiple;
- are proprietăți antimicrobiene, antifungice și antivirale care îmbunătățesc sistemul imunitar;
- extractul de scorțișoară protejează împotriva bacteriilor care se gasesc în microflora orală și care cauzează apariția cariilor, respirația urât mirositoare sau alte infecții; uleiul esențial de scorțișoară poate fi folosit în locul apei de gură;
- tratează anumite infecții genitale, așa cum este cazul candidei;
- ameliorează simptomele acneei - calmează iritațiile și atenuează roșeața pielii;
- taie pofta de mancare și oferă o senzație de sațietate;
- diminuează tensiunile nervoase și vindecă migrenele;
- protejează și calmează gâtul iritat;
- hidratează pielea aspră a călcâielor.
Precauții:
- atenție în cazul gravidelor și mamelor care alăptează; femeile însărcinate și persoanele care suferă de hipertensiune trebuie să evite mirosul foarte puternic sau cantitățile foarte mari de scorțișoară;
- persoanele care suferă de afecțiuni hepatice sau prezintă acest risc ar trebui să evite consumul regulat de scorțișoară, din cauza conținutului de cumarină;
- unii oameni s-au confruntat cu afte bucale de pe urma consumului unor cantități mari de scorțișoară; alte simptome pot fi: limba umflată, gingiile umflate, o senzație ca de mâncărime sau ca de arsură în gură;
- un consum mare de scorțișoară poate fi o problemă în combinație cu medicamente pentru diabet, pentru boli cardiace sau pentru boli hepatice; ea poate interacționa cu aceste medicamente, fie sporindu-le efectele, fie intensificându-le efectele adverse.
CHÍMEN s. m. Plantă erbacee din familia umbeliferelor, cu flori mari și roșiatice, ale cărei fructe aromatice se întrebuințează la gătitul bucatelor ca mirodenie și în medicină; crește sălbatică prin fînețe și pășuni sau cultivată (Carum carvi); chimion-de-cîmp, chimion-sălbatic, secărică. V. chimion. – Accentuat și: chimén. – Variantă: chimín s. m.
Chimenul (Carum carvi) este o plantă bienală din familia Apiaceae, care crește în Europa și în vestul Asiei în soluri argiloase, uscate. Este originar din țările din estul Mediteranei și nordul Egiptului, dar, în prezent se cultivă și în țări din Europa, Turcia, Iran, India, Maroc, China sau America. Crește și se dezvoltă cel mai bine în zonele însorite, acolo unde nu plouă foarte mult.
Sursa foto: wikipedia.org
Fructele au un miros și gust puternice, asemănătoare cu ale anasonului, care provin de la uleiurile aromatice conținute. Fructele de chimen, întregi sau măcinate, sunt folosite ca mirodenie în diverse feluri de pâine (în special pâinea de secară), în lichioruri, în mâncăruri gătite la cuptor (varza acră etc.), pentru a aroma brânzeturile.
Frunzele tinere de chimen se folosesc la salate, iar rădăcinile pot înlocui rădăcinile de pătrunjel la pregătirea supelor și mâncărurilor. În casă, din fructe se prepară supe dietetice care stimulează activitatea tuturor glandelor tubului digestiv.
Uleiul din semințe de chimen este folosit ca ingredient în săpunuri, loțiuni și parfumuri. Turtele rezultate în urma extragerii uleiului de chimen, conținând cantități însemnate de proteină și hidrați de carbon, se folosesc pentru hrana animalelor.
Chimenul sălbatic crește foarte risipit, în fânețe, pe câmpuri, la marginea pădurilor, semințele sunt mici, mult mai mici decât semințele chimenului cultivat care sunt mai bogate în ulei volatil și mult mai puternice din punct de vedere medicinal.
Conține: acizii grași Omega3 și Omega6, carbohidrați, fibre alimentare, vitamina A, vitamina B1, B2, B3, B6, B9 (acid folic), vitamina C, vitamina E, vitamina K, calciu, fier, magneziu, fosfor, potasiu, sodiu, zinc, seleniu, mucilagii, substanțe albuminoide, rezine, tanoizi, fitosteroli, uleiuri volatile (carvonă, carveol, carvacrol), antioxidanți (luteină, caroten).
Proprietăți terapeutice:
- reglează funcțiile stomacului, fiind un antiinflamator intestinal;
- tratează: anorexia, hemoroizii (pulbere de semințe de chimen), dismenoreea, colicile intestinale, stările de epuizare, durerile de cap, sinuzita, astmul, bronșita, reumatismul, deficiențele de alăptare;
- combate colicile bebelușilor (se adaugă câteva semințe de chimen în laptele care fierbe și se amestecă împreună cu miere);
- reglează menstruația;
- elimină paraziții intestinali;
- sedativ, susținător al imunității;
-- ceaiul de chimen este un bun diuretic și laxativ;
- are proprietăți galactogoge (stimulează producția de prolactină, hormon necesar pentru alăptare);
- acționează la nivelul aparatului respirator, ajută la eliminarea secrețiior bronșice și are efect antiinflamator;
- ajută în caz de cădere a părului, mătreață, insomnie, diabet, hipertensiune, colesterol ridicat, hepatită;
- este un aliat de nădejde împotriva durerilor, în special cele de spate, de genunchi sau articulații;
- cataplasmele cu semințe de chimen fierte ajută la tratarea sânilor inflamați și umflați;
- în cosmetică chimenul este utilizat în industria parfumurilor, de asemenea în creme, ce hidratează, curăță și dau strălucire pielii și ameliorează semnele de oboseală.
Precauții:
- chimenul nu este indicat persoanelor care suferă de epilepsie sau alergie la chimen;
- în ceea ce privește administrarea chimenului copiilor, există riscul declanșării unei crize de epilepsie; de regulă, pentru copiii foarte mici este recomandat din acest motiv feniculul, în locul chimenului;
- în concentrații mari, chimenul poate irita pielea.
Hibiscusul
Publicat de Venera I.HIBÍSCUS, hibiscuși, s. m. Arbore tropical din familia Malvaceae; plantă ierboasă, arbustivă și arborescentă, originară din India și China, cu flori mari, viu colorate.
Hibiscusul este o plantă din familia Malvaceae, din care mai fac parte arborele de cacao și bumbacul. Mai este numit și „nalbă mare” sau chiar „trandafir chinezesc”.
Exisă mai multe soiuri din care se prepară ceaiul de hibiscus, însă cel mai popular este Hibiscus sabdariffa. Acesta are flori roșii și este folosit în scop medicinal, cu precădere pentru obținerea suplimentelor alimentare și a ceaiurilor.
Florile de hibiscus cresc în vârful lăstarilor și pot fi simple sau duble, în culori foarte variate (alb, roz, roșu, portocaliu, piersică, galben, violet). Planta înflorește abundent mai ales primăvara și toamna, dar dacă are lumină suficientă, ea poate înflori tot timpul anului. Chiar dacă florile durează doar o zi (uneori două zile), Hibiscusul face multe flori, mai ales dacă mediul îi priește.
Sursa foto: wikipedia.org
Din hibiscus se prepară ceai (se găsește pe piață sub formă de pliculețe sau vrac), care este considerat un remediu natural excelent, având numeroase beneficii pentru sănătate, fiind aromat și bogat în vitamina C și antioxidanți.
Ceaiul de hibiscus este obținut dintr-un amestec de flori și frunze uscate, alături de caliciul plantei. Gustul său este ușor acrișor, asemănător cu cel al afinelor. Ceaiul are o nuanță de roșu intens și poate fi consumat atât cald, cât și rece.
Ceaiul de hibiscus conține: acid malic, acid tartric, acid protocatehic, vitaminele A, C, P, acid folic, calciu, fier, magneziu, mangan, fosfor, potasiu, sodiu, zinc, betacaroten.
De-a lungul timpului, ceaiul de hibiscus a fost utilizat cu diferite scopuri. Egiptenii consumau ceaiul de hibiscus pentru efectul său diuretic, pentru prevenirea manifestărilor bolilor cardiovasculare sau pentru a scădea temperatura corpului. În Africa, ceaiul de hibiscus era utilizat pentru reducerea simptomelor răcelii, constipației, durerilor în gât și bolilor de ficat. În medicina tradițională chineză hibiscusul este utilizat ca plantă medicinală pentru reducerea simptomelor afecțiunii denumite Zona Zoster precum și a altor probleme ale pielii. În medicina ayurvedică rădăcinile sunt utilizate pentru vindecarea tusei și ca tratament naturist împotriva căderii părului sau a albirii acestuia.
Proprietăți terapeutice:
- contribuie la scăderea tensiunii arteriale;
- ajută la scăderea colesterolului „rău“ (LDL - colesterol) și poate preveni apariția afecțiunilor cardiovasculare;
- are efect antifebril, antiinflamator și antibacterian;
- protejează organismul de efectele negative ale radicalilor liberi;
- susține sistemul imunitar și protejează organismul împotriva răcelilor;
- contribuie la menținerea sănătății aparatului respirator;
- susține sănătatea ficatului;
- acționează ca un ușor laxativ, fiind de ajutor în menținerea sănătății sistemului gastrointestinal; stimulează digestia;
- contribuie la combaterea anxietății; ajută la calmarea sistemului nervos, relaxând corpul și mintea;
- combate oboseala cronică;
- stimulează circulația periferică;
- este antispastic intestinal și uterin;
- previne anemia;
- dacă este băut la micul dejun, ceaiul de hibiscus poate înlocui cu succes cafeaua de dimineață;
- ajută la controlul greutății, în curele de slăbire (inhibă absorbția de glucoză și de amidon în momentul în care sunt consumate alimente pe bază de carbohidrați).
Precauții:
- ceaiul de hibiscus poate contribui la scăderea tensiunii arteriale, așadar consumul nu este recomandat persoanelor care au tensiune arterială scăzută;
- poate inhiba efectul anumitor medicamente;
- dacă se bea ceai de hibiscus o perioadă lungă de timp, există riscul ca nivelul estrogenului să scadă simțitor; consumat excesiv are efect de reducere a fertilității;
- persoanele care au diabet, femeile însărcinate (poate stimula apariția menstruației și astfel să conducă la un avort spontan) și femeile care alăptează ar trebui să evite consumul de ceai de hibiscus, dar și consumul suplimentelor alimentare pe bază de hibiscus.
SULFÍNĂ, sulfine, s. f. Numele a două plante erbacee, melifere și medicinale, cu flori plăcut mirositoare, galbene (Melilotus officinalis) sau albe (Melilotus albus). [Var.: sulcínă s. f.] – Lat. sulfina
Sulfina galbenă (Melilotus officinalis) este o plantă medicinală și meliferă din familia Fabaceae. Înflorește primăvara-vara. Crește în locuri luminoase, este răspândită pe marginea drumurilor şi căilor ferate, prin fâneţe, semănături, coaste pietroase, pe plajele apelor curgătoate, prin vii, până la altitudinea de 1200-1400 m.
Sursa foto: wikipedia.org
Este denumită popular surcină, solcină, molotru, floare de piatră, floare de iarbă, trifoi mare, sufulf sau sufulg.
În primul an planta își dezvoltă rădăcina, iar în anul al doilea crește până la un metru și înflorește din luna mai până în august. Frunzele sunt trifoliate, tulpina este foarte ramificată. Florile sale sunt galbene și delicate, înșirate în vârful tulpinii puternice, cu un miros dulceag asemănător vaniliei și fânului proaspăt cosit.
Se recoltează partea aeriană nelignificată (florile, ramurile înflorite cu flori şi frunze). Se taie la 30 cm de la vârf în jos. Se recoltează pe timp frumos şi se usucă la umbră, în strat subţire. Atenție: printr-o uscare incorectă planta devine toxică. Dacă produsul se usucă şi se conservă în condiţii necorespunzătoare, acesta sintetizează fitoalexine (medicarpina), iar din acidul o-hidroxicinamic se formează dicumarina, compus cu proprietăți anticoagulante, constituind un potenţial pericol de sângerare.
Hipocrate, „părintele” medicinei, a folosit sulfina pentru a trata ulcerele pielii, în timp ce farmacologul și botanistul Dioscoride a descris această plantă ca fiind un remediu emolient și antiedematos. În vechime, a fost utilizată și pentru tratarea abceselor și ca agent analgezic. Sulfina era cunoscută ca un tămăduitor al bolilor minții, un calmant psihic și un protector împotriva depresiilor sau diverselor tulburări psihice (atacuri de panică etc.). În vremea dacilor, planta era folosită și ca remediu pentru bolile de ochi și insomnii.
Pentru uz terapeutic se utilizează numai vârfurile atunci când sunt înflorite, împreună cu florile.
Sulfina se folosește în tratamentele interne şi externe, sub formă de infuzie, pulbere și comprese locale.
Alături de beneficiile terapeutice, florile sulfinei se folosesc în cultura populară pentru a parfuma camera sau dulapul cu haine, iar frunzele de sulfină se folosesc ca și repelent.
Conține: substanțe amare, derivați flavonici, acid cumarinic, 7-hidroxicumarină, cumarină, melilotină (3, 4-dehidrocumarină), scopoletină, umbeliferonă, flavonoide (glicozide ale kemferolului şi quercetolului), tanin, sapogenine de tip oleanolic, acizi fenolici, polizaharide (melilotozida), ulei eteric, alantoină, acid alantoic, colină, mucilagii.
Proprietăți terapeutice:
- are efect: emolient, astringent, cicatrizant, diuretic;
- favorizează fluidizarea sângelui, are efect favorabil asupra circulației sangvine în ansamblu, este un bun vasodilatator periferic prin mărirea permeabilității vasculare; este utilizată pe scară largă pentru tratarea problemelor venoase, cum ar fi varicele, cheagurile de sânge în vene, hemoroizii, tromboflebita și congestiile limfatice; reduce crampele musculare nocturne şi senzaţia de „picioare grele”;
- menține funcția urinară normală;
- protejează ficatul și sistemul imunitar;
- are efecte antispastice asupra mușchilor netezi ai tractului digestiv, ai sistemului respirator și ai sistemului excretor;
- este un remediu naturist excelent în caz de răceală, tuse, astm, căci ajută la eliminarea secreţiilor bronşice şi la uşurarea respiraţiei;
- facilitează digestia, fiind indicată în caz de bilă leneşă;
- este un antiinflamator gingival; tratează abcesele dentare și aftele bucale;
- este utilizată ca ingredient în unele unguente pe bază de plante, folosite în tratarea rănilor, a contuziilor și a leziunilor;
- extern, se utilizează ca antiseptic în boli de ochi (conjunctivită) sub formă de băi sau comprese, pentru spălarea rănilor cu puroi, cataplasme pe umflături, gargară în abcese dentare, gingivite, laringite, comprese în reumatism aplicate pe locul dureros.
