Kedu.ro

Scurtă compunere - categoria: descriere de natură.

Zăpada s-a topit, a trecut iarna şi, în sfârşit, a venit mult aşteptata primăvară, zâna seninului.

Primăvara a adus cu ea o cascadă de raze de soare, flori, păsări şi a vrăjit întreaga natură. Copacii şi-au dezmorţit trupurile, iar de pe ramurile lor s-au trezit somnoroşii muguri. Pământul a tresărit din somn, cuprins de lumina bucuriei.

Ghioceii, delicaţii clopoţei ai primăverii şi viorele, gingaşe flori, săltându-şi căpşoarele, vestesc împreună tainica renaştere a naturii.

Soarele, prinţul luminii, şi-a pus coroniţa de aur, dăruind pământului sărutul dulce de raze. El zâmbeşte primitor şi încălzeşte haina frumuseţii pe care a îmbrăcat-o, de-acum, natura.

În inima crângului, vieţuitoarele sărbătoresc începutul noii vieţi.

La sărbătoare se grăbesc să ajungă şi păsările călătoare, dinspre ţările calde.

Zeci de vrăbii gureşe ciripesc, strălucind ca nişte mici bijuterii sclipitoare. Fluturaşii timpurii deranjează florile, parfumându-şi hăinuţele cu miresmele lor fine, furându-le, zglobii, câte un sărut trecător. Prin iarba abia răsărită au început să mişune gâze felurite, cuprinse şi ele de plăcerea de a sărbători sosirea primăverii.

Parcă şi pâraiele au devenit guralive, luându-se la întrecere cu vrăbiuţele. În apa limpede dau să-noate peşti mici, argintii şi subţiri precum lamele de cuţit.

Cerul este doar o petală albastră a universului acesta, o petală de viorea. Pretutindeni domneşte pacea şi în orice privire răsare fericire.

Spre seară, soarele se zăreşte sclipind tot mai slab în lumina asfinţitului. Un parfum uşor vine, pe adierea amurgului, de la toporaşi şi de la brânduşe. Pe nesimţite, întunericul se lasă perdeluind zările. Noaptea cade, mai uşoară şi mai scurtă.

Luna, crăiasa tandreţei, se iveşte pe bolta cerească cea împodobită cu diamante. Pare mai frumoasă ca niciodată, veselă şi încrezătoare în viitorul rânduit lumii.

Vraja primăverii înfiripă în sufletul oamenilor fir de idealuri, de speranţă. În acest anotimp al reînvierii, al iubirii, bucuria izvorâtă din inimi se dezvăluie, tainic, mai aproape de Dumnezeu.

Scurtă compunere - categoria: descriere de natură.

Se apropie, cu paşi grăbiţi, şi ultima fiică a bătrânului an, Iarna. În zori, văzduhul pare învăluit într-o tăcere adâncă. Străzile sunt pustii, iar adierea rece a vântului înfioară crengile copacilor, pe care i-a dezbrăcat de mult timp de straiele verzi. Cerul este, încă, senin.

Iată că Zâna Iernii a urcat în caleaşca ei argintie, trasă de cai albi ca spuma laptelui, îndreptându-se către noi. Deodată, din cer începură să cadă steluţe argintii de nea, mici, rare. Apoi, ele deveniră tot mai dese, presărându-se peste întreg ţinutul. Copiii, cei mai fideli prieteni ai Iernii, au ieşit afară, fermecaţi de frumuseţea primei ninsori, tulburând liniştea dimineţii.

Peste o vreme, cerul începe să plângă cu lacrimi mari de vată. Fulgii cad formând un strat pufos de nea. Steluţele se joacă de-a prinselea prin aer, se aşează pe crengile copacilor, pe pământ sau se fac nevăzute în palmele copiilor.

