Kedu.ro

Spaţiu dedicat tuturor copiilor, părinţilor, bunicilor şi dascălilor / cadrelor didactice.

• Articole
• Jocuri educative
• Lecţii interdisciplinare şi transdisciplinare
• Poezii, poveşti, basme, ghicitori, proverbe și zicători, fabule
  
• Resurse didactice variate, pentru activităţi curriculare şi extracurriculare
• Recomandări de lectură
• Informaţii utile privind un mod de viaţă sănătos, sfaturi practice, propuneri de activităţi, recomandări preventive etc.

Noi, echipa Kedu.ro, dorim să oferim utilizatorilor website-ului atât informaţie utilă privind educaţia, care să vină în sprijinul părinţilor, bunicilor, cât şi resurse puse la dispoziţie cadrelor didactice, dar şi materiale educative special dedicate copiilor, care să-i ajute pe aceştia să înveţe, treptat, prin joc, prin asociere, prin descoperire. Considerăm că anii petrecuţi în familie, şi ulterior, în şcoală sunt hotărâtori în formarea pentru viaţă a adulţilor de mai târziu şi pentru o învăţare eficientă, multilaterală.

Înţelegem educaţia ca fiind un proces complex, non-formal, continuu, menit să asigure o dezvoltarea armonioasă, echilibrată a omului pe toate planurile existenţei acestuia şi să-l pregătească pentru viaţă.

Echipa Kedu.ro promite o îmbunătăţire şi o îmbogăţire continuă a conţinutului şi a funcţionalităţii site-ului, sperând să răspundă cât mai bine nevoilor utilizatorilor.

Acest website permite vizualizarea şi descărcarea materialelor conţinute exclusiv pentru uz personal, didactic, dar necomercial.

Sunt interzise modificarea materialelor de pe acest website şi respectiv utilizarea materialelor în scopuri comerciale ori folosirea materialelor pe un alt site web ori pe blog-uri, fără înştiinţarea şi fără acordul autorilor website-ului Kedu.ro.

Orice reproducere a materialelor înscrise pe acest website, întreg sau în parte, se va face menţionându-se sursa informaţiilor şi, de câte ori / unde este cazul, autorii citaţi în cuprinsul website-lui.

Website-ul beneficiază de protecţia Legii nr. 8/1996, cu modificările şi completările ulterioare cuprinse în: Legea nr. 146/1997, Legea nr. 285/2004, O.U.G. nr. 123/2005, O.U.G. nr. 190/2005, Legea nr. 329/2006, Legea nr. 202/2010. Încălcarea drepturilor recunoscute şi protejate de legislaţia amintită atrage răspunderea civilă, contravenţională sau penală, după caz, potrivit reglementărilor supervizate de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (ORDA).

Pentru mai multe detalii, vizitaţi secţiunea Termeni şi condiţii.

Vă mulțumim.

Echipa Kedu.ro

Cartea „Cum să vorbim în public” (Editura Curtea Veche, București, 2000), sau „Public Speaking and Influencing Men in Business” (1926, 1937, 1955, 1956), scrisă de Dale Carnegie (pe numele său real Dale Carnegey), oferă o colecție de sfaturi practice pentru stăpânirea fricii de a vorbi în public, pentru gestionarea emoțiilor, pentru dobândirea încrederii în sine, pentru perfecționarea exprimării ideilor într-un mod care să capteze interesul auditoriului și pentru alcătuirea și ținerea în public a unui discurs reușit.

Dale Carnegie prezintă patru condiții de bază care trebuie respectate pentru a deveni buni vorbitori în fața publicului:

Imaginea de sine – se identifică în scris în litera "t", mai precis în bara literei "t".

Cu cât bara este trasată mai spre vârful literei, cu atât persoana are o imagine de sine mai bună. Pentru a identifica imaginea de sine, se vor observa doar literele "t" care au bara liberă, fără a fi legată de litera următoare. Când bara din "t" este legată de litera următoare, aceasta semnifică fluiditate în gândire.

De multe ori apar în scris litere "t" cu imagine de sine medie-înaltă și respectiv joasă. Acest lucru înseamnă că persoana în cauză are imagine de sine bună în unele contexte ale vieții, iar în altele exact opus. Dacă bara de la litera "t" se află în vârful literei, acest lucru semnifică o imagine de sine impecabilă. În acest caz există riscul unei supraevaluări.

Cànd analizăm scrisul unei persoane, trebuie să ne asigurăm că o respectăm. Unei persoane cu încredere în sine slabă nu trebuie să-i spunem în mod direct accest lucru. Putem să-i spunem că de multe ori se simte neputincioasă și nu are încredere suficientă în forțele proprii deși poate avea succes.

Sinceritatea – se identifică în scris în litera "o".

Dacă litera "o" este scrisă fără bucle (ca cifra 0), acesta semnifică un nivel ridicat de  sinceritate.

"Mincinosul patologic" - scrie litera "o" cu două bucle - una în stânga, cealaltă în dreapta - care se intersectează (e obligatoriu să se intersecteze). El va minți dacă este pus într-o situație limită din care nu știe cum să scape; va minți pentru a ascunde unele defecte/neajunsuri pe care le are. Nu este o persoană integră, ci una cu mai multe măști, cu o doză mare de ipocrizie, putând înșela sau minți ușor.

O buclă în dreapta (în cadrul literei "o") înseamnă secretivitate. O buclă în stânga înseamnă autoînșelare (negarea realității).

Entuziasmul – energia pozitivă, manifestată și la nivel fizic (nu ține de așteptări, fiind diferit de optimism). Se observă tot în bara literei "t".

Persoanele entuziaste scriu bara literei "t" foarte lungă. Entuziasmul apare la persoanele cu imagine de sine bună, dar nu este o regulă. De cele mai multe ori, entuziasmul este trăsătura persoanelor ce își setează obiective provocatoare, motivante ("vitaminele pentru trup"). Entuziasmul excesiv are dezavantaje. 

Trebuie respectată și opțiunea persoanelor de a fi pragmatice (la polul opus entuziasmului).

SPIRULINĂ (< fr.) s. f. Gen de cianobacterii care alcătuiesc filamente spiralate, răspândite în ape dulci, salmastre (cu salinitate redusă) și marine (Spirulina platensis); comestibilă, este folosită ca supliment nutritiv în industria medicamentelor.
Algele albastre-verzi sunt organisme procariote (organisme primitive monocelulare, cu structură simplă), aparținând de încrengătura Cyanophyta. În pofida numelui de "algă", algele albastre-verzi sunt bacterii, nu organisme eucariote precum algele. Algele albastre verzi sunt înrudite cu familia algelor numai prin cloroplastul specific alegelor eucariote (care au nucleu tipic, separat prin membrană). Toate formele sunt autotrofe (capabile să sintetizeze independent substanțe organice din cele anorganice). Culoarea o datorează pigmentului albastru ficocianina, care, împreună cu clorofila, dau algei culoarea albastră-verzuie. Pigmenții sunt împrăștiați haotic în citoplasmă. Spirulina (Spirulina Platensis), este cea mai cunoscută din categoria algelor albastre.

Sursa foto: wikipedia.org

Această algă crește în mod natural în lacuri și iazuri, însă spirulina de cea mai bună calitate crește în medii controlate aflate în zone cu climă însorită și caldă, cu acces la apă bogată în minerale proaspete. Spirulina are nevoie de căldură și lumină pentru a-și activa procesul de fotosinteză. Cu cât clima este mai caldă, cu atât spirulina va crește mai bine.
În plus, spirulina trebuie crescută în medii naturale, dar controlate, în care există cât mai puțină poluare sau deloc. Poluarea poate contamina spirulina, ducând la culturi nesigure pentru sănătate și de slabă calitate.

Conține: minerale (cupru, fier, magneziu, potasiu, mangan etc.) și vitamine (fiind una dintre puținele surse vegetale de vitamină B12), ficocianină, proteine vegetale, fermenți, acizi grași (Omega-3, Omega-6), carotenoizi (zeaxantină și clorofilă), polizaharide, sulfolipide, sare, triptofan, tirozină.

Spirulina era consumată de vechii azteci și a reapărut în atenția cercetătorilor ca un aliment foarte sănătos după ce NASA l-a folosit cu succes ca supliment alimentar pentru astronauții din misiunile spațiale. Spirulina a fost promovată de la finalul anilor ’80 de organizații de încredere, ca Națiunile Unite și Organizația Mondială a Sănătății (care o recomandă în combaterea malnutriției infantile și pacienților cu HIV).
Spirulina se găsește sub formă de pulbere (permite amestecarea în sucuri naturale, smoothie-uri, iaurt, prăjituri, batoane energizante și alte preparate) sau sub formă de tablete sau capsule. De asemenea, se utilizează în măștile pentru un ten curat, strălucitor și sănătos.

Proprietăți terapeutice:
- este utilizată în combaterea: alergiei, ulcerului, anemiei, intoxicației cu metale grele (metale care pot fi eliminate din corp cu ajutorul spirulinei sunt cadmiul, tetraclorura de carbon, fluorul, fierul, plumbul și mercurul);
- se utilizeză și în curele de slăbire;
- are rol în detoxifiere;
- stimulează regenerarea celulelor pielii;
- întărește sistemul imunitar;
- apre proprietăți antiinflamatoare;
- are rol în oxigenarea sângelui;
- sporește peristaltismul;
- are rol antiseptic, calmează inflamațiile gastrice;
- previne atacurile de cord;
- este o „armă” împotriva malnutriției în țările subdezvoltate, acoperind nevoile nutriționale ale populației;
- ajută la scăderea colesterolului;
- este un energizant natural; contribuie la combaterea oboselii cronice;
- accelerează metabolismul;
- previne afecțiunile globilor oculari - cataracta, miopia, glaucomul și degenerescența maculară, datorită conținutului important de vitamina A;
- susține dinții și oasele, având un conținut considerabil de calciu;
- tratează candidoza - datorită proprietăților antimicrobiene;
- ajută la protejarea ficatului și la refacerea celulelor hepatice;
- ameliorează simptomele premenstruale precum crampe, balonări sau schimbări de dispoziție;
- tratează unele tulburări de natură psihică precum anxietatea, depresia ori deficitul de atenție, îmbunătățește memoria, protejează creierul împotriva bolilor degenerative precum Alzheimer sau Parkinson.

Precauții:
- nu se administrează spirulină în cazul afecțiunilor glandei tiroide (hipertiroidie), în cazul afecțiunilor renale, în cazul bolilor autoimune precum artrita reumatoidă, lupusul sau scleroza multiplă în plăci;
- întrucât spirulina conține sare, persoanele care rețin fluide în corp sau suferă de hipertensiune arterială trebuie să consulte medicul specialist înainte de consum;
- se recomandă prudență și în cazul persoanelor care urmează tratamente medicamentoase, femeilor însărcinate sau care alăptează;
- pentru că are în compoziția sa fenilalanină, nu trebuie să fie consumată de către persoanele care au fenilcetonurie.

Lemnul-dulce sau răculeț (Glycyrrhiza glabra - glykys = dulce și rhiza = rădăcină) este o plantă erbacee, perenă, comună în sudul Europei și în Orient, ale cărei rădăcini cu gust dulce-amar constituie una din cele mai vechi mirodenii, utilizată pentru aromatizarea dulciurilor și a băuturilor.
Utilizarea medicamentoasă a lemnului-dulce datează din perioada Egiptului antic, unde rădăcina era transformată într-o băutură dulce pentru faraoni.
De asemenea, a fost utilizat de mii de ani în medicamentele tradiționale chinezești sau în țări din Orientul Mijlociu și până în Grecia Antică, în afecțiuni legate de stomac sau în afecțiuni ale căilor respiratorii superioare. Lemnul dulce a fost folosit de secole și pentru a combate stresul.
Are aspect de subarbust ce crește spontan dar și în cultură, îi priesc solurile nisipoase și este puțin răspândit în foste albii de râuri, în luminișuri și în zone necultivate. Înflorește în iunie și iulie.

Sursa foto: wikipedia.org

În scopuri medicinale se recoltează părțile subterane, rizoamele și rădăcinile (Radix Echinatae), din luna martie până la începutul lui mai, înainte de înflorire și toamna după căderea frunzelor dar numai de la specii care au depășit 3-4 ani.

Conține: glicirizină (cea care dă gustul dulce al rădăcinii, căreia i se datorează proprietățile antioxidante, antiinflamatoare și antimicrobiene), saponozide triterpenice, flavone, chalcone, cumarine, steroli, poliholozide, zaharuri, amidon, rezine, proteine, substanțe minerale.

Rădăcina de lemn dulce se poate găsi atât sub formă de extracte lichide (ca îndulcitor), cât și sub formă de pudră, ceaiuri, tablete masticabile sau capsule.

Proprietăți terapeutice:
- fluidizează secrețiile traheobronhice și faringiene, ușurează expectorația;
- are acțiune diuretică, antispasmodică, antiinflamatoare, emolientă, cicatrizantă, antiulceroasă;
- este laxativ și purgativ, în funcție de doza administrată;
- are proprietăți de hormon natural;
- util în tratarea simptomelor menopauzei;
- combate: alergiile, bronșitele, tusea uscată, gastrita, ulcerul gastro-intestinal, infertilitatea la femei;
- este îndulcitor și aromatizant natural;
- susține motilitatea intestinului și, astfel, tranzitul intestinal;
- este util pentru menținerea confortului și mobilității articulațiilor;
- gelurile topice ce conțin lemn-dulce sunt recomandate în cazul tratamentului eczemelor;
- ajută la îmbunătățirea sănătății părului și în combaterea calviției, dovedindu-se a avea un rol important în prevenirea căderii părului; rădăcina de lemn-dulce ajută la deschiderea porilor scalpului, ceea ce contribuie la reducerea iritațiilor de la nivelul scalpului care ar putea cauza pierderea părului;
- stimulează glandele suprarenale, cele care reglează răspunsul la stres al organismului;
- combate candida;
- reduce colesterolul rău.

Precauții:
- nu se utilizează de către bolnavii hipertensivi;
- nu este indicat în sarcină și alăptare;
- nu se asociază cu corticosteroizi;
- se bea o cană de ceai de trei ori pe zi, timp de maxim 6 săptămâni, apoi se face pauză de o lună;
- în cazul unei intervenții chirurgicale, se recomandă întreruperea administrării de lemn dulce cu cel puțin două săptămâni înainte;
- administrarea de lemn dulce este contraindicată în: afecțiuni cardiovasculare, cancer de sân, ovarian, uterin, endometrioză, fibrom uterin, afecțiuni ale rinichilor.

CIMBRU s. m. Plantă erbacee cu flori liliachii sau albe punctate cu roșu, cu frunze înguste și ascuțite, aromate, folosite drept condiment (Satureja hortensis). – Cf. gr. thymbra.
Cimbrul (Satureja hortensis L.) numit și cimbru de grădină sau cimbru bun, este o plantă perenă din familia labiatelor (Lamiaceae). Este o plantă scundă, care nu atinge mai mult de 20-30 centimetri în înălțime.

Sursa foto: wikipedia.org

Cimbrul nu trebuie confundat cu cimbrișorul (Thymus serpyllum) care, deși înrudit cu cimbrul care crește spontan în România, aparține genului Thymus. Nu trebuie confundat nici cu cimbrul de câmp (Thymus vulgaris L.).
Cimbrul își are originile pe țărmurile europene ale Mării Mediterane.
Numele „cimbru” provine de la vechiul cuvânt grecesc „thymos” care înseamnă „fum”. Planta era arsă în templele grecești pentru a arăta devotamentul față de Afrodita, zeița iubirii, cu fumul său încântător.
Cimbrul preferă verile lungi, calde, secetoase, iar iarna supraviețuiește la temperaturi scăzute.
Atâta timp cât este cultivat într-un loc bine însorit, se mulțumește cu puțin. Crește pe aproape orice tip de sol, rezistă la secetă, dar și la ploi abundente. Este în schimb o plantă sensibilă la buruieni, de aceea plivitul trebuie făcut cât mai des. Cele mai aromate frunze se recoltează atunci când plantele au început să înflorească.

În trecut, cimbrul se denumea și lămâiță, respectiv lămâioară și era deosebit de apreciat în Evul Mediu, mai ales în bucătăriile de pe lângă așezămintele monahale.
Grecii antici au folosit cimbrul în combinație cu tămâie. Romanii adăugau cimbrul la brânză și alcool, ca un remediu pentru melancolie. Atât grecii, cât și romanii, considerau cimbrul o plantă capabilă să imprime curaj și energie și au folosit cimbrul cu trandafiri, pentru a îndulci mirosul din casele lor.
Se recoltează partea aeriană a plantei, ramuri cu frunze și flori. Perioada optimă de recoltare este la mijlocul epocii de înflorire, când peste 40-50% din plantă este înflorită.

Materia primă recoltată se usucă natural în poduri sau camere aerisite. Uscarea se face la umbră, ferit de contactul cu alte plante aromatice. Cimbrul se poate usca artificial în uscătoare, dar la o temperatură maximă de 35 de grade Celsius datorită riscului de pierdere a principiilor active constituite de uleiurile volatile.

Conține: apă, timol (cea mai activă substanță din cimbru), carvacrol, luteină, zeaxantină, substanțe azotoase, zahăr, substanțe neazotate, celuloză, cenușă, uleiuri eterice, acid ursolic, acid oleanolic, tanin, mucilagii, rezine, β-Sitosterină, vitaminele A, B1, B6, C, mangan, magneziu, zinc, potasiu, calciu, fier.

Este întrebuințat în diferite preparate culinare, mai ales în mâncarea de fasole, cea de linte, dar și la prepararea cărnii de porc și de vânat. Frunze și tulpini întregi de cimbru se introduc uneori în borcanele în care se murează varza și castraveții. Se folosește, de asemenea, la prepararea sarmalelor. De asemenea, se poate face sos pesto pe bază de cimbru sau se poate adăuga cimbru proaspăt în omleta preparată la micul dejun ori în pâinea de casă. Cimbrul îndepărtează moliile și gândacii din grădină, este folosită în săpunuri, paste de dinți, cosmetice și parfumuri.
Frunzele de cimbru sunt folosite fie proaspete, fie deshidratate ori chiar sub formă de pulbere macinată.

Proprietăți terapeutice: în medicina naturistă, infuzia de cimbru uscat este deosebit de eficace în tratarea tusei și a altor afecțiuni respiratorii (tuse, congestie nazală, sinuzită, bronșită, astm bronșic). Ajută digestia, calmează crampele stomacale, balonarea și diareea. Calmează durerile menstruale (cimbrul poate fi o alternativă viabilă la ibuprofen, cu mult mai puține efecte secundare). Se folosește în băi împotriva tusei convulsive.
Uleiul de cimbru are proprietăți terapeutice antireumatice, antiseptice, antispasmodice, antimicrobiene, cardiace, carminative, diuretice și expectorante. Este, de asemenea, benefic în stimularea sistemului imunitar și ajută la combaterea răcelii, gripei, bolilor infecțioase și frisoanelor. S-a dovedit a fi un antiseptic urinar, fiind foarte util pentru cistită și uretrită.
Tinctura de cimbru se folosește în caz de viroze respiratorii, bronșite, arsuri și răni pe piele, ulcere pe piele sau micoze. Se recomandă câte o linguriță în cure de 12 zile, dar la indicațiile medicului specialist.
Cimbrul e eficient și în giardoze; se poate urma un tratament cu ulei esențial sau cu tinctura de cimbru, care au proprietatea de a împiedica reproducerea paraziților.
De asemenea, cimbrul, folosit ca și condiment, poate înlocui sarea din mâncare, pentru a preveni retenția de apă.
Concentrația mare de fier și alte minerale importante regăsite în cimbru, stimulează producția de celule roșii, îmbunătățind circulația sanguină, dar de asemenea, contribuie și la oxigenarea mai bună a organelor și a extremităților corpului. Vitamina B6, care se regăsește din belșug în cimbru, are un puternic efect asupra neurotransmițătorilor din creier care declanșează eliberarea de hormoni ai stresului.

Precauții:
- consumul excesiv de cimbru poate cauza indigestie, crampe, dureri de cap și amețeli;
- persoanele care sunt alergice la cimbru sau la plante similare, cum ar fi busuioc, oregano, salvie și lavandă, pot prezenta simptome, precum sensibilitatea pielii, dacă ating frunze de cimbru sau greață, arsuri la stomac, diaree și vărsături, când consumă cimbru sau beau ceai de cimbru;
- uleiul de cimbru sau suplimentele pe bază de cimbru trebuie evitate în timpul sarcinii, deoarece timolul are efecte asemănătoare estrogenilor, care pot influența menstruația și pot crește riscul de avort spontan; utilizarea cimbrului la gătit nu prezintă însă, un astfel de risc;
- siguranța consumului uleiului de cimbru și a suplimentelor de cimbru la copii nu a fost stabilită;
- cimbrul poate încetini coagularea sângelui și poate amplifica efectele anticoagulanților precum Coumadin (warfarină) sau Plavix (clopidogrel), provocând sângerări ușoare și vânătăi; de aceea, administrarea uleiului de cimbru sau suplimentelor pe bază de cimbru trebuie oprite cu cel puțin două săptămâni înainte de o intervenție chirurgicală pentru a preveni sângerările excesive;
- nu se recomandă administrarea extractelor de cimbru în scop medical, în timpul sarcinii sau alăptării.

SÁLCIE, sălcii, s. f. Numele mai multor specii de arbori și de arbuști cu ramuri lungi, subțiri și mlădioase, cu frunze lanceolate și cu flori galbene-verzui dispuse în mâțișori, care cresc la marginea apelor (Salix); arbore aparținând uneia dintre aceste specii. ◊ Compus: Salcie plângătoare (sau -pletoasă) = varietate de salcie cu ramuri foarte lungi, flexibile și plecate în jos (Salix babylonica). [Pl. și: salcii. – Var.: sálce s. f.] – Lat. salix, -icis.
Salcia (Salix alba) este o plantă ce face parte din genul Salix, ce cuprinde aproximativ 400 de specii de arbori și arbuști foioși, originari din zonele temperate și reci ale Emisferei Nordice. Înălțimea lor diferă în funcție de specie, de la 6 cm (Salix herbacea), până la 30-40 m (Salix alba, Salix babylonica).

Sursa foto: wikipedia.org

Prezintă o scoarță subțire, flexibilă, încărcată de sevă, ce conține un procent ridicat de acid salicilic (cu efecte astringente și antireumatismale, antiseptice și antiinflamatoare, tonice și sedative). Pe lângă aceasta, coaja de salcie are în compoziție și vitamine, minerale, tanin, lipide, amidon, celuloză, proteine, ceară, răşini, oxalaţi, fragilină, salicortină.
Simbol al nemuririi şi castităţii, salcia era folosită în numeroase pratici terapeutice, pentru sănătatea animalelor, pentru belşugul culturilor ori împotriva calamităţilor naturale. Se pare că energia pozitivă degajată de salcie este capabilă să refacă organismul, să alunge migrenele şi să relaxeze. În preajma salciei trec senzaţiile de furie sau oboseală.

Pentru folosirea terapeutică se utilizează frunzele și florile de tip masculin (mâţişorii), precum și scoarța ramurilor tinere de 2 și 3 ani. Primăvara este cea mai potrivită perioadă pentru recoltarea scoarței preţioase de salcie și a frunzelor suculente, verzi de salcie.
Se utilizează în scop terapeutic sub formă de decoct, pulbere, ceai și comprese.
Preparatele obținute din scoarța salciei albe sunt utilizate:
- pentru calmarea durerilor, în afecțiunile reumatice;
- în insomnii, în combaterea febrei;
- în tratarea stărilor de iritabilitate nervoasă și de anxietate;
- în dismenoree, dureri musculare, nevralgii;
- în stomatite;
- în tratarea gutei, artritei, artrozei, tendinitei, sciaticii și a puseelor reumatismale;
- în tratarea gripei, răcelii sau a durerilor de oase.
Ceaiul se poate folosi și pentru tratarea bătăturilor, mătreții și pentru stimularea creşterii părului. Un decoct din coajă de salcie poate fi util și el în tratamentul calozităților și al bătăturilor.
Extractul de scoarță de salcie are efecte vasodilatatoare și antioxidante, previne depunerea de grăsimi și de colesterol pe vasele de sânge, pe arterele coronare și previne îngroșarea lor, fiind folosit pentru prevenirea unui infarct.
Frunzele salciei exercită, de asemenea, un efect analgezic și antiinflamator. Pentru mușcăturile de insecte, o frunză proaspătă și curată, aplicată prin frecare pe locul înţepăturii, asigură o calmare rapidă a simptomelor.
Pentru afecțiunile gurii și gâtului se poate face gargară cu un decoct concentrat de salcie sau cu oțet diluat de coajă de salcie, benefice în tratarea gingivitei, aftelor, stomatitei, laringitei și mirosului neplăcut al gurii.
Salcia albă nu numai că ameliorează crampele menstruale, ci și vindecă simptomele sindromului premenstrual. Cu toate acestea, se recomandă a se consuma înainte de startul menstruației și nu după apariția acesteia, pentru că poate spori sângerarea.

Precauții:
- administrarea unei doze prea mari de salcie albă poate duce la manifestări neplăcute cum ar fi amețelile, vărsăturile, cefaleea, greţurile, convulsiile şi diareea;
- preparatele din salcie sunt contraindicate persoanelor care suferă de astm bronșic, boli renale și dermatite;
- produsele din scoarță de salcie albă ar trebui să fie evitate de persoanele care au suferit o intervenție chirurgicală recentă;
- scoarța de salcie albă cosumată împreună cu aspirina, beta-blocantele, diureticele sau magneziul poate spori efectele acestor substante și poate contribui la aparitia reacțiilor adverse; de asemenea, nu trebuie utilizată în paralel cu alte medicamente care încetinesc coagularea sângelui (anticoagulante), deoarece acest lucru crește riscul de hemoragie necontrolată;
- salcia albă nu este recomandată gravidelor și femeilor care alăptează, nici copiilor cu vârste sub 12 ani.

PĂDUCÉL, păducei, s. m. 1. Arbust sau arbore spinos din familia rozaceelor, cu frunze crestate, cu flori albe dispuse în buchețele, cu fructe comestibile, care se cultivă și ca plantă ornamentală (Crataegus monogyna).
Păducelul („planta inimii”) - (Crataegus monogyna) - este un arbust (2 – 6 m) din familia Rosaceae, are florile albe și fructele roșii ce au un miros caracteristic și un gust amărui. Din ele se obțin extracte care sunt folosite, în primul rând, la ameliorarea tulburărilor legate de problemele cardiace cu substrat nervos.

Sursa foto: wikipedia.org

Păducelul este răspândit în Europa Centrală, dar poate fi întâlnit și în Asia de Sud-Vest până în Afganistan. El crește pe solurile calcaroase sub formă de tufișuri la liziera pădurilor.
Este cunoscut și sub denumirile de: gherghin, mărăcine, păducel alb, mălaiul cucului sau mălăieș.

Se recoltează sub formă de boboci și flori fără codițe doar la începutul înfloririi, iar frunzele se recoltează pe toata durata perioadei de vegetație. Fructele de păducel se recoltează cu precădere în lunile septembrie, octombrie și noiembrie, când acestea au culoarea roșu închis și ating maturitatea.
Este folosit sub formă de: infuzie, tinctură, capsule, compot sau dulceață (din fructele sale).

Păducelul conține: vitaminele B, C, acid folic, minerale, antioxidanți, glucide, fructoză, acetilcolină, pectină, tanin, uleiuri volatile, polifenoli, acid crategic, acid ursolic, tiramină, lavonoid, fitosteroli, bioflavonoide, antocianidine, proantocianidine, amine biogene cardiotonice.

Proprietăți terapeutice:
- are efect: tonic cardiac, sedativ, diuretic, astringent, antispastic, vasodilatator, hipotensiv, antiaritmic;
- normalizează valorile tensiunii arteriale și pe cele ale colesterolului sangvin;
- favorizează circulația la nivel central și periferic, crește fluxul sanguin la nivelul arterelor coronare, previne apariția aterosclerozei, accidentelor vasculare ischemice și cerebrale;
- stopează acțiunea nocivă a radicalilor liberi asupra vaselor de sânge și asupra inimii;
- este util în combaterea tulburărilor neurovegetative prezente la menopauză; în combaterea agitației, nervozității, bufeurilor, transpirației excesive, fluctuațiilor de apetit alimentar;
- tratează: insuficiența cardiacă, angina pectorală, algiile precordiale, tahicardia, cardiopatia ischemică;
- previne degradarea funcțiilor mentale, combate depresia, îmbunătățește memoria și concentrarea;
- siropul din flori de păducel se poate administra copiilor în caz de tulburări de comportament;
- combate insomnia, stresul, anxietatea;
- este un adjuvant natural pentru ameliorarea crampelor abdominale, combaterea constipației, dar și ameliorarea simptomelor unor boli mai grave, precum cancerul de colon sau ulcerul;
- ajută la eliminarea toxinelor din corp, iar conținutul ridicat de vitamina C ajută la creșterea activității globulelor albe, care fac parte din sistemul imunitar;
- este adjuvant pentru problemele cu rinichii;
- previne bolile hepatice;
- estompează varicele și hemoroizii;
- previne tromboza;
- reduce agregarea plachetară.

Precauții:
- nu se recomandă copiilor sub 12 ani, gravidelor (poate scădea tonusul musculaturii uterine, afectând astfel sarcina) și femeilor care alăptează;
- tinctura de păducel nu este recomandată în cazul ulcerului gastric;
- o doză prea mare de păducel poate cauza bătăi neregulate ale inimii, poate scădea tensiunea arterială şi poate cauza hipotensiune, pot apărea simptome ca ameţeală şi leşin;
- alergicii la orice plantă din familia Rosaceae (trandafiri, căpşune, pere, caise, mere sau vişine) pot avea reacţii negative la păducel;
- păducelul poate să crească activitatea digoxinei (folosită pentru aritmie), a betablocantelor sau blocante ale canalelor de calciu (folosite pentru dilatarea vaselor de sânge sau pentru reducerea tensiunii arteriale), sau a antidepresivelor;
- păducelul are proprietatea de a subţia sângele, așadar poate interfera cu medicamentele anticoagulante sau antiplachetare, de aceea trebuie evitat în acest caz;
- nu se administrează la bolnavii cu cardiopatii valvulare, la cei cu edeme cardiace, la pacienții cu afecțiuni cardiace în stadiu avansat.

Rudbeckia purpurea L., [syn. Echinacea purpurea (L.) Moench]. Specie care înflorește vara-tîrziu-toamna. Florile radiale ligulate. roze, roșii, purpurii, așezate pe un rînd, la vîrf cu 2 sau 3 dinți, mai întîi patente, apoi pendente, cele ale discului purpurii-brune dispuse în capitule de 10 cm diametru, lung-pedunculate. Foliolele involucrului lanceolate, dispuse pe cîteva rînduri (3-4), imbricat. Frunze lanceolate, ușor rugoase, zimțate, cele bazale cu pețioli lungi, cele caulinare spre sesile. Plantă vivace, tulpini drepte, pînă la 1 m înălțime, glabre, ramificate Ia vîrf.

Echinacea este o plantă medicinală originară din America de Nord, în trecut fiind folosită de către băștinași pentru tratarea mușcăturilor și rănilor de șarpe. Pot fi întâlnite nouă specii de plante, însă cea mai recunoscută specie, utilizată în scopuri medicinale se numește Echinaceea purpurea. Planta ajunge la o înălțime de 30 până la 60 cm și înflorește în mai multe etape pe parcursul verii și până toamna. Această plantă are la origini flori sălbatice din familia margaretelor, crescute pe câmpiile din America de Nord și Canada, dar în prezent se cultivă și în Europa și unele părți din Asia.

Sursa foto: wikipedia.org

Echinacea conține: ulei volatil, polizaharide, poliacetilene, flavonoide, fenoli, rășini, alkylamide, cupru, potasiu, iod, fier, vitaminele A, C și E, acid cichoric, derivați ai acidului cafeic, taninuri, saponine, glucozide antibacteriene și antivirale.
Echinacea poate fi administrată sub formă de: tinctură, pulbere, extract, ceai, suc, capsule, unguent.

Proprietăți terapeutice:
- pe lângă acțiunea imunostimulatoare, mai are acțiune antiseptică și depurativă, este antifebrilă, antivirală și antibacteriană;
- are efect imunostimulator – întărește sistemul imunitar și combate răcelile, gripa, inflamaţiile gâtului și infecțiile respiratorii;
- are efect antiseptic și cicatrizant – poate fi utilizată în cazul afecțiunilor dermatologice (eczeme, herpes, acnee, psoriazis), dar și pentru tratarea rănilor, înțepăturilor de insecte, plăgilor infectate sau furunculilor;
- stimulează aparatul digestiv – crește secrețiile salivare și ajută procesul digestiei;
- are rol de analgezic – datorită efectului de ameliorare a durerii, echinacea poate fi folosită în tratarea reumatismului;
- este un puternic agent antiviral împotriva virusului herpex simplex;
- stimulează formarea leucocitelor, care luptă cu microorganismele străine și toxinele pătrunse în organism, și preîntâmpină dezvoltarea tumorilor maligne;
- se poate folosi pentru următoarele afecțiuni: acnee juvenilă, afecțiuni renale, biliare, respiratorii, digestive, amigdalite, angine, bronșite cronice, blefarite, cervicită, colecistită, conjunctivitele, diabet, eczeme, furunculoză, guturai, infecții ginecologice și urinare, insuficiență renală, urinară, otită, plăgi purulente, prostatite, răni, rino-sinuzite, septicemie, stomatită, gingivită, tuse convulsivă, vaginită, zona-zoster.

Precauții:
- tratamentul cu echinacea nu este recomandat copiilor sub 2 ani, persoanelor alergice sau celor care suferă de boli autoimune (lupus) sau de boli progresive, precum tuberculoza sau scleroza multiplă;
- echinacea nu este recomandată în timpul sarcinii, nici în timpul alăptării;
- echinaceea poate provoca reacții alergice; cele mai vulnerabile persoane sunt cele cu astm sau alergice la anumite flori: crini, crizanteme etc.

SUNĂTOÁRE s. f. Nume dat mai multor plante erbacee din familii diferite: a) plantă cu miros neplăcut din familia compozeelor, cu tulpina și frunzele acoperite cu peri moi, cu flori galbene și cu miros neplăcut (Crepis foetida); b) pojarniță; c) măselariță; d) sulițică. – Lat. [herba] *sanatoria
Numită și: pojarniță, asunătoare, barba-lupului, buruiană-de-foc-viu, crucea-voinicului, drobișor, fălcățea, floare-de-foc-viu, hamei-de-pământ, harnică, iarba-crucii, închegătoare, jale-de-munte, lemni, osul-iepurelui, pojar, pojărnică, sovârf-galben, sovârvoiță, sunaică, șerlai, zburătoare (Hypericum perforatum).

Sunătoarea (Hypericum perforatum) - este o plantă erbacee, perenă, cu tulpină dreaptă, ramificată în partea superioară, ușor lemnoasă în partea de jos, prevăzută de-a lungul ei cu două muchii, glabră (lipsită de perișori pe suprafață) și înaltă până la un metru. Frunzele, dispuse opus, sunt sesile (lipsite de pețiol sau de peduncul), oval-eliptice, glabre și conțin numeroase pungi secretoare, dând impresia că prezintă puncte translucide (când sunt examinate prin transparență), de unde și denumirea de "perforatum" dată acestei specii. Florile sunt grupate în vârful tulpinii și ramurilor, sunt hermafrodite, pentamere; periantul este format din 5 sepale și 5 petale de culoare galben-aurie, iar androceul din stamine numeroase. Înflorește din iunie până în septembrie. Fructul este o capsulă ovală.
Crește în Europa, America, Australia, Noua Zeelanda și Asia de Est, găsindu-se preponderent în zonele de câmpie și de deal.

Sursa foto: wikipedia.org

Produsul vegetal folosit în produsele terapeutice este reprezentat de părțile terminale (de 20–30 cm) înflorite (Herba Hyperici). Florile de sunătoare se culeg în zile uscate și însorite, din iunie și până în septembrie, prin tăiere cu foarfeca. Se usucă la umbră, în loc bine aerisit, întinse în strat subțire, pe hârtie sau pânză. După uscare, se păstrează în pungi de hârtie ori săculeți de pânză, în locuri uscate și întunecate.

Ca și principii active, sunătoarea este bogată în:

BUSUIÓC - s. m. Plantă erbacee de grădină din familia labiatelor, cu tulpina păroasă, cu flori mici, albe sau trandafirii, cu miros plăcut (Ocimum basilicum). ◊ Compuse: busuioc-roșu = plantă erbacee ornamentală, cu flori mici, roșii, dispuse în spice (Amaranthus caudatus); busuioc-sălbatic = plantă erbacee cu tulpina păroasă și flori violete (Prunella vulgaris).

Busuiocul (Ocimum basilicum) este o plantă din genul Ocimum, familia Lamiaceae. Este o plantă ierboasă originară din Asia tropicală. Atinge între 20–60 cm înălțime, având frunzele de culoare verde deschis, mătăsoase, cu lungimi cuprinse între 1,5–5 cm și late de circa 1–3 cm. Florile sunt de culoare albă, aranjate într-o terminație numită racem. Planta are un gust asemănător cu al anasonului (numit și anis), având un miros puternic dulceag-înțepător. Busuiocul este foarte sensibil la frig, el crescând bine în condiții de căldură și umezeală. În timp ce varietățile comune de busuioc sunt plante anuale, alte varietăți, cum ar fi busuiocul albastru african și busuiocul sacru thailandez, sunt perene.

Sursa foto: wikipedia.org

Busuiocul trebuie tuns regulat pentru a face planta să crească mai abundent. Avem însă grijă să nu tundem mai mult de 1/3 din plantă. Inflorescențele trebuie tăiate; acestea se îndepărtează imediat după apariție pentru a nu absorbi nutrienții necesari frunzelor.

Termenul de busuioc provine din limba greacă, βασιλευς (basileus) însemnând „rege”, despre această plantă spunându-se că a crescut pe locul unde Împărații Constantin și Elena au descoperit Sfânta Cruce. Busuiocul este în continuare considerat „regele mirodeniilor” de mulți bucătari și autori de cărți gastronomice.
La romani, busuiocul era considerat iarba dragostei și a fertilității, înflorirea acestuia fiind celebrată prin serbări și ritualuri. La greci și în aproape toate țările creștin-ortodoxe, busuiocul are aproape aceleași semnificații ca și în India, fiind considerat plantă sacră. Agheasma se face cu ajutorul busuiocului și tot cu un buchet de busuioc se împrăștie apa sfântă, pentru sfințirea locurilor. De asemenea, busuiocul se pune la icoane, pentru a atrage protecția divină asupra casei.

