iubirea, fidelitatea în cuplu, fertilitatea, stabilitatea, dreptatea, seninul, pacea, inspiraţia.
Cu ramuri de tei înflorite se împodobeau icoanele, dar şi mormintele străbunilor, spre a le aduce pacea şi împăcarea. De asemenea, cu extracte de tei se imprimau veşmintele. Teiul înflorit era arborele care prelua asupra sa bolile, ocrotind şi vindecând suferinzii întinşi la umbra sa.
În mitologia romană, teiul era arborele zeiţei iubirii, Venus, dar şi al zeiţei înţelepciunii, Junona.
În medicina noastră populară, cărbunele din lemn de tei era mărunţit, amestecat în lapte sau în apă şi folosit în satele româneşti ca leac pentru ulcer, balonare, constipaţie, dar şi pentru scurgerile de sânge femeieşti.
Totodată, băile cu flori de tei erau făcute bebeluşilor, pentru a le induce un somn liniştit, odihnitor. Ramurile de tei se puneau în scăldători pentru a vindeca de reumatism. Ceaiul de tei era băut pentru combaterea tusei, a astmului şi a afecţiunilor pulmonare.
Florile de tei se culeg de pe ramuri cu grijă, împreună cu frunzuliţele lor (adesea, ele sunt asemănate cu nişte „flori pregătite, parcă, de zbor”), folosindu-se o scară solidă, pentru a se evita posibilele accidente. Culesul trebuie făcut în perioada iunie - iulie, pe vreme bună, uscată, atunci când florile conţin maximul de principii active.
Se usucă în locuri lipsite de umiditate, umbroase, bine aerisite, aşezându-se în strat subţire. Prin uscarea florilor de tei crude, rezultă aproximativ 25% de substanţă uscată.
Se depozitează în pungi de hârtie ori în săculeţi de pânză, în spaţii răcoroase, lipsite de umiditate.
Florile de tei se folosesc atât intern cât şi extern, atât ca plantă medicinală cât şi ca tratament cosmetic (estomparea cearcănelor, reducerea ridurilor, tonifierea şi igienizarea tenului). Sunt utilizate fie sub formă întreagă şi uscată în băile terapeutice sau în aromoterapie, fie sub forma de pulbere, de infuzie, de tinctură, de comprese.
Conţin principii active (ulei esenţial, farnesol, mucilagii, flavonoizi, tanin, saponine etc.) care au efect emolient, sudorific, neurosedativ, anxiolitic, vasodilatator, fluidizant, depurativ, antifebril, decongestiv, pectoral, antiseptic, diuretic, antispastic, hepatoprotector şi chiar antitumoral.
Proprietăţile terapeutice ale florilor de tei se valorifică în prevenirea şi tratamentul unor afecţiuni precum: răceală, febră, gripă, tuse convulsivă, bronşită, astm, inflamaţii ale amigdalelor, alte procese inflamatorii, astenie, insomnie, agitaţie, tulburări hormonale şi ale menopauzei, stres, stări de anxietate, atacuri de panică, dezechilibru neurovegetativ, iritabilitate, isterie, dureri de cap, ameţeli, infecţii ale cavităţii bucale, hipertensiune arterială, afecţiuni renale, tulburări digestive, boli ale ficatului, dureri articulare, afecţiuni ale colonului.
Tratamentul cu produsele pe bază de tei trebuie realizat în conformitate cu indicaţiile medicului şi cu specificaţiile de pe prospect, evitându-se astfel unele supradozări care pot provoca insomnia sau reacţii alergice cutanate. La bărbaţi, excesul de ceai de tei poate reduce apetitul sexual, de aceea la băieţii sub 12 ani se evită administrarea frecventă a ceaiului de tei, pentru a nu avea probleme mai târziu în acest sens.