Vesele lacrimi de argint cad necontenit, ca o perdea strălucitoare. Oraşul s-a transformat într-un ţinut de basm, populat de miile de arătări jucăuşe. Cerul parcă plânge, dar copiii râd cu bucuria unor inimi curate, ce fac să vibreze inima cea rece a Iernii. De acum înainte, Iarna va domni în palatul său ca de lapte, până la venirea primăverii.

Fii ai fanteziei, fulgii de nea continuă să zburde prin aer, fascinând privirile tuturor. Orele trec nebăgate în seamă, ninse - parcă - şi ele.

După-amiaza ninsoarea se opreşte. Derdeluşul se umple de copii mari şi mici, ce trag după ei săniuţele. Crăiasa zăpezii le zâmbeşte, complice, din înaltul cerului. Săniile alunecă uşor pe omătul moale. Uneori săniuțele se ciocnesc, iar copiii cad, dar se ridică de fiecare dată răzând. Din neaua bogată, cei mici făuresc oameni de zăpadă, hazlii, cu nasul portocaliu. Nici bulgării de zăpadă nu întârzie să apară, construiţi cu măiestrie şi apoi azvârliţi de copii unii altora.

Pare că întreaga natură zâmbeşte tainic, bucuroasă de sosirea primei ninsori.

Pe nesimţite vine seara, iar negurile coboară învăluind zarea. Regina nopţii, Luna, se iveşte, caldă, pe cerul îngheţat. Sub razele ei, omătul pare o pulbere fină de argint. Noapte cade mai grea, mai lungă.

Frumuseţea primei ninsori încântă întotdeauna, rămânându-ne o luminoasă amintire a copilăriei!

Scurtă compunere - categoria: povestioară.

Era o după-amiază de vară. Tocmai se zvântase pământul după o ploaie torențială. Soarele, prințul luminii, apăruse iarăși, și afară se reîncălzise. Cezar, un băiat de vreo șase anișori, se plimba prin grădină. Mama sa gătea în bucătărie.

Băiatul privea cerul limpede ca lacrima, dorind să vadă avionul tatălui său, deoarece acesta plecase de aproape o săptămână de acasă, la serviciu. Dar pe bolta senină nu pluteau decît cîțiva norișori albi. Din grădină, micuțul a ieșit la portiță să vadă dacă vine tatăl său, căci poate aterizase la aeroport deja și acum venea spre casă. Copilul s-a întors dezamăgit și a intrat în camera sa: „- De ce tata este tocmai pilot?”, se întreba el, cuprins de umbra îngrijorării.

O dată cu lăsarea serii, copilul a adormit.

Iată că, în vis, Cezar era purtat prin marea seninului de un norișor alb ca spuma laptelui. Norii, uriașii văzduhului, i se păreau că sunt niște munți acoperiți cu nea. Cum călătorea așa, prin inima cerului, simțea că în jurul lui se petrece o minune. Norișorul îl purta necontenit și îi vorbea:

„- Micuțule, vreau să îți arăt Împărăția Norilor, pe unde trece adesea tatăl tău.” Băiatul stătea cuminte pe norișor și privea în jur.

„- Uite, în partea aceea își au locuința Vântul, Viforul și Gerul” - și norul întinse o mână arătând spre miazănoapte. „- Spre răsărit locuiește Soarele, împăratul de foc al zilei. Acum te voi duce la Palatul Alb, unde domnește Regele Norilor.”

În curând ajunseră la porțile Palatului Alb, unde păzeau patru nori de alabastru. Porțile se deschiseră și norișorul împreună cu băiatul intrară. Înăuntru totul era zugrăvit în culorile tăcerii. Din loc în loc diamante străluceau, iar încăperile erau împodobite cu cristale, argint și pietre prețioase. Au înaintat amândoi pe un coridor lung cât calea răbdării și au ajuns în fața unei uși. Norișorul a bătut la ușă, iar ușa s-a deschis.

„- Zi-nnorată, preamărite Rege!”

„- Și ție! Dar cine este micuțul?”

„- Eu sunt Cezar. Tatăl meu este pilot și a plecat cu avionul. Nu l-am mai văzut de aproape o săptămână.”