Precauții:
- administrarea de sulfină în supradoză poate da dureri de cap, hemoragii nazale, stări de amețeală, vomă sau somnolență;
- deși frunzele proaspete de sulfină sunt destul de sigur de utilizat, frunzele uscate pot fi toxice; când frunzele parțial uscate sunt înghițite în cantități mari, acest lucru poate duce la deces prin sângerare abundentă;
- femeile însărcinate și cele care alăptează nu ar trebui să folosească această plantă;
- persoanele cu probleme de coagulare a sângelui ar trebui să evite această plantă; nu se recomandă administrarea concomitentă a extractelor din sulfină cu anticoagulate (aspirină, heparină, warvarină, etc), deoarece sulfina prezintă capacitatea de a accentua efectul acestor medicamente, cu risc crescut de apariție a hemoragiilor;
- administrarea remediilor cu sulfină trebuie întreruptă cu cel puțin două săptămâni înainte de o intervenție chirurgicală.
HAMÉI s. m. Plantă erbacee agățătoare cu flori galbene-verzui, ale cărei inflorescențe femele aromatice și amare se întrebuințează la fabricarea berii (Humulus lupulus). [Var.: hăméi s. m.] – Din sl. chŭmelĭ.
Hameiul (Humulus lupulus), este o specie perenă a genului de plante erbacee Humulus care aparține familiei Cannabaceae. Crește în flora spontană din lunci, tufișuri, zăvoaie, crânguri, pe garduri, în zona de câmpie și deal, până la 800-1000 m.
Sursa foto: wikipedia.org
Denumiri populare: maiuga, mamluga, tofolean, himel, amei, cumlau, curpan, hamei sălbatic, himei, homei, mamaiuga, mamaluga, mei, meiuga, muiuga, muluga, pește-de-padure, tofolean, vana-de-hamei, viță-de-hamei.
Prima cultivare de hamei atestată documentar a avut loc în 736 d.Hr. în regiunea Hallertau din zonele pe care se află Germania astăzi, iar prima menționare a utilizării hameiului în producția de bere este datată în anul 1079 d. Hr.
Planta este cultivată pentru proprietățile curative, dar și pentru capacitatea de a stabiliza fermentația în procesul de obținere a berii. Hameiul mai este folosit și în bucătărie, din acesta preparându-se o mâncare asemănătoare celei de spanac. Lăstarii tineri, apăruţi primăvara, sunt consumaţi ca legume introduse în supe sau salate cu rol aperitiv, digestiv şi depurativ. De asemenea, conurile, extractele şi uleiul eteric sunt utilizate, într-o măsură mai redusă, la aromatizarea pâinii, a sosurilor, a tutunului şi a băuturilor nealcoolice.
În zootehnie şi medicină veterinară, conurile se administrează în hrana cabalinelor bolnave de icter. Mugurii servesc la hrana bovinelor cu indigestie sau balonări. Frunzele şi lăstarii tineri, tocaţi şi amestecaţi cu porumb, constituie un furaj bogat în proteine şi amidon şi se folosesc în hrana oilor şi a caprelor, pentru a combate sterilitatea, precum şi în hrana vacilor în scopul sporirii producţiei de lapte.
În scop terapeutic sunt utilizate cu precădere florile feminine ale hameiului, conurile. Recoltarea se face în perioada maximă de înflorire - de la începutul lunii iunie până în luna august. Conurile hameiului se recoltează manual sau cu maşina. După recoltare se usucă la umbră într-un singur strat după care se întind pe pânză şi se bat până la desprinderea perilor, care apoi se cern. După uscare capătă culoarea galben-verzuie până la galben-auriu. Se conservă în sticle brune, ferite de lumină şi nu se păstrează mai mult de un an (deoarece creşte foarte mult concentraţia principiului sedativ).
Hameiul conține: ulei volatil cu sescviterpene, esteri valerianici, geraniol, mircen, cariofilen, farnesen, principii amare (humulona, lupulona), tanin, glicozizi flavonoidici (astralagin, cuercitin, rutin), acizi fenolici (acid feluric, clorogenic), grăsimi, aminoacizi, catechine, calchone prenilate, cetone, substanțe estrogene, minerale, geraniol, linalool, citral, linionene, serolidiol.
