în vremea în care Domnul umbla prin lume, alături de apostolul Petru, ca un călător obişnuit, neştiut, au ajuns, prin arşiţa copleşitoare, într-o pustietate unde nu puteau găsi nici un strop de apă. Istovit, apostolul Petru L-a rugat pe Domnul să facă o minune pentru a le răsări în cale un izvor sau o fântână, să-şi potolească setea. Dar Acesta i-a confirmat lui Petru ca Dumnezeu Tatăl le-a pregătit deja ceva mai bun decât o fântână ori un izvor. La un cot al potecii pe care mergeau, le-a răsărit de îndată în cale un drumeţ care le-a oferit cu drag toată apa pe care o mai avea la dânsul, chiar dacă aceasta era înfierbântată de soare. Pe lângă astâmpărarea setei, drumeţul le-a dăruit şi întremare spirituală prin fapta sa de milostenie. Se povesteşte că, de atunci, în faţa omului cel milos a răsărit un izvor cu apa limpede, iar în jurul izvorului a apărut o iarbă cu frunze aromate şi vindecătoare: menta.
Nu întâmplător, bătrânii îşi puneau mentă în opinci, ca drumul să le pară mai uşor de străbătut şi mai scurt. Totodată, aşezau mentă la icoane, pentru a le fi protejate grădinile şi ogoarele împotriva secetei. Frunzele mentei erau mestecate la drum lung de către călători, pentru a îi răcori şi a le alunga oboseala. În trecut, în jurul fiecărei gospodării creştea cel puţin un soi de „mentă (izmă) bună”, fiind folosită ca leac pentru vindecarea: febrei, rănilor, înţepăturilor de insecte, mâncărimilor de piele, bolilor plămânilor, stomacului, suferinţelor femeieşti. Cu mentă se împrospăta aerul din încăperi, iar în unele zone acestea se măturau cu mături făcute din tulpini de mentă proaspătă, pentru a alunga bolile. Menta alunga, de asemenea, şoarecii şi insectele nedorite. De asemenea, frunzele proaspete de mentă se utilizau şi pentru frecarea şi albirea dinţilor, în zilele noastre mentolul din această plantă folosindu-se în acelaşi scop în compoziţia pastelor de dinţi şi a apei de gură.
Numele mentei este asociat cu cel al nimfei Minthe dintr-o legendă grecească. Fiind atrasă de zeul Hades, Minthe a stârnit gelozia soţiei acestuia, Persephona. Pentru a o salva de moarte, Hades a transformat-o pe Minthe într-o plantă medicinală, astfel rămânând sacră pentru el.
Menta este o "plantă care învie spiritul". Ea simbolizează ospitalitatea. Anticii aruncau frunze proaspete de mentă pe jos pentru ca fiecare pas al lor să îi împrăştie parfumul. Grecii şi romanii ornau mesele festive cu mentă, înainte de sosirea oaspeţilor.
Despre mentă, trebuie ştiut că majoritatea speciilor sălbatice (care cresc spontan) nu au calităţile medicinale ale „mentei bune”. Prin "mentă bună" se înţelege o serie de trei specii de mentă (care, la rândul lor, se regăsesc în sute de varietăţi): menta de apă (Mentha aquatica) numită şi izma broaştei, menta dulce (Mentha viridis sau Mentha spicata) numită şi izma creaţă, dar şi hibridul primelor două: menta piperita (Mentha piperita).
Menta „piperita” este cea mai folosită specie de mentă, în prezent. Ea nu creşte spontan, ci este cultivată în grădini, în soluri bogate şi umede, însorite, înmulţindu-se cu rapiditate prin replantarea tulpinilor sale subterane (numite „stoloni”) în orice perioadă din an, cu excepţia lunilor de iarnă. Are tulpini angulare, violacee sau roşiatice, iar frunzele ei aromate au formă ovală şi vârfuri ascuţite. Este o plantă perenă, cu flori mici, violete sau purpurii, care înfloreşte din iulie până în septembrie, în general.
Se culege pe vreme frumoasă, cu soare şi căldură, când această plantă secretă un maximum de uleiuri volatile. Culesul trebuie să se realizeze cu puţin timp înainte să înflorească, prin tăierea tulpinii cu tot cu frunze.
Se usucă aşezându-se, în strat subţire ori în bucheţele, în locuri uscate, umbroase, bine aerisite. Prin uscarea mentei crude, rezulta aproximativ 20% de substanţă uscată.
Se depozitează în pungi de hârtie, în spaţii răcoroase, lipsite de umiditate.
Se foloseşte atât intern cât şi extern, ca plantă medicinală - fie sub formă de pulbere, de capsule, de unguent, de infuzie, de extract, de tinctură, de sirop sau de ulei esenţial (obţinut prin procedee industriale), fie sub formă de comprese, fie sub formă clasică (frunze, flori) în pregătirea băilor terapeutice sau ca aliment/condiment în prepararea salatelor, a supelor, a sosurilor, a băuturilor răcoritoare, a unor dulciuri (dulceţuri, prăjituri, ciocolată).
De asemenea, menta se foloseşte în aromoterapie, dar şi în cosmetică, pentru curăţarea pielii, tratarea punctelor negre, vindecarea acneei, îngrijirea danturii, fiind utilizată în numeroase produse cosmetice (geluri, paste de dinţi, loţiuni, creme, şampoane).
Menta conţine substanţe (ulei eteric bogat în mentol; acidul oleic, acidul oleanolic; taninuri, flavonoizi, parafine, vitamina C, vitamina D2, săruri minerale ş.a.) cu proprietăţi: antioxidante, tonice, aromatizante, antispastice, antitumorale, calmante, relaxante, sedative, vasodilatatoare, antiinflamatoare, antibacteriene, antiiritative, antifungice, antidiareice, antivomitive, antifebrile, antireumatice, carminative, sudorifice, cicatrizante.
Efectul terapeutic al mentei se valorifică în prevenirea şi tratamentul numeroaselor afecţiuni, precum: afecţiuni respiratorii, astm bronhic, tuberculoză, cancer pulmonar, sinuzite, răceli, gripă, afecţiuni ale colonului, ale ficatului, ale pancreasului, boli ale pielii, micoze, arsuri, acnee, răni ale sânilor, tulburări gastrice, indigestie, toxiinfecţii alimentare, stări de vomă, greaţă, inapetenţă, tulburări de tranzit intestinal, infecţii urinare, stări de oboseală fizică şi psihică, stres, febră, migrenă, dureri de cap, otite, păduchi, infecţii ale cavităţii bucale, dureri articulare, reumatism.
Tratamentul cu produsele pe baza de mentă (mai ales cel cu ulei esenţial din mentă) trebuie realizat în conformitate cu indicaţiile medicului şi cu specificaţiile de pe prospect, evitându-se astfel posibile supradozări care pot provoca reacţii alergice, tulburări de respiraţie sau de ritm cardiac, ameţeli, dureri de cap, crampe abdominale. Menta este contraindicată în sarcină şi alăptare, dar şi în ulcer.