Busuiocul se utilizează în gastronomie, în medicină, în aromoterapie. În gastronomie, se folosește în sosuri, salate, baițurile de marinare a cărnii sau drept colorant natural al untului sau al brânzei.
În mod obișnuit, se recomandă ca busuiocul să fie folosit în stare proaspătă. În cazul rețetelor culinare de mâncăruri preparate termic, adăugarea busuiocului se face, de obicei, la finalul preparării pentru a nu i se distruge aroma. Ținut în pungi de plastic, poate fi păstrat proaspăt, fie în frigider, pentru o perioadă scurtă, fie în congelator, pentru mai mult timp, după ce în prealabil a fost opărit puțin. O altă metodă de conservare este să se așeze frunze proaspete într-un borcan uscat, să se presare puțină sare și apoi să se acopere cu ulei de măsline; frunzele de busuioc sunt mai aromate dacă sunt lăsate întregi decât dacă sunt tocate mărunt. Planta uscată își pierde mare parte din aromă, ceea ce rămâne având un gust foarte diferit, cu iz slab de iarbă proaspăt tăiată.

Substanțele chimice care participă la producerea aromelor distincte ale multor soiuri de busuioc (în funcție de proporția în care se găsesc în fiecare specie specifică) sunt::

Pe scurt, stadiile dezvoltării sunt:

SÁLVIE, salvii, s. f. (Salvia officinalis). [Var.: sálbie s. f.] – Din lat. salvia - "salvare" (a vindeca, a însănătoși).
Salvia este o plantă erbacee cu tulpina semilemnoasă, cu flori divers colorate (albastre, violete, mai rar albe), cultivată ca plantă medicinală sau decorativă, originară din sudul Europei și din regiunile mediteraneene. Este cunoscută și sub denumirile de jale, jaleș, salbie, șalvir, șalet sau șerlai. Este o plantă din familia labiatelor, ea poate atinge o înălțime de 30-70 centimetri, florile ei sunt dispuse verticilat, deci în cerc, în jurul unei axe comune iar frunzele sale opozite, alb-lânoase sclipesc argintiu și emană un parfum ușor amar, aromatic.

Sursa foto: wikipedia.org

Salvia poate fi cultivată în zone semiumbroase sau luminoase, fiind o plantă rezistentă, perenă. Se plantează primăvara, obținându-se din semințe sau prin divizarea rădăcinii unei plante trecute de un an. După plantare sau însămânțare se udă, moderat, pământul. Ulterior, planta de salvie se udă doar sporadic, în verile caniculare. Udatul în exces poate provoca îngălbenirea și căderea frunzelor.
Solul în care se plantează salvia trebuie să fie proaspăt afânat și fertilizat, dar nu în exces, pentru că, altfel, riscul este să crească mai mult frunzele, fără flori. Salvia înflorește începând cu luna mai și până toamna târziu.
Frunzele de salvie ating maturitatea înainte de înflorire. Salvia se recoltează în zilele cu soare, preferabil la prânz. Frunzele nu se culeg niciodată când este umezeală sau risc de ploaie. De regulă, perioada în care se poate recolta salvia în condiții bune este iulie-septembrie.

Conține:

Ce înseamnă a fi „frumos”?

Oare înfățișarea unui om îl face să fie bun, milos sau atent cu cei din jur? Nu. Îl face blând și generos? Nu. Îl face iubitor, darnic, drept sau înțelept? Nu.

Este trist să observi că oamenii se compară între ei sau se judecă după înfățișare. Nu de puține ori devin frustrați și fac o dramă din nepotrivirea față de așteptările lor sau ale semenilor.

Îmi doresc să înțelegem mai mult frumusețea... „Pentru ca să fie frumos, un lucru trebuie să fie mai întâi bun și adevărat”, era convins Ioan Slavici.

De ce uităm să cunoaștem mai profund, dincolo de înfățișare, să ne „vedem” limpede unul pe altul?
Prea mulți oameni cred că frumusețea are o limită de vârstă; că frumusețea este doar tânără, fără riduri, înaltă, suplă, voinică etc. Nu este așa. Iar fiecare rid, cu siguranță, spune povestea despre viața noastră, a fiecăruia; și ne arată că se poate îmbătrâni plăcut, armonios.

Mă gândesc, de pildă, la bunicii mei. Bunicii au mereu o frumusețe aparte; eternă. Nu există bunici adevărați urâți, există doar BUNICI. Și nu cred că vreun nepot din lumea aceasta, care a cunoscut într-adevăr căldura și bonomia din privirea bunicilor săi, mă va contrazice... Cât firesc, câtă simplitate și modestie în surâsul unui om al satului... și, desigur, al lui Dumnezeu.

Pentru greci, frumusețea era „forma în care divinul se manifesta în oameni”, forma în care sufletul se înfășoară în trup și se păstrează curat.
Aspectul fizic nu spune mult, ba chiar spune prea puțin uneori... Ca „parte divină din om”(parafrază), FRUMUSEȚEA cea adevărată, cea dincolo de estetic, întotdeauna răzbate din interior; ea se poate simți mult mai lesne și mai puternic decât se poate vedea. Omul este cel înzestrat să o simtă, indiferent dacă oglinzile înclină sau nu să confirme adevărul ochiului său sufletesc.

Om frumos ești și poți fi: oricând părintele, partenerul de viață ori propriul copil îți va spune asta (atunci ești, de regulă, cel mai frumos); atunci când zâmbești; atunci când te rogi; când te plimbi prin natură; când te bucuri, de pildă, că în zborul lui - un fluturaș - s-a oprit pentru o secundă să te salute; ori când cățelușul a venit vesel să te îndemne la joacă... O mulțime de momente în care ești tu.

Numai dacă nu mai știi să zâmbești se poate spune că ți-ai pierdut din frumusețe...; dar o poți recâștiga. Căci OM FRUMOS poate fi oricine (nu lăsa pe nimeni să te mintă contrariul); poate păstra frumusețea cu care a fost creat, unic, tainic. Poate trăi frumos.

Și dacă „frumusețea va salva lumea” (F. M. Dostoievski), este pentru că omul salvator (și salvat, totodată) est OMUL FRUMOS.

Generalități: după fiecare purtare, încălțămintea se curăță și se pune pe șanuri potrivite ca mărime și formă, sau - în vârf - se introduce hârtie pentru ca încălțămintea să nu-și piardă forma. Pentru a asigura o mai lungă perioadă de folosire a încălțămintei și a menține cât mai mult aspectul estetic, se recomandă purtarea alternativă a mai multor perechi de încălțăminte (2-3) de-a lungul unei săptămâni.

Înainte de aplicarea oricărui fel de produs de curățire sau întreținere, este absolut necesară curățarea și uscarea încălțămintei. De asemenea, este foarte importantă citirea cu atenție a instrucțiunilor de utilizare a produselor de curățenie sau întreținere.

Încălțămintea nu se spală în mașina de spălat rufe, iar pentru uscare nu se folosesc surse directe de căldură, ci încălțămintea se lasă să se usuce lent, la temperatura camerei.

Fața încălțămintei se va feri de lovituri și zgârieri.

Încălțămintea cu talpă din poliuretan, cauciuc, PVC trebuie ferită de contactul cu produsele petroliere și solvenții organici (motorină, ulei, benzină etc.).

Încălțămintea cu fețe din piele netedă - se curăță de praf cu o cârpă sau o perie moale. Pentru o mai bună întreținere a pielii, după câteva purtări se aplică un strat de cremă sau de ceară pentru încălțăminte, cu o perie moale sau cu un burețel, după care se lustruiește cu o cârpă moale.

Încălțămintea cu fețe din piele întoarsă (năbuc) - se folosește o perie specială pentru acest tip de piele, nu se folosește apă deoarece pot rămâne pete, iar pentru întreținere se va utiliza o cremă sau o loțiune specială pentru pielea năbuc.

Încălțămintea cu fețe velurate - se recomandă a fi purtată pe timp uscat; se curăță de praf cu o perie aspră. Petele de ulei sau grăsimi se vor acoperi cu talc, iar - după 12 ore - se perie.

Încălțămintea cu fețe din lac sau din alte materiale lăcuite - se curăță de praf folosind o cârpă moale și uscată. A se feri acest tip de încălțăminte de contactul direct și acțiunea alcoolului, acetonei sau a altor produse chimice.

Încălțămintea cu fețe din material textil - aceasta se recomandă a fi purtată pe timp uscat. Se curăță de praf folosind o perie uscată (ca cea folosită pentru haine). În cazul unor pete se va folosi o soluție sau loțiune de curățat specială pentru materialele textile.

Încălțămintea cu fețe din înlocuitori de materiale de bază - se curăță folosind o cârpă umedă. A nu se folosi soluție de lustruit.

Genți, genți de călătorie, genți sport și geamantane din materiale sintetice - se curăță cu o cârpă umedă sau cu loțiune de curățare specială, uscându-le la temperatura camerei.

Genți, genți de călătorie, genți sport și geamantane din materiale textile - se curăță folosind o perie uscată și se întrețin prin utilizarea regulată a unei loțiuni de impregnare. A se evita contactul acestora cu apa sau cu umezeala.

Capacități de încărcare - geanta mică: până la 1,5 kg; geanta medie: până la 5 kg; geanta mare: până la 10 kg. Pentru geamantane se vor lua în considerare greutățile și dimensiunile de pe etichetă.

Depozitare - numai în spații uscate, ferite de umezeală. A se evita contactul cu produse chimice (alcool, acetonă, benzină etc.)

Alte observații:
- pantofii cu toc înalt nu sunt recomandați pentru conducerea autovehiculelor;
- a se păstra bonul fiscal la achiziționarea produselor, spre a face dovada cumpărării lor și a beneficia, astfel, de perioada de garanție oferită de producător.

Temperamentul – este latura dinamico-energetică a personalității.

Temperamentul este înnăscut (are o bază ereditară ce determină o predispoziție). Se manifestă în conduita oamenilor. Prin educație și autoeducație unele trăsături temperamentale, ce pot avea efecte neplăcute pentru individ, pot fi corectate.

În literatura de specialitate apar mai multe tipuri temperamentale. Primii care au căutat explicația lor au fost Hipocrate și Galenus.

Au fost evidențiate patru tipuri temperamentale:

Inteligența – este dependentă din punct de vedere fiziologic de structurile cortico-subcorticale, care sunt diferite și specializate.

Emisfera cerebrală dreaptă - controlează activitatea și funcțiile mâinii, piciorului, ochiului, urechii de pe partea stângă a corpului; guvernează capacitatea de sinteză, elaborează stările pasionale, realizează conexiunile pentru percepțiile spațiale, pentru forme în general. Activitatea predominantă a emisferei cerebrale drepte dă șansă de reușită în literatură, în artă, pentru că este sediul imaginației, al creativității.

Emisfera cerebrală stângă - controlează activitatea și funcțiilor mâinii, piciorului, ochiului, urechii de pe partea dreaptă a corpului, guvernează capacitățile analitice, favorizează înclinația spre măsură, ordine, armonie, raționalitate și controlează structurile limbajului articulat. Predominanța activității emisferei cerebrale stângi conduce la o mai mare sensibilitate la dezorganizare și la stres. 

Cele două emisfere conlucrează permanent.

Persoana cu dominantă cerebrală dreaptă tinde să fie extravertită, evită detaliile și înregistrează conceptele, sesizează rapid ideile și este capabilă să le lege într-o imagine cu sens; masa sa de lucru este dezorganizată; începe multe activități în același timp.

Persoana cu dominantă cerebrală stângă dobândește cunoștințe mai ales prin lecturi, știe să se exprime verbal, gândirea și scrierile sale sunt logice, masa de lucru este organizată pentru o eficacitate maximă.

Există mai multe tipuri de inteligență:

„Să citim în palmă” este un joc de comunicare, de cunoaştere şi autocunoaştere, care îi stimulează pe copii să se descopere şi, totodată, să-i descopere şi să-i înţeleagă pe ceilalţi, învăţându-i să fie toleranţi, prietenoşi, conştienţi de calităţile şi de visurile lor.

Jocul îi încurajează să se exprime, să transmită celorlalţi gânduri, emoţii, întâmplări din viaţa lor. De asemenea, le întăreşte încrederea în sine şi în cei din jur, ajutându-i să-şi valorizeze potenţialul.

Fiecare participant la joc va dispune, la începutul jocului, de o coală de hârtie pe care va trebui să-şi deseneze conturul propriei palme. După aceea, fiecare copil va fi lăsat să scrie pe foaie, în dreptul fiecărui deget al mâinii, următoarele lucruri

„Micul Prinț” („Le Petit Prince”), scrisă de Antoine de Saint-Exupéry, este o carte cu adevărat deosebită aparținînd literaturii universale, dedicată atât copiilor cât și oamenilor mari, o carte ce merită citită și recitită ori de câte ori simțim nevoia unui suflu proaspăt în viețile noastre, unei raze de lumină și a unei bucăți de cer deasupra vieții noastre.

Iată doar câteva fraze memorabile din „Micul Prinț”, pe restul vă lăsăm să le descoperiți singuri...:

„Ascultă sfatul şi primeşte învăţătura, ca să fii înţelept toată viaţa ta.” (Pilde 19, 20)

Dragi copii şi adolescenţi, este deosebit de important ca fiecare dintre voi să vă puteţi bucura de o viaţă frumoasă, liniştită, împlinită, lipsită de ameninţări, de violenţă, de gesturi şi de incidente care să vă afecteze sănătatea, securitatea, libertatea.

Pentru că vă pasă de cei din jur şi doriţi să-i protejaţi atât pe ei, cât şi pe voi înşivă de infracţiuni şi întâmplări neplăcute, atunci lucrurile rele trebuie prevenite.

De aceea, vă invităm să citiţi câteva sugestii privind un comportament preventiv care să vă ajute să evitaţi situaţiile neplăcute care v-ar putea pune în pericol sănătatea, libertatea, siguranţa ori viaţa, vouă sau prietenilor voştri:

Spre a preveni situaţiile neplăcute care v-ar aduce în postura de victime ale hoţilor de buzunare, vă încurajăm să ţineţi cont de sfaturile menţionate în rândurile care urmează.

Orice persoană îşi doreşte ca la întoarcerea în propria locuinţa să regăsească toate bunurile personale în siguranţă, aşa cum le ştie. Pentru a nu avea surprize neplăcute şi a nu găsi locuinţa prădată de infractori, sunt necesare câteva măsuri elementare de securitate.

Fiind utile şi eficiente şi având costuri relativ reduse, aceste măsuri au rolul de a preveni posibilele situaţii neprevăzute şi de a asigura liniştea dumneavoastră şi a familiei dumneavoastră:

„Alegerea cea mai bună este sportul şi nu drogul!”

Drogul - substanţă medicamentoasă care inhibă centrii nervoşi, provocând o stare de inerţie fizică si psihică şi care, folosită mult timp, duce la dependenţă și la necesitatea unor doze crescânde; stupefiant.
Exemple: alcoolul, tutunul, tranchilizantele, amfetaminele, canabis, cocaina, marijuana, heroina, ecstasy, opiul şi derivaţii săi, methadona, LSD, solvenţii.

Dependenţa - fenomenul caracterizat prin nevoia imperioasă sau persistentă de a continua utilizarea drogului, ignorând consecinţele în plan fizic, psihologic şi social, în scopul obţinerii unei stări de bine sau pentru a evita starea de disconfort generată de întreruperea consumului substanţei respective; stare de intoxicație cronică rezultând din absorbţia repetată a unui drog sau medicament și care se manifestă prin nevoia de a continua această absorbţie.
Toleranţa - fenomenul de adaptarea a organismului consumatorului la prezenţa unei substanţe denumite generic „drog”; obişnuinţă sau dispoziţie a organismului de a suporta anumite medicamente sau substanţe.

Sevrajul („sindromul de abstinenţă”) - ansamblul de simptome fizice şi psihice (tremurături, transpiraţii, simptome asemănătoare gripei etc.), ce apare la întreruperea administrării unei substanţe psihoactive, la administrarea unei doze insuficiente din această substanţă sau după administrarea unui medicament cu proprietăţi antagoniste faţă de cea psihoactivă; dezobişnuire progresivă de droguri; privare a unui toxicoman de drogul său.

Conform legii:

cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea sub orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deţinerea ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc, fără drept, se pedepsesc cu închisoarea şi cu interzicerea unor drepturi.

De asemenea, se pedepsesc prin închisoare:

A alege unde şi cum să ne petrecem timpul liber este o libertate fiecăruia dintre noi.
De cele mai multe ori, ne place să ţinem cont şi de gusturile celorlalţi membri ai familiei noastre, atunci când vine vorba de găsirea acelor activităţi şi locuri care să-i bucure şi să-i împace pe toţi cei dragi nouă.

Negreşit, natura oferă numeroase posibilităţi celor care adoră să petreacă momente de relaxare în aer liber. Ea permite deconectarea de activităţile zilnice, repetitive, asigură un cadrul natural plăcut şi totodată conferă încărcare sufletească şi fizică, deopotrivă.

Activităţile în aer liber au darul de a îmbogăţi personalitatea oamenilor, fiind un izvor de învăţare de lucruri noi, o sursă de cunoaştere, o cale de dezvoltare armonioasă, o formă de exersare a abilităţilor, o modalitate de întreţinere a sănătăţii organismului, un mod de a descoperi noi calităţi personale.

Varietatea activităţilor care pot fi desfăşurate în aer liber este impresionantă, oferind fiecărui individ soluţii în concordanţă cu trăsăturile şi preferinţele sale.

În rândurile care urmează vă prezentăm - pentru adulţi, dar şi pentru copii - doar câteva dintre propunerile de activităţi în aer liber posibile, lista rămânând deschisă tuturor celor ce doresc să o îmbogăţească prin idei originale şi pozitive:

Esenţa sănătăţii organismului uman constă într-un regim alimentar echilibrat, în asigurarea necesarului de lichide, în practicarea de exerciţii fizice zilnice şi activităţi în aer liber, în menţinerea unor bune relaţii cu semenii şi în păstrarea unei atitudini pozitive, plină de speranţă.

Obiceiurile alimentare îşi pun amprenta asupra întregii vieţi a omului şi influenţează hotărâtor starea sa de bine.

Pentru a ne asigura o alimentaţie echilibrată, câteva informaţii simple, dar folositoare, vin în ajutorul nostru:

Când vine vorba despre articole vestimentare învechite, cu toţii avem în minte cel puţin câte o piesă vestimentară din garderoba personală pe care am încetat de multă vreme s-o mai purtăm şi pe care n-o vom mai folosi, probabil, niciodată.

Fie că este vorba de o fustă demodată, de un pantalon prea strâmt, de o bluză mai purtată, ori de haine care pur şi simplu nu ne mai plac, acestea toate merită o ultimă şansă. Iar dacă nostalgia unora dintre ele ne mai încearcă încă şi nu ne lasă nicicum să le înstrăinăm (nici măcar unor persoane nevoiaşe), le putem „reînsufleţi” şi transforma în obiecte utile sau în accesorii la modă.

Încercând să dăm un chip nou unor hăinuţe mai vechi, ne putem lăsa liberă imaginaţia şi putem confecţiona articole practice, care să aducă bucurie, nouă sau celor dragi nouă.

 Din bucăţile de materiale reutilizabile, putem confecţiona lucruri variate:

Situată în partea estică a Munţilor Vâlcan, la o altitudine de 1445 de metri, în judeţul Hunedoara, în apropierea oraşului Lupeni din Valea Jiului (la o distanţă de aproximativ 8 km), Straja reprezintă o staţiune montană (declarată astfel din 2002) atractivă din punct de vedere turistic, în special prin oferta de activităţi de petrecere a timpului liber pusă la dispoziţie turiştilor - schi, snowboard, drumeţii, concursuri de off-road, team building, alpinism.

Accesul în Straja se face din Lupeni, cu maşina, urmând indicatorul care marchează drumul (circa 7 km) către staţiune: „Drumul Crucii”. În oraşul Lupeni se poate ajunge fie dinspre Petroşani, fie dinspre Târgu-Jiu, cu trenul sau cu autoturismul.
În zona de agrement Brăiţa există o parcare păzită, unde se poate lăsa maşina şi, cu ajutorul telescaunului, se poate ajunge în Straja, de asemenea.

Straja este cunoscută datorită pârtiilor sale de schi echipate cu instalaţie de transport pe cablu (teleschi).
Un detaşament de Jandarmerie Montană şi un serviciu public Salvamont asigură în staţiune atât ordinea şi disciplina, cât şi protecţia şi acordarea primului ajutor în caz de accidente.
Posibilităţile de cazare ale staţiunii includ numeroase cabane, pensiuni, vile, case de vacanţă.

Pe lângă atracţia turistică de care se bucură, masivul Straja este renumit pentru încărcătura istorică şi religioasă a locului.

Cu siguranţă că avem de învăţat din discreţia, firescul şi modestia naturii.

Aţi văzut vreo pasăre făcându-şi cuibul, primăvara? 

Aţi urmărit guguştiucul, de pildă?
Este atâta strădanie în zborul lui neobosit de a aduce, rând pe rând, beţişoarele culese cu grijă din urmele de iarbă uscată rămasă din iarna care a trecut! Zeci şi zeci de drumuri, în zbor, făcute de guguştiucul-tată la cuib pentru a-l întări, să devină un bun adăpost viitorilor puişori.
Iar în tot acest timp, de ceasuri întregi, mama-guguştiuc stă păzind cu străşnicie ouăle, să le fie cald şi bine.
Şi ritualul acesta, în gingăşia sa necuprins de caldă, se petrece în cea mai adâncă tăcere, mişcată din când în când doar de bateri de aripi...

Familiile de guguştiuci cuibăresc în acelaşi loc mai mulţi ani la rând. Amândoi părinţii clocesc şi hrănesc puişorii. Legătură lor este una aparte; rămân alături întreaga lor viaţă. Sub tainica putere a lui „împreună”...

Oare ştim să iubim?

Dumnezeu a iubit primul. Gratuit. Pentru totdeauna. Nu ştim de ce; sau poate... că da: Dumnezeu nu greşeşte niciodată; Dumnezeu-Părinte este IUBIRE, iar iubirea le arată oamenilor cum ar trebui să devină.

„Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată. […] Acum, dar, rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.” (Corinteni, Cap. 13).

„A iubi” este chiar dumnezeiescul, „îngăduit” şi oamenilor.

Creşterea copiilor trebuie să se împlinească într-un climat familial în care dragostea necondiţionată să ocupe întâiul loc şi să creeze comunicare, toleranţă, sprijin reciproc, afecţiune, încredere, sinceritate, respect. Îngrijirea făcută fără participarea lăuntrică a părinților nu reuşeşte să formeze oameni sociabili, morali, echilibraţi, sensibili la nevoile semenilor lor.

„A fi părinte e uşor, dar nu e simplu.” (Zig Ziglar)

A devenit o constantă, din nefericire, faptul că pe întreaga planetă, zilnic, mii de copii adorm flămânzi, sunt bolnavi, nu merg la şcoală sau nu ştiu să citească şi să scrie; nenumăraţi copii sunt bătuţi, sunt maltrataţi sau sunt trimişi la muncă forţată. În întreaga lume, în fiecare an mor aproximativ 8.1 milioane de copii, cu vârsta sub 5 ani, din cauze care pot fi prevenite sau tratabile; aşadar, 22.121 copii vârsta sub 5 ani mor în fiecare zi, adică 924 de copii în fiecare oră, 15 copii în fiecare minut, adică un copil moare la fiecare 4 secunde... Dureros fapt... (sursa: UNICEF - Levels & Trends in Child Mortality - Report 2010).

Organizaţiile guvernamentale sau nonguvernamentale cu competenţe în domeniul protecţiei copilului sunt deseori depăşite de situaţie, copleşite. Guvernele se arată neputincioase în a corecta neajunsurile, în a stăvili adâncirea sărăciei, în a perfecţiona programele de sănătate, de educaţie etc. Realitatea este devastatoare, departe de textele legilor în domeniu, convenţiilor internaţionale stabilite, declaraţiilor etc.

Devine firesc şi obligatoriu să ne reîntoarcem cu toţii privirile, mai mult ca oricând, către aceea ce este, şi a fost în toate timpurile, „arca salvatoare” a societăţii, „oaza de rezistenţă” – familia. De ce este familia atât de importantă în existenţa unui om? Care sunt resorturile ei nevăzute ce îi modelează acestuia devenirea? Cum de nevoia unui „acasă” primitor, cald,  urmăreşte fiece fiinţă întreaga sa viaţă, la fel de puternic precum necesităţile de hrană ori de adăpost? Poate tocmai fiindcă familia este aceea care păstrează încă resursele tainice – spirituale şi energetice – pentru a reînnoi şi vindeca, din interior, comunitatea umană. Familia trebuie preţuită ca un dar, trebuie sprijinită să-şi împlinească rostul tainic. Îngrijirea şi formarea copiilor, începute în familie, pot fi factorii catalizatori pentru a creşte oameni sănătoşi, echilibraţi, capabili, morali, responsabili, sensibili la nevoile semenilor lor.

În acest proces complex al formării pentru viaţă, nu pot fi ignorate multele obstacole, deloc metafizice, ivite la tot pasul. Este de ajuns să ne uităm în jurul nostru, aproape, ca să fim asaltaţi de mulţimea de veşti proaste privind condiţiile în care familiile sunt nevoite a creşte propriii copii şi nepoţi: violenţa (de toate tipurile) răzbate de oriunde, poluarea este răspândită pretutindeni, televiziunea şi Internetul au un rol copleşitor (negativ, de multe ori) în formarea personalităţii tinerilor, conflictul dintre generaţii se acutizează, lumea globalizată şi dezvoltarea tehnicii pun sub semnul întrebării valorile morale şi perenitatea lor. Noile familii, în care cei doi părinţi lucrează 8-10 ore la serviciu, la care se adaugă alte ore pe drumuri, la cumpărături, treburi casnice etc. ne determină să REGÂNDIM modul în care SE POT CREŞTE copiii în societatea actuală.

Cu toţii ne dorim, la un moment potrivit din existenţa noastră, să întemeiem propria familie, să aducem pe lume copii. Dar suntem pregătiţi într-adevăr să fim buni părinţi? Ştim oare ce înseamnă această nobilă misiune, această binecuvântare? Care îi sunt provocările? Putem fi modele pozitive pentru copiii noştri? Suntem suficienţi de conştienţi că trebuie să devenim întâi buni oameni pentru a ne putea forma buni copiii? Când să îi ajutăm pe copii? Cum să îi sprijinim? Cât timp să petrecem alături de ei? Cum să îi hrănim sănătos? Când şi unde să îi plimbăm? Cum să îi deprindem cu disciplina? Cum să abordăm educaţia sexuală a tinerilor? Cum să folosim lauda şi încurajarea, fără a devia către răsfăţ? Cum să ne cunoaştem copiii, cum să le descoperim înclinaţiile? Şi mai sunt numeroase alte întrebări la care familia modernă este provocată să caute răspunsuri pertinente...

„Păşeşte în farfurie!” este un joc simplu, distractiv, antrenant şi vioi, care va binedispune, cu siguranţă, orice familie, atunci când membrii acesteia vor alege să îl încerce. Copiii îl pot juca fie doar între ei, fie împreună cu părinţii, făcând mişcare, întrecându-se şi amuzându-se deopotrivă.

Pentru joc, mai întâi trebuie formate cel puţin două echipe, fiecare echipă având câte doi membri jucători. În plus, este nevoie şi de un arbitru care să vegheze la buna desfăşurare a competiţiei şi să verifice permanent respectarea regulilor.

În cadrul jocului, fiecare echipă dispune de

„Aminteşte-ţi obiectele!” este un joc amuzant care dezvoltă intelectul copiilor, ajutându-i să-şi antreneze memoria.

La acest joc pot participa un număr variabil de copii (pot participa chiar şi adulţii din familie), nefiind impusă o regulă strictă în acest sens. Fiecare dintre participanţi trebuie să aibă câte un castron opac (de preferat, de aceeaşi dimensiune) şi câte un prosop. În plus, mai este nevoie un ceas sau un cronometru pentru măsurarea timpului, dar şi de câte un pix ori creion pentru fiecare şi de bileţele de hârtie, pentru scris.

 Înainte de începerea jocului, ei trebuie

„Desenează sfoara!” este un joc prin care este încurajată dezvoltarea abilităţilor artistice ale copiilor, stimulându-le imaginaţia şi creativitatea. 

La începerea jocului, fiecare participant la joc dispune de câte o sfoară / aţă, cu aceeaşi lungime (de exemplu: 30 cm), de câte o coală albă de hârtie (preferabil, hârtie cartonată) şi de creioane colorate / carioci.

Fiecare „jucător” este îndemnat să ţină cu mâna sfoara/aţa deasupra colii de hârtie, la o distanţă predefinită, egală, ca şi toţi ceilalţi participanţi la joc (de exemplu: 30 cm, măsuraţi de la capătul de jos al sforii).

La momentul de start, copiii trebuie

Haideţi să ne jucăm!

Dragi Copii, cunoaşteţi fructele şi legumele? Ştiţi să le deosebiţi după: formă, culoare, aromă, gust, sâmburi, seminţe? Haideţi să dovediţi acest lucru. La finalul jocului, veţi descoperi propoziţia magică, secretul tuturor copiilor sănătoşi şi voioşi.

Urmăriţi căsuţele de mai jos şi completaţi-le cu literele corespunzătoare, astfel încât să răspundeţi corect la fiecare dintre definiţiile de mai jos:

Definiţii:

1. Fructe văratice sau tomnatice, roşii, verzi sau galbene, bogate în vitamine.
2. Fruct de pădure, roşu, aromat.
3. Fructe de formă alungită, de culoare vânătă sau gălbuie, cu sâmbure oval.
4. Fructe cu coaja galbenă, aromată, cu miez acrişor, folosite pentru limonadă.
5. Fructe cu coaja tare şi miezul hrănitor.
6. Fructe dulci, aromate, zemoase, învelite într-o coajă de culoare oranj.

Aţi răpuns corect?

Puteţi trece la proba următoare:

 Definiţii:

1. Legumă formată din mai mulţi bulbi mici de formă lunguiaţă, cu gust usturător.
2. Legumă alcătuită din frunze mari, groase şi ondulate, care se învelesc unele pe altele.
3. Legume ovale, cărnoase, de culoare violet.
4. Legumă cu miros puternic, cu rădăcină în formă de bulb, formată din straturi albe.
5. Legume de culoare verde, de formă alungită, care se consumă crude sau murate.
6. Legume cărnoase, zemoase, de formă rotundă sau uşor alungită, de culoarea sângelui.
7. Legumă cu frunze mari, de culoare verde-închis, mâncată de Popeye Marinarul.

 Bravo! Aţi dat răspuns tuturor definiţiilor.

Acum să vedem dacă aţi rezolvat corect şi aţi reuşit să descoperiţi propoziţia magică.

Răspunsurile corecte sunt:

Fiecare dintre noi ne dorim ca vacanţele sau călătoriile noastre să fie unele liniştite, plăcute, lipsite de situaţii neprevăzute supărătoare care să ne pună în pericol şi să ne aducă în postura de victimă.

Pentru a preîntâmpina surprizele neplăcute, este necesar să ne luăm o serie de măsuri preventive, atât în ceea ce priveşte securitatea personală şi cea a familiei noastre, cât şi în privinţa siguranţei bunurilor noastre.

• În primul rând, trebuie să ne alegem cu atenţie mijlocul de transport cu care dorim să ne deplasăm. Acesta trebuie să prezinte cel puţin gradul minim admis de siguranţă în privinţa funcţionării, a dotărilor, a alimentării cu combustibil, a conducerii sale prudente şi cu respectarea legislaţiei în vigoare.

Sunt de evitat deplasările cu vehicule conduse de persoane necunoscute şi care nu aparţin niciunui furnizor autorizat de servicii de transport de persoane. De asemenea, trebuie evitate taxiurile lipsite de însemnele firmei sau care nu au aparat pentru indicarea sumei de plată pentru călătorie.

• În cazul călătoriilor cu maşina personală, trebuie să ţinem cont de câteva sfaturi utile de conduită preventivă:

În locul unde păstrăm proviziile de hrană în anotimpul rece (cămara, pivniţa, balconul) este indicat să aerisim periodic, în zilele mai călduţe, cu aer uscat, răcoros.

Legumele şi fructele trebuie verificate să nu se strice, dând la o parte pe cele afectate.

Pentru a păstra merele cât mai mult timp, acestea pot fi învelite în hârtie, individual.

În cazul cartofilor, cea mai bună modalitate de a îi menţine o perioadă cât mai îndelungată este să fie păstraţi într-o pungă de hârtie (nu de plastic) într-un loc răcoros (cămară, pivniţă), dar nu în frigider, deoarece temperatura scăzută din frigider le afectează gustul şi textura.
Aşezând alături de cartofi câteva mere, aceştia se vor menţine mai bine şi nu vor mai încolţi. Cartofii nu încolţesc şi dacă sunt aşezate printre ei frunze de ferigă.

Roşiile se recomandă a fi depozitate la lumină, în bucătărie, deoarece iubesc căldura şi îşi menţin, nealterat, gustul.

Cepele trebuie păstrate într-un loc uscat, răcoros, bine aerisit şi întunecat. Lipsa de aer le face să se strice, iar lumina le poate spori iuţeala. De asemenea, cepele nu trebuie depozitate în apropierea cartofilor, fiindcă aceştia emit umiditate. În schimb, ceapa verde este bine să fie ţinută în frigider, ea având un conţinut ridicat de apă.

Seminţele (floarea-soarelui, hrişcă, dovleac, linte etc.) şi cerealele se păstrează în mod optim în pungi de hârtie.

Făina, mălaiul, grişul, fulgii de ovăz etc. se păstrează în pungi de hârtie ori în săculeţi de pânză.

Calciul (Ca), cel mai abundent mineral din organismul uman, este deosebit de important pentru sistemul osos, pentru sistemul muscular şi pentru cel nervos.

Calciul are influenţă esenţială în producerea laptelui matern, dar şi în formarea dinţilor şi a oaselor la făt şi la sugar. Contribuie la coagularea sângelui, are rol enzimatic, dar şi rol hormonal.

Pentru formarea depozitelor de calciu ale organismului, este necesar şi un aport adecvat de vitamina D, spre fixare.

Deficitul de calciu se manifestă prin contracţii musculare spasmodice, înţepenirea membrelor, malformaţii osoase, rahitism, hemoragii.

Excesul de calciu conduce la decalcifierea generalizată a oaselor și la depuneri de săruri de calciu în piele și în diverse organe.

Necesarul de calciu se poate asigura din alimente precum: lapte, brânzeturi, miere, somon, soia, seminţe de susan, alune, broccoli, gulii, susan, portocale, sardine, migdale, tofu, cereale integrale.

De exemplu:
100 ml de lapte integral conţin circa 120 mg Ca;
100 g iaurt sunt echivalentul a 145 mg Ca;
100 g caşcaval conţin 800 mg Ca.

Personalitatea unui om este rezultatul dezvoltării unitare şi simultane a însuşirilor înnăscute, a deprinderilor învăţate în familie şi a celor dobândite sub influenţa mediului socio-cultural extern. Ea conferă fiecărei fiinţe umane trăsături unice şi o adaptare originală la universul înconjurător.

În primii ani de viaţă, ai copilăriei (şi ulterior ai adolescenţei), copiii relaţionează cu două lumi, preponderent: cea a familiei - afectivă, protectivă, blândă şi cea a şcolii - mai amplă, exigentă, încărcată de promisiunile viitorului. Iar apoi urmează să intre în contact şi cu lumea socială extinsă, a comunităţii în care trăiesc. Pentru a asigura integrarea în mod reuşit a copiilor în viaţa socială, aceste medii educaţionale trebuie să se completeze şi să se susţină reciproc.

Medicul, psihanalistul şi scriitorul francez André Berge (Defectele copilului, 1968, E.D.P., Bucureşti; Les Défauts de l'enfant, Payot, 1968) a identificat mai multe tipuri de copii, în funcţie de temperament şi de comportare: copilul sensibil, copilul sociabil, copilul hotărât, copilul conştiincios. Pentru fiecare dintre aceşti copii, există nevoi specifice şi o atenţie deosebită ce trebuie acordată de familiile lor pentru a le asigura o dezvoltare armonioasă şi o bună educaţie pentru viaţă.

MÉNTĂ - Numele mai multor plante erbacee (medicinale) din familia labiatelor, cu frunze dinţate, acoperite cu peri şi cu flori puternic mirositoare, folosită în scopuri medicinale şi în calitate de condiment.; izmă; (reg.) voieştniţă - Din sl. menta, lat. mentha, fr. menthe.

În credinţa populară, menta era considerată o iarbă sfântă, un dar al lui Dumnezeu ca răsplată pentru gestul generos al drumeţului cel cu inima bună.
Legenda spune că

TEI, (1) tei, , (2, rar) teie, 1. Arbore cu scoarţă brăzdată mărunt, cu frunze mari în formă de inimă, zimţate, cu flori albe sau albe-gălbui, dispuse în inflorescenţe, puternic parfumate, melifere, întrebuinţate în scopuri medicinale, şi cu fructe achene (Tilia platyphyllos). ◊ Tei alb = arbore cu lemnul alb-roşiatic, uşor, cu coroana deasă şi cu frunze cenuşii-argintii pe partea inferioară. (Tilia tomentosa). Tei pucios = arbore înalt până la 20 m, ale cărui flori se folosesc în farmacie (Tilia cordata). – lat. tilium (= tilia).

Teiul, arborele parfumat celebrat de la începutul lunii iunie, se regăseşte în toate zonele ţării, de la câmpie la zona deluroasă şi până în zona montană.
În România există mai multe soiuri de tei: teiul ce înfloreşte la începutul lunii iunie, cu frunza în formă de inimă (Tilia cordata) şi care are pe dosul frunzelor perişori gălbui, teiul cu frunza mare (Tilia platyphillos), care înfloreşte ceva mai târziu şi are frunzele mai mari decât celelalte specii înrudite; teiul argintiu (Tilia argentea), care înfloreşte abia în iulie, având frunze şi flori alburii.
Numele de „Tilia” vine de la grecescul „ptilon” care înseamnă „aripă”, făcând referire la frunzuliţele aflate pe mănunchiul floral. Numele de „cordata” vine de la cuvântul latinesc „cor” care înseamnă „inimă”, cu trimitere la forma frunzelor. Cuvântul „platyphyllos” este format din cuvintele greceşti „platys” - ”larg” şi „phyllon” - „frunză”, simbolizând frunze late.
Indiferent de tipul lor, toţi teii au aceleaşi întrebuinţări medicinale, fiind utili pe lângă orice gospodărie.

În unele culturi, teiul era un copac sacru şi simboliza:

GĂLBENEÁ, gălbenele - 1. Plantă erbacee cu tulpina groasă şi înaltă, cu frunze lanceolate şi dinţate, acoperite cu peri fini, cu flori galbene-portocalii viu colorate, care creşte în locuri umede (Rorippa amphibia), cultivată în scopuri decorative şi medicinale. 2. (La pl.) Plantă erbacee cu tulpina păroasă în partea de jos, cu frunze palmate şi cu flori galbene-aurii (Ranunculus pedatus). ◊ Gălbenele de pădure = plantă erbacee cu tulpina acoperită de peri şi cu flori galbene-aurii, care creşte în regiuni înalte (Ranunculus aureus). 3. (La pl.) Numele a trei plante erbacee din familia primulaceelor: a) plantă cu tulpina dreaptă, cu frunzele ovale acoperite cu peri şi cu flori galbene (Lysimachia punctata); b) plantă cu tulpina dreaptă, cu frunze ovale-lunguieţe şi cu flori galbene dispuse în panicule terminale (Lysimachia vulgaris); c) dreţe (Lysimachia nummularia). - Galben + -ea.

Gălbenelele au mai multe denumiri populare: (pl.) dreţe, boance, calce; duminecea, filimică, floare-de-leac, iarbă-de-lingoare, lotus, piciorul-cocoşului, rufuliţă, rujinică, rujnicuţă, rujuliţă, rujuţă, ruşnică, salomie, sulumină, călinică, roşioară, căldăruşă, cilimică, coconiţă, crăiţă, vâzdoagă, ocheşea, boftă, boglar, păştiţă etc.

Gălbenelele (bot.: Calendula officinalis), asociate cu Soarele, sunt plante anuale sau bienale, ce cresc în asociaţii dese, înmulţindu-se singure, din seminţe. Sunt, aşadar, iubitoare de soare, dar şi de apă, însă se adaptează şi la alte condiţii de mediu. Înfloresc pe parcursul întregului an (mai puţin în lunile de iarnă). Se cultivă în toate zonele agricole, pe majoritatea tipurilor de sol, semănându-se primăvara devreme. Cresc chiar şi la marginea drumurilor, pe lângă garduri, de la câmpie până în zona montană.

Florile de gălbenele se culeg

Lecţie interactivă privind alimentaţia sănătoasă şi normele de igienă alimentară (lecţie recomandată, în special, copiilor cu vârste între 8 şi 10 ani).

Descarcă PowerPoint „Şi eu manânc sănătos!”

Legumele şi zarzavatul, mărunţite şi pregătite pentru diverse mâncăruri, se pot păstra în punguliţe în congelator, până la prima utilizare. Asemănător, se pot păstra şi vişinele, cireşele pentru prăjituri, merele rase, dovleacul ras, vinetele coapte şi curăţate de coajă etc.

Coaja de lămâie şi cea de portocală, rasă şi amestecată cu zahăr, se poate păstra în congelator, într-un recipient închis, folosindu-se la prepararea diverselor deserturi.

Spre deosebire de ceapa uscată ce trebuie păstrată într-un loc uscat, răcoros, bine aerisit şi întunecat, ceapa verde este bine să fie ţinută în frigider, ea având un conţinut ridicat de apă.

Joacă ... de sărbătoare

Constatăm, experimental, că toate sărbătorile - pe care le aşteptăm  - sunt întotdeauna precedate de pregătiri. Negreşit.
Nu aşteptăm sărbătoare (oricare ar fi aceasta) fără o pregătire prealabilă, oricât de măruntă. Pregătirile sunt, de fapt, modul concret de a ne exprima aşteptarea - o aşteptare activă, aşadar.

Fie că ne gândim la o pregătire psihică, emoţională, spirituală, fie că ne referim la cea materială - pregătirea devine esenţială. De ea depinde, practic, intensitatea cu care percepem, resimţim sărbătoarea în sine. Amploarea pregătirii este, deci, direct proporţională cu importanţa pe care o atribuim, la nivel personal, sărbătorii.

„Când copiii trăiesc într-o atmosferă critică,
Ei învaţă să condamne pe toată lumea.

Când copiii trăiesc într-o atmosferă ostilă,
Învaţă să fie violenţi.

Când copiii trăiesc într-un mediu ridicol,
Învaţă să fie timizi.

Când copiii trăiesc în ruşine,
Învaţă să se simtă vinovaţi.

Când copiii trăiesc în încurajare,
Învaţă să fie încrezători.

Când copiii trăiesc în toleranţă,
Învaţă să fie răbdători.

Când copiii trăiesc în laude,
Învaţă să aprecieze.

Când copiii trăiesc în acceptare,
Învaţă să iubească.

Când copiii trăiesc în aprobare,
Învaţă să ţină la ei înşişi.

Când copiii trăiesc în cinste,
Învaţă să fie sinceri şi drepţi.

Când copiii trăiesc în siguranţă,
Învaţă să aibă încredere în ei şi în semenii lor.

Când copiii trăiesc în prietenie,
Învaţă că lumea este locul frumos unde ei merită să trăiască.”

                                                                              (Dorothy Law Nolte)

„Domnul, Lumina culorii." (Iov, „Vechiul Testament")

„Natura creează pentru noi în fiece zi tablouri de o infinită frumuseţe, trebuie doar să avem ochi să le vedem...” (John Ruskin)

Natura a avut grijă să ne înveţe frumuseţea culorilor, punându-ne la îndemână universul său cromatic, să ne inspire şi să ne creeze emoţie.

Din cele mai vechi timpuri, culorilor li s-a asociat o simbolistică proprie, variind de la o cultură la alta.

Chiar şi unele expresii din popor au împrumutat din această simbolistică: „inimă albastră”, „sânge albastru”, „negru de supărare”, „a face zile negre”, „a vedea totul în negru”, „a vedea roșu înaintea ochilor”, „a se face galben ca ceara”, „a spune verde în faţă”, „a vedea totul în roz”, „alb la faţă”, „zile albe”, „scris negru pe alb” etc.

Cum ar fi lumea fără culori?

O lume fără culori ar fi o lume mai săracă, mai tristă...

De ce?

Pentru că

„Gustarea zilei” este un joc ce dezvoltă imaginaţia copiilor, încurajându-i să îmbine forme, culori şi gusturi variate pentru a crea figurine sau peisaje inedite.

Copiii sunt încurajaţi să creeze o gustare originală, pe o farfurie întinsă, folosindu-şi fantezia şi ajutându-se de diversele alimente puse la dispoziţie.

Fiecare „jucător” va dispune, la începutul jocului, de câte o farfurie plată şi va avea acces la aceleaşi „ingrediente” ca toţi ceilalţi jucători. Fiecare va trebui să „construiască” pe farfuria proprie, o gustare deosebită, la alegere.

Ingredientele trebuie  să fie pregătite dinainte, de către părinţi ori bunici, sau chiar de către copiii participanţi. Ele trebuie să fie de dimensiuni mici, spălate / curăţate / feliate / prefierte etc. (după caz). Pot fi orice tip de alimente – fructe proaspete sau confiate, legume, lactate etc.

Este nevoie ca

„Viteza ospătarului” propune o metodă ludică de a îi implica, activ, pe copii, oferindu-le un mod plăcut, distractiv şi dinamic de a îşi exersa o serie de abilităţi motrice şi sociale care le vor fi utile de-a lungul timpului.

Prin intermediul acestui joc, copiii pot învăţa, uşor şi rapid, cum să lucreze în echipă, cum să îşi coordoneze mişcările corpului, cum să ocolească diverse obstacole şi să menţină în echilibru o farfurie cu conţinut, pe care o poartă în mână, dar şi care este atitudinea corectă pe care trebuie să o adopte o persoană atunci când serveşte masa altor persoane (acasă sau într-un loc public, restaurant etc.).

În joc, este nevoie de un „arbitru” şi de minim două echipe, a câte cel puţin doi membri.

Fiecare echipă trebuie să fie dotată cu următoarele obiecte: o farfurie plată (întinsă), o minge de ping-pong (tenis de masă) şi un şervet (ştergar) mare de bucătărie, din pânză.

Pe lângă obiectele menţionate, pentru ca jocul să aibă loc în condiţii optime, este nevoie de

Natura a fost dintotdeauna vălul de frumuseţe vie revărsat asupra lumii de Creatorul ei. Într-adevăr, nu se poate contempla natura, nu se poate vorbi ori scrie despre natură fără să te gândeşti la Dumnezeu, la iubire, la frumuseţe. Altfel spus, natura este urma paşilor lui Dumnezeu. Sau, după cum medita cineva, „ peisajul este o caligrafie a lui Dumnezeu”.

Ne este de-atâta trebuinţă un colţişor de natură... Omul îndepărtat de natură nu spun că nu este deplin, dar cu siguranţă sărăceşte. Insuflând energie, bucurie, echilibru, natura ne este prieten şi sfetnic, hrană şi cămin deopotrivă, dacă ştim s-o înţelegem, s-o folosim, să ne-o apropiem.

Fiecare bucăţică, oricât de minusculă, din leagănul acesta de bogăţie pământească are menirea sa, are farmecul său.

Secretul unei vieţi durabile a planetei este valorizarea resurselor, folosirea lor optimă.

Pentru copii, preţuirea şi grija faţă de diverse elemente ale naturii se poate cultiva de la vârste foarte fragede, prin plimbări în aer liber, prin familiarizarea cu unele specii de plante, prin jocul cu unele animale domestice, prin creşterea în familie a unui animal de companie etc.

În rândurile ce urmează, voi descrie, pe scurt, o modalitate plăcută şi creativă de a insufla interesul şi pentru natură şi de a dezvolta imaginaţia, îndemânarea şi răbdarea copiilor, indiferent de vârstă.

Folosind în mod constructiv timpul liber, cei mici pot fi realmente captivaţi dacă, alături de părinţi sau dascăli, acasă ori în sala de clasă, vor învăţa să culeagă, să strângă şi să păstreze diverse elemente din natură, iar mai apoi să le dea utilitate prin confecţionarea de obiecte de ornament. Realizând decoraţiuni originale şi împodobind camera lor ori sala de clasă, copiii vor căpăta mai multă încredere în ei, îşi vor exersa atenţia şi fantezia canalizându-şi energia pe o activitate de efort fizic redus, dar binevenită în procesul educativ.

„Nimic nu e mai moale şi mai subţire ca apa. Dar să-i înţelegi tăria este o artă.” (Lao Tzu)

Lecţie despre protecţia mediului, despre nevoia de a economisi resursele de apă existente şi despre importanţa naturii în viaţa oamenilor (lecţie recomandată, în special, copiilor cu vârste între 8 şi 12 ani).

Descarcă PowerPoint „Povestea picăturii de apă”

„Deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie s-o aibă; chiar când va îmbătrâni nu se va abate de la ea.” (Pilde 22, 6)

Stimaţi părinţi,

Dragostea şi grija faţă de copiii dumneavoastră vă îndeamnă să îi învăţaţi pe aceştia, încă de timpuriu, cum să se comporte în relaţiile cu ceilalţi semeni, cum să comunice, cum să se dezvolte armonios şi să-şi descopere calităţile, cum să îşi desfăşoare activităţile specifice vârstei lor, cum să se ferească de rău ş.a.m.d.

Spre a veni în sprijinul dumneavoastră şi a vă ajuta să asiguraţi bucuria şi liniştea familiei dumneavoastră, vă prezentăm câteva recomandări de conduită menite să vă îndrume cum să preveniţi implicarea copiilor dvs. în situaţii neplăcute şi cum să-i ţineţi cât mai departe de un comportament negativ:

Dragă părinte,

Mă adresez ție, celui atât de interesat de educația și buna creștere a copilului tău. Știi și tu, ca și mine, că Internetul a devenit atât de ușor accesibil copilului de azi, încât, adesea, te regăsești neputincios în a-i superviza sursele de (in)formare.

De aceea, m-am gândit să-ți vin în ajutor.

Tocmai i-ați cumpărat copilului dumneavoastră o tabletă electronică? Ați putea fi interesați să citiți următoarele rânduri.

Școala pentru Sănătate Publică de la Harvard prezintă rezultatele unui studiu conform căruia tabletele pot cauza dureri de cap și de gât utilizatorilor.

În România, puţini sunt cei care nu au descoperit ori cei care nu au auzit de pitorescul Văii Prahovei ce străbate Munţii Bucegi. Aceasta, adesea cunoscută şi admirată şi de numeroşi turişti străini, se remarcă prin farmecul versanţilor care o străjuiesc de veacuri, mereu înţelepţi, mereu puternici, mereu mesageri - mesageri ai unei frumuseţi nerostite, dar care tresaltă din fiecare frunză, din fiecare undă a apelor care îi străbat, din fiecare piatră ori fir de verdeaţă care îi acoperă, din fiecare batere de aripi care îi însufleţeşte, din fiecare vietate ce îi locuieşte, din fiecare ochi de stea ori rază de soare care îi luminează. Fie că este vorba de Comarnic, de Breaza, de Sinaia, de Buşteni, de Azuga ori de Predeal, fiecare dintre aceste aşezări îşi însuşesc din tainica frumuseţe. Natura la ea acasă, firesc, simplu.

Pentru aceia care preferă un loc aproape de inima muntelui, cu aer puternic ozonat, staţiunea Buşteni (altitudine: 800 - 900 m) din jud. Prahova este una dintre opţiunile potrivite.

Străbătută de râul Prahova, cunoscută ca fiind „Poarta Bucegilor” pentru plecare în drumeţii şi ascensiuni alpine în Munţii Bucegi, localitatea Buşteni (străjuită şi de muntele Sorica, de muntele Zamora, de muntele Cumpătu) rămâne tributară măreţiei masivului Caraiman (2384 m) - la poalele căruia se află - şi deschide căi de acces spre numeroase atracţii montane: Piatra Arsă, Jepii Mari, Jepii Mici, Vârful Caraiman, masivul Costila (2489 m), platoul Bucegilor, Vârful Omu (2505 m) etc.

Celor care nu au ajuns încă să viziteze oraşul Sibiu, dar şi celor care şi-ar dori să-l revadă, le recomandăm cu bucurie această destinaţie complexă, care ocupă un loc de seamă în rândul zonelor turistice şi culturale româneşti.

Alegerea acestei destinaţii pentru petrecerea vacanţei sau a concediului oferă avantajul că este potrivită tuturor membrilor unei familii, atât celor vârstnici cât şi celor tineri. Iar pe copii Sibiul îi poate realmente captiva, prin bogăţia obiectivelor de vizitat, prin puncte de atracţie unice, prin aspectul de cetate medievală al vechiului burg.

Dacă, pe lângă toate acestea, reuşiţi şi să vă programaţi vacanţa chiar într-o perioadă în care se desfăşoară în Sibiu una sau mai multe evenimente cultural-artistice, atunci bucuria, încântarea şi mulţumirea fiecărui membru al familiei dumneavoastră, respectiv ale fiecărui elev al clasei pe care o îndrumaţi (dacă sunteţi dascăl), sunt asigurate pe deplin. Puteţi alege dintre: Festivalul Medieval „Cetăţi Transilvane” Sibiu (care se desfăşoară în fiecare an în ultimul sfârşit de săptămână al lunii august), Târgul Olarilor (are loc, de regulă, în primul week-end al lunii septembrie), Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, Festivalul Internaţional de Film „Transilvania”, Festivalul Naţional al Tradiţiilor, Festivalul Naţional al Datinilor şi Obiceiurilor, Târgul Naţional de Jucării, Târgul de Crăciun, Târgul de Paști, târguri de produse tradiţionale şi ecologice şi multe alte evenimente sau expoziţii.

Indiferent de perioada din an în care veţi ajunge în Sibiu, să fiţi convinşi că oraşul vă întâmpină cu o varietate impresionantă de: muzee, parcuri şi grădini, lăcaşe de cult, clădiri istorice, evenimente culturale. Alături de acestea, Teatrul Radu Stanca, Teatrul pentru copii şi tineret GONG precum şi Filarmonica de Stat Sibiu vă aşteaptă cu programe care vor răspunde exigenţelor chiar şi celor mai pretenţioşi dintre spectatori.
Totodată, numeroasele hoteluri, pensiuni, restaurante, centre comerciale vă pot asigura servicii de calitate, accesibile oricărui buzunar.

În alegerea locului potrivit pentru petrecerea vacanţei sau a concediului, o familie ia adesea în considerare ca destinaţia să fie atât pe placul copiilor, dar şi pe gustul adulţilor.

Chiar dacă este vorba despre o vacanţă scurtă ori de una cu un buget redus, scopul urmărit este acelaşi - de a aduce un strop de relaxare, de odihnă, de natură, de a conferi încărcare sufletească şi fizică, deopotrivă.

O destinaţie fascinantă şi unică prin măreţia sa, care îi va putea împăca pe toţi cei dragi ai casei şi le va oferi o vacanţă reuşită, feerică, pe timp de vară, este Cheile Buţii din Munţii Retezat.

Munţii Retezat se dezvăluie, drumeţului curios, ca o adevărată bijuterie a naturii, fiind renumiţi prin natura sălbatică, prin vârfurile semeţe, prin mulţimea de lacuri glaciare (peste 80 la număr) şi prin abundenţa de specii de plante şi animale rare care îi populează.

Cum să ne pregătim înainte de cutremur:

ROZMARÍN, rozmarini, s. m. Arbust mic, din familia labiatelor, plăcut mirositor, cu frunze totdeauna verzi și cu flori albastre, albe sau roșii, întrebuințat în medicină și în industria parfumurilor (Rosmarinus officinalis). – Din germ. Rosmarin.
Rozmarinul (Rosmarinus officinalis) este originar din regiunile mediteraneene și din Uruguay. Există specii de rozmarin care cresc pe verticală, atingând 1,5 metri înălțime, și specii târâtoare. Lungimea frunzelor este de 2–4 cm, iar lățimea de 2–5 mm, având culoarea verde în partea superioară și culoarea albă în partea inferioară, cu perișori scurți, deși și lânoși.

Sursa foto: wikipedia.org

Numele rozmarin nu are legătură cu cuvântul roză sau cu numele Maria, ci derivă din latinescul „rosmarinus”, care literal înseamnă „roua mării”. Se mai numește și mirtân. În greacă, este numit „dendrolivano”, care se traduce prin „copac de tămâie”.
A fost folosit, de-a lungul timpului, în domeniul culinar, în aromoterapie, dar și în medicină, datorită proprietăților sale benefice pentru organism.

Conține:

CĂTÍNĂ, cătini, s. f. Numele a două specii de arbuști spinoși: a) cătină roșie = arbust cu frunze mici în formă de solzi, cu flori roz sau albe și cu fructe roșii, cultivat ca gard viu; tamariscă (Tamarix ramosissima); b) cătină albă = arbust cu frunze înguste, lanceolate, argintii, cu flori mici cafenii și cu fructe galbene-portocalii (Hippophaë rhamnoides). – Lat. catena.[1]
Cătina albă, cunoscută în unele părți și sub numele de cătină de râu sau simplu cătină (nume științific Hippophaë rhamnoides L.), este un arbust foarte ramificat și spinos care crește în România începând din nisipurile și pietrișurile litorale până în regiunile muntoase, alcătuind uneori crânguri și tufișuri destul de întinse. Fructele pot rămâne peste iarnă pe ramuri. Arbustul fructifică 20-25 ani și lăstărește în fiecare an foarte puternic.

Sursa foto: wikipedia.org

Cătina era apreciată de grecii antici datorită proprietăților sale antiîmbătrânire, fiind folosită și ca produs de înfrumusețare pentru caii de curse, cărora se credea că le oferă luciu părului. Din acest motiv, denumirea în latină a cătinei, Hippophae, vine de la cuvintele Hipp (cal) și faes (strălucitor, luminos), care poate fi tradus „cal strălucitor”. Mai mult decât atât, o legendă spune că aceste fructe erau folosite ca hrană pentru calul înaripat Pegasus, deoarece îl ajutau să zboare.

Fructele de cătină au un gust ușor acrișor, foarte puțin amărui și se culeg începând cu luna august și până la sfârșitul lunii octombrie. Cel mai indicat este să fie culese toamna cât mai târziu, atunci când fructele sunt foarte bine coapte.

Cătina albă se utilizează deopotrivă în industria alimentară, în silvicultură, în farmacie dar și ca plantă ornamentală.
Fructul de cătină conține

PĂPĂDÍE, păpădii, s. f. Plantă erbacee din familia compozitelor, cu frunze lungi, crestate (care se mănâncă uneori ca salată) și cu flori galbene grupate în capitule (Taraxacum officinale). – Din bg. popadija.
Păpădia (Taraxacum officinale) mai este numită și: buhă, bășina porcului, cicoare, crestățea, lăptucă, lilicea, mâță, papalungă, pilug, turci, curu-găinii, floarea-broaștei, floarea-găinii, floarea-mălaiului, floarea-sorului, floarea-turcului, flori-galbene, gălbinele-grase, gușa-găinii, ouăle-găinilor, papa-găinii, părăsita-găinilor sau pui-de-gâscă.

Crește spontan în orice zonă, din zona litorală, până pe crestele munților, dar preferă zonele însorite sau parțial umbrite, fiind abundentă în zona de câmpie, de deal și submontană. Se regăsește în regiunile temperate ale Europei, Asiei și Americii de Nord. Este cultivată la scară largă în India, fiind folosită pentru afecțiunile ficatului. Păpădia este foarte mult consumată în Japonia, Italia, Franța, India, SUA, etc., fiind cultivată ca orice plantă de grădină.

Sursa foto: wikipedia.org

Recoltarea frunzelor, a florilor sau a bobocilor de păpădie se face primavara, înaintea sau la începutul florii, iar uscarea lor se realizează la umbră, în strat subțire, în locuri bine aerisite. În schimb, rădăcinile pot fi recoltate din luna iulie până toamna târziu și se usucă la soare, după ce au fost, în prealabil, spălate și îndepărtate cele seci sau noduroase. Este bine ca recoltarea plantelor și florilor să se facă de pe terenuri aflate la periferia orașelor, mai puțin poluate și care nu au primit substanțe chimice, pesticide, ierbicide etc.

Păpădia conține:

CIMBRIȘÓR s. m. Plantă erbacee cu flori roșii-purpurii sau albe și cu frunze aromate, folosite în medicină pentru infuzie.
Cimbrișorul (Thymus serpyllum) este o specie de plante perene din genul Thymus, cu flori purpurii sau roz și violet, rar albe, care înflorește vara-toamna. Este rudă cu cimbrul de câmp, (Thymus vulgaris) care mai este numit tămâiță sau iarba cucului. Cimbrișorul crește in zona montană, pe pajiști sau pășuni alpine, în locuri mai greu accesibile precum stâncăriile.

Sursa foto: wikipedia.org

Originea latinescului „Thymus” se presupune că vine din grecescul „thyo”, ce înseamnă parfum. O altă interpretare a etimologiei sale ar fi grecescul „thymos”, adică forţă, curaj, putere.
Cimbrișorul este cunoscut din antichitate, la început era folosit ca plantă medicinală, în tratarea depresiilor și durerilor de cap, iar mai tarziu și ca plantă condimentară. Era utilizată în Evul Mediu de domnițe pentru a-și împodobi eșarfele; de slavi ca plantă de cult, cu puternice semnificații teologice; în medicina empirică fumul de cimbrișor trata insomnia, tusea și tuberculoza.
Se folosește atât pentru condimentarea alimentelor cât și pentru prepararea unor ceaiuri, decocturi, tincturi și uleiuri în medicina naturistă. Este ideal ca și ingredient în: tocănițe, fripturi, pește, legume, creme, sosuri de brânză, pâine, supe, salate, sucurile și băuturile din fructe. Este un bun aromatizant pentru ulei, oțet, dar și pentru vin. Este o sursă de nectar pentru albine.
Se recoltează partea aeriană ierboasă a plantei în perioada de înflorire.

Conține: timol, carvacrol, acizi cafeic şi rozmarinic, tanin, serpilină, luteina, glicozide, ulei eteric, cimen, pimen, felandren, terpine, cariohilen, cardinen, mircen, terpinolen, saponine, compuși oxigenați, alcooli, ulei gras, acid cafeic, acid rozmarinic.

 Proprietăți terapeutice:
Are o acțiune diuretică și antiseptică intestinală, dar se recomandă ca stomahic-aromatic în tusea spastică, convulsivă și astmatică.
Este un puternic antiseptic, antispastic, diuretic și deparazitar. Parfumul său ajută la desfundarea nasului, iar sub formă de inhalații calmează sinuzitele. Ajută la combaterea oboselii și scurtează durata perioadei de convalescență. Favorizeaza digestia, iar prin acțiunea sa antispasmodică calmează colicile. Sub formă de decoct sau infuzie, poate ajuta în tratarea colitelor și a constipației. Pentru rănile care se vindecă greu, aplicarea de ulei de de cimbru sau comprese cu extract de cimbru pot ajuta la vindecare. Este util în cazul femeilor care au dereglări menstruale. Este, în acelaşi timp, tonic nervos şi reconfortant general. Ajută în cazul durerilor de cap, migrenelor, epilepsiei. Ceaiul de cimbrișor este un bun stimulent al secreției lactate. Extern, cimbrisorul poate fi întrebuințat și in băi aromatice care liniștesc sistemul nervos, durerile provocate de reumatism și guta.
Se folosește, de asemenea, în cosmetică și în industria parfumurilor.

Precauții:
- nu se recomandă gravidelor, pentru că poate grăbi naşterea;
- nu se recomandă nici în cazurile de gastrită sau enterită, esofagită sau insuficienţă hepatică;
- excesul de cimbrişor poate provoca afecţiuni gastro-intestinale şi uneori excitare nervoasă urmată de depresie.