Proprietăți terapeutice:
- sedativ nervos, tonic-aperitiv și stomahic, diuretic cu eliminare de acid uric, coleretic-colagog, astringent, preanestezic, anxiolitic, hipotensiv;
- combate insomnia, anxietatea, migrenele și stările de agitaţie asociate cu tensiunea nervoasă;
- calmant al durerilor provocate de menstruație;
- activează circulația sanguină;
- este un excelent tonic amar și stomacal, ideal pentru restabilirea poftei de mâncare la organismele slăbite;
- este indicat în digestii grele sau lente, în tulburări hepatobiliare, pentru combaterea spasmelor gastrointestinale și pentru prevenirea de calculi în vezica biliară;
- este un bun remediu pentru sindromul de colon iritabil, ulcer peptic, sindromul Crohn, colită ulcerativă, stres datorat afecţiunilor digestive, reduce tensiunea în musculatura netedă din corp;
- substanțele estrogene din compoziția hameiului reglează secrețiile hormonale, controlând astfel fenomenul de hiperexcitabilitate sexuală ( efect anafrodiziac);
- este indicat în tulburările menopauzei;
- ajută în prevenirea depunerii de tartru, a cariilor dentare, a gingivitei;
- ceaiurile de hamei reduc durerile reumatismului, gutei;
- hameiul are și proprietăți anticancerigene, datorită fitoestrogenilor conținuți în acesta, în timp ce flavonoidele din interiorul său au o acțiune antiproliferativă împotriva celulelor maligne ale cancerului de sân, ovarian și de colon;
- tincturile și băile din conuri de hamei au efecte minunate asupra tenului, acționează ca tonic asupra celulelor pielii;
- băile cu hamei sunt eficiente în tratarea afecțiunilor genitale și cutanate;
- pentru uz extern se utilizează și în tratamentul echimozelor, furunculelor, inflamaţiilor, acneei, herpesului, seboreei şi dermatozelor;
- extractul de conuri de hamei are proprietăți antibacteriene, antivirale și antifungice, ce combat microorganismele care provoacă pneumonie;
- hameiul poate fi găsit și ca ingredient în multe produse cosmetice naturale, datorită eficacității sale ca tonic și echilibrant pentru piele și păr.
Precauții:
- preparatele terapeutice cu hamei nu trebuie utilizate de femeile însărcinate, de mămicile care alăptează, de persoanele care suferă de depresie și de cei care iau medicamente psihotrope, antidepresive sau care urmează terapii hormonale;
- hameiul nu trebuie consumat de persoanele alergice la această plantă;
- persoanele cu cancer de col uterin și de sân ar trebui să stopeze utilizarea hameiului (acesta are efecte asemănătoare estrogenului și poate influența negativ);
- hameiul poate induce somnolență și din acest motiv este contraindicat în cazul intervențiilor chirurgicale care necesită anestezie;
- expunerea cronică la hamei, duce la greaţă, vomă, transpiraţii anormale, somnolenţă, agitaţie, febră, bradicardie, reacţii dermice (eritem), conjunctivită, dermatită pustuloasă.
SOC, soci, s. m. Nume dat mai multor specii de arbuști de dimensiuni mici, cu flori hermafrodite grupate în inflorescențe, care au proprietăți sudorifice, și cu fructe (boabe negre sau roșii), scoarță și rădăcini cu proprietăți laxative și diuretice (Sambucus). – Lat. sabucus (= sambucus).
Socul (Sambucus L.) mai este cunoscut și sub denumirile de coramnic, holer, soace. Crește pe lângă case și garduri sau la marginea pădurilor.
Sursa foto: wikipedia.org
Apreciat ca remediu natural, a fost folosit din cele mai străvechi timpuri în medicina tradițională. În scopuri medicinale, se folosesc de la soc florile, fructele, frunzele și scoarța, bogate în ulei volatil, tanin, mucilagii, flavonozide, amine, etilamină, vitamina C și vitaminele din complexul B, izobutilamină.
Substanțele conținute de florile acestei plante sunt: bioflavonoizii (antocianine, quercetina, isoquercitrin, rutin, kemferol, cvercetol), glicozidele, colina, acizii grași omega-3 și omega-6, pectina, sapinele, taninurile, sărurile minerale, acidul cinamic, pigmenţi organici, aminoacizi, carotenoide, zahăr, rutin, acid viburnic, vitaminele A, B şi C, nitrat de potasiu. Fructele conțin taninuri și antociani precum sambucin, sambucianin, crisantemin și alte glicozide și cianidine.
Frunzele au acțiune laxativă, florile sunt diuretice și sudorifice, fructele vitaminizante și antinevralgice iar scoarța este bogată în substanțe diuretice. Ramurile și rădăcina de soc conțin substanțe toxice pentru organism, așa că trebuie evitate.
Socul poate fi folosit sub formă de ceai, infuzie, cataplasmă, sirop, dulceață, cidru, tincturi, unguente sau suplimente alimentare. Florile de soc nu trebuie fierte în apă (pentru a nu deveni toxice), ci trebuie adăugată o linguriță de flori în apa clocotită și se lasă la infuzat pentru 10 minute.
Proprietăți terapeutice:
- socul este util în afecțiunile pulmonare, guturai, dureri de gât; tratează răceala și gripa, reduce febra; stimulează sistemul imunitar;
- florile tratează alergiile, tulburările respiratorii (sunt eficiente în combaterea rinitei, a faringitei, a laringitei sau a bronșitei), sinuzita și tusea productivă; au acțiune sudorifică, diuretică, anti-inflamatoare; sunt eficiente în tratarea și prevenirea constipației, stimulând activitatea intestinală; au și efect relaxant asupra sistemului nervos, inducând relaxarea tuturor funcţiilor viscerale (anxietate, depresie, agitaţie, nervozitate şi calmarea nervilor);
- bolile de piele sunt și ele tratabile cu flori de soc, în special acneea, ezemele, psoriazisul, degerăturile, leziunile cutanate, tăieturile, herpesul; bolile eruptive (cum ar fi rujeola, scarlatina etc.);
- extern, florile se folosesc pentru a absorbi manifestările inflamatorii și edematoase; mențin sănătatea și reduc disconfortul care apare la nivelul venelor hemoroidale și mucoasei anale;
- infuzia rece din flori de soc poate fi folosită pentru tratarea ochilor inflamați sau infectați;
- extractul din flori de soc este folosit pentru îmbunătățirea funcționării rinichilor, contribuind la eliminarea nisipului și la dizolvarea calculilor renali;
- ceaiul din flori de soc: are un rol extrem de important în tratarea afecțiunilor vezicii urinare; este foarte eficient în tratarea constipației; crește secreția glandelor mamare; combate tumorile maligne; ajută la scăderea în greutate și lupta împotriva obezității; scade nivelul de colesterol, îmbunătăţește vederea, susține sănătatea inimii; alină durerile de încheieturi; elimină celulita și previne apariția varicelor;
- diverse preparate care au la bază coaja de soc sunt recomandate în stările de vomă, pentru eliminarea paraziților intestinali și celor care suferă de afecțiunile splinei;
- frunzele au acțiune laxativă și sub formă crudă se aplică pe răni, fiind calmante și cicatrizante;
- pentru dureri reumatismale se pot face băi cu soc;
- infuzia sau unguentul din flori de soc poate fi utilizat extern pentru tăieturi, răni, degerături, erupţii ale pielii, arsuri solare sau piele sensibilă;
- siropul din fructe de soc este o sursă bogată de vitamina C și poate fi utilizat profilactic, iarna, împotriva răcelilor.
Precauții:
- consumul în exces poate conduce la tulburări gastrointestinale;
- fructele necoapte au uşor potenţial toxic;
- socul (socata sau ceaiul de soc) nu este indicat în timpul sarcinii;
- ceaiul de soc ajută la stimularea lactației, motiv pentru care este recomandat în perioada alăptării; consumul trebuie să fie cu moderație și trebuie consultat medicul specialist;
- nu este recomandat persoanelor care suferă de diaree cronică ori acută deoarece poate duce la iritarea colonului.
Crețișoara
Publicat de Venera I.CREȚIȘOÁRĂ, crețișoare, s. f. Plantă erbacee din familia rozaceelor, cu flori mici verzi-gălbui (Alchemilla vulgaris). – Creț + suf. -ișoară.
Crețișoara (Alchemilla vulgaris) este cunoscută sub mai multe denumiri populare: brumărie, umbrarul-doamnei, umbrarul muntelui, creţărel, palaşcă, pleaşcă, rătunjir.
Crețișoara este o plantă perenă răspândită în zona de deal (în fânețe, margini de pădure și tufișuri), pe pante abrupte și rupturi de pantă.
Sursa foto: wikipedia.org
În scopuri medicinale se întrebuințează părțile aeriene ale plantei, recoltate în lunile iunie-iulie (în perioada înfloririi), în timpul prânzului, în zile însorite, atunci când planta este perfect uscată (fără stropi de rouă sau picături de ploaie), prin tăierea întregii părți aeriene de sub rozeta de frunze bazale.
Conține: taninuri, flavonozide, saponine, proantociani, substanțe grase formate din acizii palmitic și stearic, fitosteroli, săruri minerale, alchemilină, agrimonină, pedunculagină, vitamina E, leucoanticianozide, carotenoide (beta-caroten, luteina), acid salicilic.
Proprietăți terapeutice:
- proprietăţi astringente, antidiareice şi anticoagulante (datorită taninurilor), stomahice, antihemoroidale, diuretice, antiinflamatoare, cicatrizante, tonice, sedative, decongestive ale ficatului, cardiotonice şi întăritoare ale inimii, preventive ale fibroamelor la femei;
- este folosită pentru problemele inflamatorii pelvine, menoragie (afecțiune a uterului, manifestată prin pierderea unei cantități excesive de sânge în timpul menstruației);
- acţionează în echilibrarea hormonală, normalizând ciclul menstrual neregulat;
- reduce disconfortul cauzat de instalarea menopauzei;
- susține contracția vaselor de sânge, reducând riscul sângerărilor;
- ajută la calmarea unui tranzit intestinal prea accelerat;
- calmează durerile oculare;
- este utilă pentru protejarea tractului urinar și reducerea disconfortului apărut la urinare;
- contribuie la menținerea integrității și sănătății mucoasei bucale și a pielii (tratează răni purulente, varice, cangrene, ulceraţii, înţepături de insecte, coşuri la pubertate) favorizează reepitelizarea;
- este utilizată extern pentru întreținerea igienei aparatului genital feminin (pentru menținerea sănătății mucoasei vaginale se fac spălături locale cu maceratul sau cu infuzia de plantă); este indicată în caz de prurit vaginal, leucoree, secreţii vaginale, iritaţie şi infecţie vaginală;
- este utilizată pentru stimularea producerii de hormoni, menținerea sănătății trompelor uterine și a uterului, pentru producerea de ovule și stimularea fecundației;
- este utilă pentru păstrarea sarcinii la femeile gravide, predispuse spre avorturi spontane; tonifică musculatura uterină; ajută la uşurarea naşterii, vindecarea leziunilor provocate la naştere şi refacerea musculaturii abdomenului după naştere;
- pentru reducerea disconfortului care apare la nivelul venelor hemoroidale și mucoasei anale se fac spălături locale sau băi de șezut de 3-4 ori pe zi cu infuzia sau cu maceratul obținute din plantă;
- are efecte benefice în: afecţiuni gastrice şi intestinale, enterite, colite, diaree, spasme stomacale şi balonări; steatoză hepatică şi congestie hepatică; ocluzie intestinală; insomnie, cefalee, astenie, oboseală nervoasă; sângerări nazale; scleroză multiplă; diabet zaharat; obezitate şi celulită; avitaminoze şi anemii; atrofie musculară la copii şi vârstnici;
- în țările arabe, ceaiul de crețișoară este folosit ca adjuvant în curele de slăbire pentru rolul său în suprimarea apetitului și stimularea enzimelor digestive.
Precauții:
- se recomandă precauții la administrarea ticturii de crețișoară și a vinului terapeutic persoanelor care sunt bolnave de hepatită, de ciroză hepatică, femeilor însărcinate;
- în cazul persoanelor care sunt alergice la produsele din crețisoară sau a celor care sunt depistați cu hipercoagulabilitate sangvină se recomandă utilizare cu precauții.
Albăstrelele
Publicat de Venera I.ALBĂSTRÉL, -EÁ, -ÍCĂ, albăstrei, -ele, S. f. Plantă erbacee cu flori albastre; albăstriță (Centaurea cyanus). - Albastru + suf. -el.
Albăstreaua (lat. Centaurea cyanus) este o specie de plante erbacee anuală, înaltă de 0,5–1 m, cu peri pe organele aeriene din familia Asteraceae, ce crește în Europa, în zonele pietroase de pe marginea drumului, pe pajiști, pe ogoare, în parcuri sau în poieni. Albăstrelele reprezintă delicatețea.
Sursa foto: wikipedia.org
Albăstreaua este denumită și albăstrică, albăstriță, vinețea, vinețică, (reg.) ghioc, zglăvoc, floarea-grâului, floarea-paiului, clopoțel, floare-vânătă, iarba frigurilor, măturice, tătăișă vânătă.
Conține: poliene, substanțe amare: centaurina (cnicina), un glicozid: cicorina, mucilagii, tanin, un antocian glicozidic: cianina, pelargonina, antocianidine, săruri de potasiu, mangan, biotină (vitamina B7), calciu, cuprene, coumarin, pectine.
Preparatele ce au în compoziție flori de albăstrele (ceaiuri, infuzii, tincturi, cataplasme, comprese, creme) au proprietăți astringente, antiinflamatoare, dezinfectante, spasmolitice. Albastrelele aduc un plus frumos salatelor proaspete, unde valoarea lor nutritivă adaugă calciu, săruri minerale, folat și vitamina C în dietă.
Proprietăți terapeutice ale albăstrelelor:
- au acțiune calmantă, antiseptic-oculară, tonic amară, antidiareică;
- se folosesc, în principal, în tratamentele legate de inflamațiile ochilor, în conjuctivite, în inflamații ale ploapelor, cornee ulceroasă, ochi obosiți;
- în afecțiunile dermatologice, sunt folosite ca cicatrizant și trofic în cazul unor leziuni superficiale la nivelul tegumentelor;
- ajută la oprirea sângerării în rănile deschise și sângerarea gingiilor;
- calmează arsurile și eczemele;
- combat anorexia;
- au efect diuretic, calmant, astringent;
- sunt eficiente împotriva infecțiilor urinare; ajută la eliminarea toxinelor;
- au efecte benefice asupra ficatului și a bilei;
- ameliorează simptomele provocate de indigestie și boală diareică;
- sunt indicate pentru calmarea tusei și a bronșitelor;
- favorizează scăderea temperaturii corporale provocate de viroze sezoniere și gripe;
- ameliorează simptomele reumatismului și gutei;
- tratează insuficiența cardiacă cu edeme, flebite, hipertensiune;
- calmează durerile de cap;
- gargara cu ceai din plantă calmează durerile dentare și grăbește vindecarea oreonului;
- ceaiul de albăstrele întărește sistemul imunitar, are efect de calmare asupra sistemului nervos central, combate stresul și depresia, înlătură crizele de anxietate;
- băile de abur cu flori sunt eficiente în eliminarea punctelor negre și a acneei, substanțele active au efect tonic asupra pielii, împiedicând formarea ridurilor.
Precauții:
- preparatele cu albăstrele trebuie consumate cu precauție de femeile însărcinate și de cele care alăptează, dar și de persoanele care manifestă reacții alergice la polenul de crizanteme, margarete, păpădie și gălbenele;
- cei care sunt tratați pentru pietre ale tractului urinar ar trebui să evite, de asemenea, cantități mari de infuzii de flori, deoarece proprietățile sale diuretice vor acționa pe lângă tratamentul aplicat deja de alte medicamente.
Passiflora
Publicat de Venera I.PASSIFLORA L., FLOAREA PASIUNII, fam. Passifloraceae. Gen originar din regiunile tropicale și subtropicale ale Asiei, Australiei și mai ales în America de S, cca- 400 specii, volubile, cu tulpini lemnificate, ramificate (lujeri, cca 5 m lungime), prevăzute cu cîrcei și frunze 3-7-lobate. Flori solitare, hermafrodite, de obicei pe tip 5, parfumate, campanulate, diametru pînă la 10 cm, pedunculate, corolă cu 5 petale verzi, receptacul format din lacinii albastre, petalele uneori lipsesc, 5 stamine, stigmate globulare, 5 sepale pergamentoase sau pieloase, des colorate în interior și asemănătoare cu petalele.
Sursa foto: wikipedia.org
Unele specii aparținând genului Passiflora au fost analizate științific pentru determinarea utilității lor medicinale. Într-un studiu din 2001 vizând metode de tratament ale tulburărilor de anxietate generalizată, extractul de Passiflora incarnata a prezentat o activitate comparabilă cu cea a oxazepamului, dar cu efecte adverse mai de scurtă durată.
Floarea-pasiunii (Passiflora incarnata Linnaeus) este o plantă medicinală, utilizată peste tot în lume, în mod special pentru contribuția pe care o poate avea la reducerea stărilor de anxietate și a manifestărilor stresului.
Poate fi utilizată sub formă de capsule, extract, infuzie din frunze sau flori uscate, uleiuri etc.
Mai este cunoscută în popor și sub următoarele denumiri: floarea-patimilor, ceasornic, coroana-lui-Hristos, steaua-Fecioarei-Maria, floarea-celor-trei-răni.
Conține: flavonoide (apigenină, luteolină, saponarină, vitexină, isovitexină, orientină, isoorientină), glicozide, fitosteroli, acizi polifenolcarboxilici, taninuri, polifenoli, tirozina, glicina, alcaloizi - harminã, harman, harmol, fenilalanina, prolina, quercetina, sambunigrina, saponarina, scopolatina, serotonina, cumarine, maltol, acid clorogenic, ulei volatil, kaempferol, acid pasifloric, pasiflorina, sitosterol, stigmasterol, antioxidanți, vitaminele A, B, și C.
Proprietăți terapeutice:
- proprietăți antispastice, analgezice, somnifere, hipotensive, sedative, anxiolitice, stimulatoare sudorifice;
- are acțiune benefică asupra sistemului nervos central, facilitând inducerea somnului fiziologic;
- are efect relaxant asupra musculaturii netede;
- intervine favorabil în stări de neliniște, stres, agitație, încordare, iritabilitate, emotivitate crescută, migrene, nevroze astenice, depresie, atacuri de panică, angoase, epuizare nervoasă, deficit de atenție, Parkinson, tulburări cardiace pe fond nervos, stări de tensiune și iritabilitate în perioada premenstruală sau în cea de menopauză;
- normalizează tensiunea arterială;
- contribuie la reducerea senzației de durere, de arsură la nivelul pielii;
- are acțiune antioxidantă și antiinflamatorie;
- datorită proprietăţilor sale antispastice, floarea pasiunii este un remediu eficient pentru sindromul de colon iritabil;
- indicată și în: gastroduodenită, colite, dizenterie, intoxicație alcoolică, infarct miocardic, ateroscleroză, palpitații, astm bronșic, nevralgii, hiperaciditate gastrică.
Precauții:
- passiflora poate interacționa cu anumite categorii de medicamente cum sunt barbituricele sau benzodiazepinele, ambele utilizate în reducerea stărilor de anxietate sau a insomniei; concret, este amplificată acțiunea sedativă a acestor medicamente;
- totodată, floarea-pasiunii poate interfera cu acțiunea unor medicamente anticoagulante sau a somniferelor;
- este contraindicată femeilor însărcinate, putând determina contracții și o naștere prematură;
- pentru femeile care alăptează - nu există studii suficiente care să demonstreze că utilizarea Passiflorei în această perioadă este sigură pentru mamă și pentru bebeluș;
- pentru persoanele care urmează să fie supuse unei intervenții chirurgicale - pentru că Passiflora poate interacționa cu anestezicul sau cu alte medicamente utilizate în timpul operației și după aceasta; este recomandată întreruperea folosirii florii-pasiunii cu cel puțin două săptămâni înainte de intervenție.