Regele s-a ridicat de pe tronul său și a privit printr-o oglindă vrăjită, apoi a spus:

„- Tatăl tău este în drum spre casă.”

Băiatul a privit, nedumerit, oglinda.

„- Este o oglindă fermecată și prin ea văd totul de pe Pământ. Dar, acum, vino cu mine.”

Regele l-a luat de mână pe Cezar și, purtați de aripa vântului, i-a arătat tot palatul. „-Uite, aici este laboratorul de făcut vise. Moș-Ene lucrează aici și făurește vise pentru toți cei de pe Pământ. El are soluții magice pe care le amestecă și, astfel, dă naștere viselor.”

Mai târziu, Cezar a întrebat: „-De ce dați furtuni pe Pământ?”

„-Când vedem că oamenii sunt răi, mincinoși sau nedrepți, noi - norii - ne supărăm și-i pedepsim. Dacă sunt buni, noi le aducem ploaia, atât de necesară pentru culturile de pe câmpuri. Dacă ești bun, vei fi întotdeauna un prieten al norilor”, i-a spus Regele în final.

Dar iată că un glas l-a trezit, pe băiat, din vis. Era glasul tatălui său care se întorsese de la serviciu, din călătorie. Copilul era cuprins de lumina fericirii. Când tatăl lui s-a apropiat de el, Cezar i-a spus: „- Tată, când voi crește mare, vreau să fiu și eu pilot!”

Scurtă compunere - categoria: portret/caracterizare.

Îmi amintesc cu bucurie de leagănul copilăriei mele, de casa bătrânească a bunicii, unde mi-am petrecut prima parte din copilăria mea. Îmi apar în minte chipul luminos al bunicii, glasul ei blajin și ochii strălucitori ca două perle misterioase.

Bunica era întotdeauna vioaie și veselă, o femeie ca pâinea cladă, mereu zâmbitoare, ce răspândea dintr-însa valuri de blândețe.

Adesea, mă lua de mânuță și-mi arăta grădina, mă plimba prin curte; seara îmi spunea povești, pe care eu le ascultam vrăjită. Sub povara anilor, în părul bunicii se iviseră fire de nea, dar acestea nu o împiedicau să fie cea mai frumoasă femeie - așa cum îmi părea mie - în straiele țărănești pe care și le lucrase cu màna ei, în tinerețe.

De câte ori mă lua cu ea să dea de mâncare la animale și la păsările de curte, eu o admiram cum le împărțea hrana și le chema după anumite cuvinte și după nume; parcă era mama lor, căci toate o ascultau și se adunau la chemarea ei.

Primăvara, când înfloreau ghioceii, viorelele și brândușele, mergeam în poieniță și umpleam, împreună, coșulețul cu flori, din care bunica lega buchețele și le așeza la fereastră.

Vara, când mergeam la râu să luăm apă ori să spălăm lâna, bunica îmi dădea voie să intru în apa cea uimitor de limpede, căutându-mă des cu privirea, să nu mă îndepărtez.

Toamna, când aduna legumele și fructele din grădină, punea deoparte pentru mine (și pentru frații mei) câteva dintre cele mai frumoase roade.

Iarna, în serile cu lună rece, bunica stătea lângă sobă torcând din fuiorul fermecat, cuprinsă de gânduri și de amintiri pe care le încheia printr-un oftat, ce eu nu-l înțelegeam la vârsta mea de atunci.

Duminica și în zilele de sărbătoare, bunica ieșea în sat și mergea la biserică. Se îmbrăca punând pe dânsa cele mai bune straie și își așeza pe cap o maramă de mătase. Stătea de vorbă cu alte femei și le dădea deseori sfaturi înțelepte. 

Toate acestea s-au petrecut aievea, până când bunica a trecut la ceruri.

Câtă frumusețe sufletească, sensibilitate, duioșie și bogăție spirituală a avut bunica! Ce femeie harnică și optimistă a fost! Nu o voi uita niciodată!