Kedu.ro

„Domnul, Lumina culorii." (Iov, „Vechiul Testament")

„Natura creează pentru noi în fiece zi tablouri de o infinită frumuseţe, trebuie doar să avem ochi să le vedem...” (John Ruskin)

Natura a avut grijă să ne înveţe frumuseţea culorilor, punându-ne la îndemână universul său cromatic, să ne inspire şi să ne creeze emoţie.

Din cele mai vechi timpuri, culorilor li s-a asociat o simbolistică proprie, variind de la o cultură la alta.

Chiar şi unele expresii din popor au împrumutat din această simbolistică: „inimă albastră”, „sânge albastru”, „negru de supărare”, „a face zile negre”, „a vedea totul în negru”, „a vedea roșu înaintea ochilor”, „a se face galben ca ceara”, „a spune verde în faţă”, „a vedea totul în roz”, „alb la faţă”, „zile albe”, „scris negru pe alb” etc.

Cum ar fi lumea fără culori?

O lume fără culori ar fi o lume mai săracă, mai tristă...

De ce?

Pentru că

Ce înseamnă a fi „frumos”?

Oare înfățișarea unui om îl face să fie bun, milos sau atent cu cei din jur? Nu. Îl face blând și generos? Nu. Îl face iubitor, darnic, drept sau înțelept? Nu.

Este trist să observi că oamenii se compară între ei sau se judecă după înfățișare. Nu de puține ori devin frustrați și fac o dramă din nepotrivirea față de așteptările lor sau ale semenilor.

Îmi doresc să înțelegem mai mult frumusețea... „Pentru ca să fie frumos, un lucru trebuie să fie mai întâi bun și adevărat”, era convins Ioan Slavici.

De ce uităm să cunoaștem mai profund, dincolo de înfățișare, să ne „vedem” limpede unul pe altul?
Prea mulți oameni cred că frumusețea are o limită de vârstă; că frumusețea este doar tânără, fără riduri, înaltă, suplă, voinică etc. Nu este așa. Iar fiecare rid, cu siguranță, spune povestea despre viața noastră, a fiecăruia; și ne arată că se poate îmbătrâni plăcut, armonios.

Mă gândesc, de pildă, la bunicii mei. Bunicii au mereu o frumusețe aparte; eternă. Nu există bunici adevărați urâți, există doar BUNICI. Și nu cred că vreun nepot din lumea aceasta, care a cunoscut într-adevăr căldura și bonomia din privirea bunicilor săi, mă va contrazice... Cât firesc, câtă simplitate și modestie în surâsul unui om al satului... și, desigur, al lui Dumnezeu.

Pentru greci, frumusețea era „forma în care divinul se manifesta în oameni”, forma în care sufletul se înfășoară în trup și se păstrează curat.
Aspectul fizic nu spune mult, ba chiar spune prea puțin uneori... Ca „parte divină din om”(parafrază), FRUMUSEȚEA cea adevărată, cea dincolo de estetic, întotdeauna răzbate din interior; ea se poate simți mult mai lesne și mai puternic decât se poate vedea. Omul este cel înzestrat să o simtă, indiferent dacă oglinzile înclină sau nu să confirme adevărul ochiului său sufletesc.

Om frumos ești și poți fi: oricând părintele, partenerul de viață ori propriul copil îți va spune asta (atunci ești, de regulă, cel mai frumos); atunci când zâmbești; atunci când te rogi; când te plimbi prin natură; când te bucuri, de pildă, că în zborul lui - un fluturaș - s-a oprit pentru o secundă să te salute; ori când cățelușul a venit vesel să te îndemne la joacă... O mulțime de momente în care ești tu.

Numai dacă nu mai știi să zâmbești se poate spune că ți-ai pierdut din frumusețe...; dar o poți recâștiga. Căci OM FRUMOS poate fi oricine (nu lăsa pe nimeni să te mintă contrariul); poate păstra frumusețea cu care a fost creat, unic, tainic. Poate trăi frumos.

Și dacă „frumusețea va salva lumea” (F. M. Dostoievski), este pentru că omul salvator (și salvat, totodată) est OMUL FRUMOS.