Plante medicinale

Plantele medicinale - grup de plante din familii diferite, cultivate sau sălbatice, care, datorită compoziţiei lor chimice, au proprietăţi terapeutice.

GĂLBENEÁ, gălbenele - 1. Plantă erbacee cu tulpina groasă şi înaltă, cu frunze lanceolate şi dinţate, acoperite cu peri fini, cu flori galbene-portocalii viu colorate, care creşte în locuri umede (Rorippa amphibia), cultivată în scopuri decorative şi medicinale. 2. (La pl.) Plantă erbacee cu tulpina păroasă în partea de jos, cu frunze palmate şi cu flori galbene-aurii (Ranunculus pedatus). ◊ Gălbenele de pădure = plantă erbacee cu tulpina acoperită de peri şi cu flori galbene-aurii, care creşte în regiuni înalte (Ranunculus aureus). 3. (La pl.) Numele a trei plante erbacee din familia primulaceelor: a) plantă cu tulpina dreaptă, cu frunzele ovale acoperite cu peri şi cu flori galbene (Lysimachia punctata); b) plantă cu tulpina dreaptă, cu frunze ovale-lunguieţe şi cu flori galbene dispuse în panicule terminale (Lysimachia vulgaris); c) dreţe (Lysimachia nummularia). - Galben + -ea.

Gălbenelele au mai multe denumiri populare: (pl.) dreţe, boance, calce; duminecea, filimică, floare-de-leac, iarbă-de-lingoare, lotus, piciorul-cocoşului, rufuliţă, rujinică, rujnicuţă, rujuliţă, rujuţă, ruşnică, salomie, sulumină, călinică, roşioară, căldăruşă, cilimică, coconiţă, crăiţă, vâzdoagă, ocheşea, boftă, boglar, păştiţă etc.

Gălbenelele (bot.: Calendula officinalis), asociate cu Soarele, sunt plante anuale sau bienale, ce cresc în asociaţii dese, înmulţindu-se singure, din seminţe. Sunt, aşadar, iubitoare de soare, dar şi de apă, însă se adaptează şi la alte condiţii de mediu. Înfloresc pe parcursul întregului an (mai puţin în lunile de iarnă). Se cultivă în toate zonele agricole, pe majoritatea tipurilor de sol, semănându-se primăvara devreme. Cresc chiar şi la marginea drumurilor, pe lângă garduri, de la câmpie până în zona montană.

galbenele

Florile de gălbenele se culeg

Menta

Publicat de

MÉNTĂ - Numele mai multor plante erbacee (medicinale) din familia labiatelor, cu frunze dinţate, acoperite cu peri şi cu flori puternic mirositoare, folosită în scopuri medicinale şi în calitate de condiment.; izmă; (reg.) voieştniţă - Din sl. menta, lat. mentha, fr. menthe.

menta

În credinţa populară, menta era considerată o iarbă sfântă, un dar al lui Dumnezeu ca răsplată pentru gestul generos al drumeţului cel cu inima bună.
Legenda spune că

Teiul

Publicat de

TEI, (1) tei, , (2, rar) teie, 1. Arbore cu scoarţă brăzdată mărunt, cu frunze mari în formă de inimă, zimţate, cu flori albe sau albe-gălbui, dispuse în inflorescenţe, puternic parfumate, melifere, întrebuinţate în scopuri medicinale, şi cu fructe achene (Tilia platyphyllos). ◊ Tei alb = arbore cu lemnul alb-roşiatic, uşor, cu coroana deasă şi cu frunze cenuşii-argintii pe partea inferioară. (Tilia tomentosa). Tei pucios = arbore înalt până la 20 m, ale cărui flori se folosesc în farmacie (Tilia cordata). – lat. tilium (= tilia).

Teiul, arborele parfumat celebrat de la începutul lunii iunie, se regăseşte în toate zonele ţării, de la câmpie la zona deluroasă şi până în zona montană.
În România există mai multe soiuri de tei: teiul ce înfloreşte la începutul lunii iunie, cu frunza în formă de inimă (Tilia cordata) şi care are pe dosul frunzelor perişori gălbui, teiul cu frunza mare (Tilia platyphillos), care înfloreşte ceva mai târziu şi are frunzele mai mari decât celelalte specii înrudite; teiul argintiu (Tilia argentea), care înfloreşte abia în iulie, având frunze şi flori alburii.
Numele de „Tilia” vine de la grecescul „ptilon” care înseamnă „aripă”, făcând referire la frunzuliţele aflate pe mănunchiul floral. Numele de „cordata” vine de la cuvântul latinesc „cor” care înseamnă „inimă”, cu trimitere la forma frunzelor. Cuvântul „platyphyllos” este format din cuvintele greceşti „platys” - ”larg” şi „phyllon” - „frunză”, simbolizând frunze late.
Indiferent de tipul lor, toţi teii au aceleaşi întrebuinţări medicinale, fiind utili pe lângă orice gospodărie.

flori de tei

În unele culturi, teiul era un copac sacru şi simboliza:

Salvia

Publicat de

SÁLVIE, salvii, s. f. (Salvia officinalis). [Var.: sálbie s. f.] – Din lat. salvia - "salvare" (a vindeca, a însănătoși).
Salvia este o plantă erbacee cu tulpina semilemnoasă, cu flori divers colorate (albastre, violete, mai rar albe), cultivată ca plantă medicinală sau decorativă, originară din sudul Europei și din regiunile mediteraneene. Este cunoscută și sub denumirile de jale, jaleș, salbie, șalvir, șalet sau șerlai. Este o plantă din familia labiatelor, ea poate atinge o înălțime de 30-70 centimetri, florile ei sunt dispuse verticilat, deci în cerc, în jurul unei axe comune iar frunzele sale opozite, alb-lânoase sclipesc argintiu și emană un parfum ușor amar, aromatic.

Salvia officinalis

Sursa foto: wikipedia.org

Salvia poate fi cultivată în zone semiumbroase sau luminoase, fiind o plantă rezistentă, perenă. Se plantează primăvara, obținându-se din semințe sau prin divizarea rădăcinii unei plante trecute de un an. După plantare sau însămânțare se udă, moderat, pământul. Ulterior, planta de salvie se udă doar sporadic, în verile caniculare. Udatul în exces poate provoca îngălbenirea și căderea frunzelor.
Solul în care se plantează salvia trebuie să fie proaspăt afânat și fertilizat, dar nu în exces, pentru că, altfel, riscul este să crească mai mult frunzele, fără flori. Salvia înflorește începând cu luna mai și până toamna târziu.
Frunzele de salvie ating maturitatea înainte de înflorire. Salvia se recoltează în zilele cu soare, preferabil la prânz. Frunzele nu se culeg niciodată când este umezeală sau risc de ploaie. De regulă, perioada în care se poate recolta salvia în condiții bune este iulie-septembrie.

Conține: