Venera I.
MĂR 1, meri, s. m. 1. Pom din familia rozaceelor, cu frunze mari, ovale, păroase, cu flori albe-trandafirii și fructe globuloase, comestibile, bogate în vitamine (Malus domestica). MĂR 2, mere, s. n. 1. Fruct al mărului, de formă rotundă-turtită și de diferite culori.
Mărul este o specie de plante din familia Rosaceae. Varietățile de măr cresc în zona temperată nordică din Europa, Asia și America de Nord, printre acestea existând un număr mare de hibrizi. Cea mai răspândită formă a mărului este mărul de cultură.
În lume există peste 7.500 de soiuri de mere, iar în România există aproape 60 de soiuri de mere recunoscute oficial. Printre soiurile de mere din România se pot enumera: mărul domnesc, mărul crețesc, mărul pătul, mărul bot-de-iepure, mărul Florina.
Sursa foto: wikipedia.org
Merele conțin: acid ursolic, vitamine (A, vitamine B (B1, B2, B3, B5, B6), vitamina C, vitamina E, vitamina K, vitamina PP etc.), minerale (fosfor, fier, iod, calciu, potasiu, magneziu, siliciu, molibden etc.), pectină, polifenoli, fibre solubile, antocianine, taninuri, antioxidanți (quercetina), kaempferol, micricetina, carbohidrați, zaharuri, acid malic, apă.
Fructele pot fi consumate în forma crudă, pot fi adăugate în salatele de fructe sau se pot prepara diverse deserturi sau gustări delicioase și sănătoase. O altă formă de consum al merelor este sub formă de suc natural.
Proprietăți terapeutice:
- merele au acțiune tonică, diuretică, uricolitică, depurativă, antiseptică, intestinală, laxativă;
- sunt indicate în: astenie, surmenaj, nervozitate, zona zoster, convalescență, graviditate, anemie, litiază urică, hepatită, stări febrile, insomnie, diabet;
- scad procesele inflamatorii;
- previn maladiile cardiovasculare;
- previn depunerea tartrului dentar;
- combat diareea sau enterocolita, gastrita, ulcerul gastric, bolile hepatice (steatoza hepatică, hepatita, calculoza biliară); indigestiile, inflamaţii şi infecţiile intestinale (colibaciloză), colitele de fermentaţie, rectocolita, constipaţia;
- ajută în tratarea bronșitei (compotul proaspăt), a tusei convulsive;
- stimulează activitatea ficatului și a vezicii biliare;
- merele pot reduce riscul de cancer la colon, cancerul de prostată și cancerul pulmonar;
- intervin în bolile cardiovasculare, ateroscleroză, hipertensiune arterială, infarct miocardic, congestie cerebrală, întărirea muşchilor cardiaci, reducerea edemelor cardio-renale, dereglări în circulaţia periferică, artrite, tromboze, varice;
- scad colesterolul, glicemia şi neutralizează substanţele toxice din sânge;
- acţionează benefic în reumatism, artrite, gută;
- contribuie la dizolvarea calculilor renali;
- au efecte bune în tulburări de vedere, laringite şi dureri de urechi;
- ajută la prevenirea unor afecțiuni, precum degenerarea maculară, cataractă și glaucom;
- prezintă un rol central în toate dietele de slăbire, prin stimularea arderilor din organism;
- întârzie procesul de îmbătrânire a organismului, prin conţinutul ridicat în antioxidanţi;
- - au capacitatea de a curăţa şi detoxifia, ajutând la eliminarea metalelor grele din organism, cum ar fi plumbul şi mercurul;
- potrivit medicinei chineze, merele contribuie la consolidarea inimii, potolesc setea, lubrifiază plămânii, cresc fluidele corporale;
- sucul de mere are rolul de a stimula activitatea cerebrală și a îmbunătăți memoria;
- în uz extern: merele combat herpesul, plăgile, bubele dulci, scabia, varicele şi mătreaţa; curăţă şi catifelează pielea; reduc cearcănele şi pungile de sub ochi; ajută în tratamentul acneei, ridurilor timpurii și pentru îmbunătățirea aspectului nesănătos al tenului; din mere se prepară creme, loțiuni, șampoane, apă de toaletă, măști cosmetice.
Oţetul de mere cu miere are efecte multiple în prevenirea infarctului miocardic, hipertensiune arterială, ateroscleroză coronariană, gastrite hipoacide, enterite, enterocolite, diaree, intoxicaţii alimentare, bronşite, astm bronşic, inflamarea căilor respiratorii, cistite, nefrite, nevroze, insomnii, ameţeli, migrene, oboseală cronică, obezitate, reumatism, nevralgii faciale, spondiloză anchilozantă şi în prevenirea îmbătrânirii.
Precauții:
- consumul de mere exagerat poate duce la acumularea în exces de fructoză în organism; acest lucru poate provoca probleme de sănătate, cum ar fi obezitatea și diabetul;
- consumul excesiv de suc de mere duce la diaree;
- femeile însărcinate sau care alăptează trebuie să evite consumul excesiv, deoarece pot dăuna fătului în creștere;
- semințele de mere conțin substanțe nocive.
PASSIFLORA L., FLOAREA PASIUNII, fam. Passifloraceae. Gen originar din regiunile tropicale și subtropicale ale Asiei, Australiei și mai ales în America de S, cca- 400 specii, volubile, cu tulpini lemnificate, ramificate (lujeri, cca 5 m lungime), prevăzute cu cîrcei și frunze 3-7-lobate. Flori solitare, hermafrodite, de obicei pe tip 5, parfumate, campanulate, diametru pînă la 10 cm, pedunculate, corolă cu 5 petale verzi, receptacul format din lacinii albastre, petalele uneori lipsesc, 5 stamine, stigmate globulare, 5 sepale pergamentoase sau pieloase, des colorate în interior și asemănătoare cu petalele.
Sursa foto: wikipedia.org
Unele specii aparținând genului Passiflora au fost analizate științific pentru determinarea utilității lor medicinale. Într-un studiu din 2001 vizând metode de tratament ale tulburărilor de anxietate generalizată, extractul de Passiflora incarnata a prezentat o activitate comparabilă cu cea a oxazepamului, dar cu efecte adverse mai de scurtă durată.
Floarea-pasiunii (Passiflora incarnata Linnaeus) este o plantă medicinală, utilizată peste tot în lume, în mod special pentru contribuția pe care o poate avea la reducerea stărilor de anxietate și a manifestărilor stresului.
Poate fi utilizată sub formă de capsule, extract, infuzie din frunze sau flori uscate, uleiuri etc.
Mai este cunoscută în popor și sub următoarele denumiri: floarea-patimilor, ceasornic, coroana-lui-Hristos, steaua-Fecioarei-Maria, floarea-celor-trei-răni.
Conține: flavonoide (apigenină, luteolină, saponarină, vitexină, isovitexină, orientină, isoorientină), glicozide, fitosteroli, acizi polifenolcarboxilici, taninuri, polifenoli, tirozina, glicina, alcaloizi - harminã, harman, harmol, fenilalanina, prolina, quercetina, sambunigrina, saponarina, scopolatina, serotonina, cumarine, maltol, acid clorogenic, ulei volatil, kaempferol, acid pasifloric, pasiflorina, sitosterol, stigmasterol, antioxidanți, vitaminele A, B, și C.
Proprietăți terapeutice:
- proprietăți antispastice, analgezice, somnifere, hipotensive, sedative, anxiolitice, stimulatoare sudorifice;
- are acțiune benefică asupra sistemului nervos central, facilitând inducerea somnului fiziologic;
- are efect relaxant asupra musculaturii netede;
- intervine favorabil în stări de neliniște, stres, agitație, încordare, iritabilitate, emotivitate crescută, migrene, nevroze astenice, depresie, atacuri de panică, angoase, epuizare nervoasă, deficit de atenție, Parkinson, tulburări cardiace pe fond nervos, stări de tensiune și iritabilitate în perioada premenstruală sau în cea de menopauză;
- normalizează tensiunea arterială;
- contribuie la reducerea senzației de durere, de arsură la nivelul pielii;
- are acțiune antioxidantă și antiinflamatorie;
- datorită proprietăţilor sale antispastice, floarea pasiunii este un remediu eficient pentru sindromul de colon iritabil;
- indicată și în: gastroduodenită, colite, dizenterie, intoxicație alcoolică, infarct miocardic, ateroscleroză, palpitații, astm bronșic, nevralgii, hiperaciditate gastrică.
Precauții:
- passiflora poate interacționa cu anumite categorii de medicamente cum sunt barbituricele sau benzodiazepinele, ambele utilizate în reducerea stărilor de anxietate sau a insomniei; concret, este amplificată acțiunea sedativă a acestor medicamente;
- totodată, floarea-pasiunii poate interfera cu acțiunea unor medicamente anticoagulante sau a somniferelor;
- este contraindicată femeilor însărcinate, putând determina contracții și o naștere prematură;
- pentru femeile care alăptează - nu există studii suficiente care să demonstreze că utilizarea Passiflorei în această perioadă este sigură pentru mamă și pentru bebeluș;
- pentru persoanele care urmează să fie supuse unei intervenții chirurgicale - pentru că Passiflora poate interacționa cu anestezicul sau cu alte medicamente utilizate în timpul operației și după aceasta; este recomandată întreruperea folosirii florii-pasiunii cu cel puțin două săptămâni înainte de intervenție.
ALBĂSTRÉL, -EÁ, -ÍCĂ, albăstrei, -ele, S. f. Plantă erbacee cu flori albastre; albăstriță (Centaurea cyanus). - Albastru + suf. -el.
Albăstreaua (lat. Centaurea cyanus) este o specie de plante erbacee anuală, înaltă de 0,5–1 m, cu peri pe organele aeriene din familia Asteraceae, ce crește în Europa, în zonele pietroase de pe marginea drumului, pe pajiști, pe ogoare, în parcuri sau în poieni. Albăstrelele reprezintă delicatețea.
Sursa foto: wikipedia.org
Albăstreaua este denumită și albăstrică, albăstriță, vinețea, vinețică, (reg.) ghioc, zglăvoc, floarea-grâului, floarea-paiului, clopoțel, floare-vânătă, iarba frigurilor, măturice, tătăișă vânătă.
Conține: poliene, substanțe amare: centaurina (cnicina), un glicozid: cicorina, mucilagii, tanin, un antocian glicozidic: cianina, pelargonina, antocianidine, săruri de potasiu, mangan, biotină (vitamina B7), calciu, cuprene, coumarin, pectine.
Preparatele ce au în compoziție flori de albăstrele (ceaiuri, infuzii, tincturi, cataplasme, comprese, creme) au proprietăți astringente, antiinflamatoare, dezinfectante, spasmolitice. Albastrelele aduc un plus frumos salatelor proaspete, unde valoarea lor nutritivă adaugă calciu, săruri minerale, folat și vitamina C în dietă.
Proprietăți terapeutice ale albăstrelelor:
- au acțiune calmantă, antiseptic-oculară, tonic amară, antidiareică;
- se folosesc, în principal, în tratamentele legate de inflamațiile ochilor, în conjuctivite, în inflamații ale ploapelor, cornee ulceroasă, ochi obosiți;
- în afecțiunile dermatologice, sunt folosite ca cicatrizant și trofic în cazul unor leziuni superficiale la nivelul tegumentelor;
- ajută la oprirea sângerării în rănile deschise și sângerarea gingiilor;
- calmează arsurile și eczemele;
- combat anorexia;
- au efect diuretic, calmant, astringent;
- sunt eficiente împotriva infecțiilor urinare; ajută la eliminarea toxinelor;
- au efecte benefice asupra ficatului și a bilei;
- ameliorează simptomele provocate de indigestie și boală diareică;
- sunt indicate pentru calmarea tusei și a bronșitelor;
- favorizează scăderea temperaturii corporale provocate de viroze sezoniere și gripe;
- ameliorează simptomele reumatismului și gutei;
- tratează insuficiența cardiacă cu edeme, flebite, hipertensiune;
- calmează durerile de cap;
- gargara cu ceai din plantă calmează durerile dentare și grăbește vindecarea oreonului;
- ceaiul de albăstrele întărește sistemul imunitar, are efect de calmare asupra sistemului nervos central, combate stresul și depresia, înlătură crizele de anxietate;
- băile de abur cu flori sunt eficiente în eliminarea punctelor negre și a acneei, substanțele active au efect tonic asupra pielii, împiedicând formarea ridurilor.
Precauții:
- preparatele cu albăstrele trebuie consumate cu precauție de femeile însărcinate și de cele care alăptează, dar și de persoanele care manifestă reacții alergice la polenul de crizanteme, margarete, păpădie și gălbenele;
- cei care sunt tratați pentru pietre ale tractului urinar ar trebui să evite, de asemenea, cantități mari de infuzii de flori, deoarece proprietățile sale diuretice vor acționa pe lângă tratamentul aplicat deja de alte medicamente.
CREȚIȘOÁRĂ, crețișoare, s. f. Plantă erbacee din familia rozaceelor, cu flori mici verzi-gălbui (Alchemilla vulgaris). – Creț + suf. -ișoară.
Crețișoara (Alchemilla vulgaris) este cunoscută sub mai multe denumiri populare: brumărie, umbrarul-doamnei, umbrarul muntelui, creţărel, palaşcă, pleaşcă, rătunjir.
Crețișoara este o plantă perenă răspândită în zona de deal (în fânețe, margini de pădure și tufișuri), pe pante abrupte și rupturi de pantă.
Sursa foto: wikipedia.org
În scopuri medicinale se întrebuințează părțile aeriene ale plantei, recoltate în lunile iunie-iulie (în perioada înfloririi), în timpul prânzului, în zile însorite, atunci când planta este perfect uscată (fără stropi de rouă sau picături de ploaie), prin tăierea întregii părți aeriene de sub rozeta de frunze bazale.
Conține: taninuri, flavonozide, saponine, proantociani, substanțe grase formate din acizii palmitic și stearic, fitosteroli, săruri minerale, alchemilină, agrimonină, pedunculagină, vitamina E, leucoanticianozide, carotenoide (beta-caroten, luteina), acid salicilic.
Proprietăți terapeutice:
- proprietăţi astringente, antidiareice şi anticoagulante (datorită taninurilor), stomahice, antihemoroidale, diuretice, antiinflamatoare, cicatrizante, tonice, sedative, decongestive ale ficatului, cardiotonice şi întăritoare ale inimii, preventive ale fibroamelor la femei;
- este folosită pentru problemele inflamatorii pelvine, menoragie (afecțiune a uterului, manifestată prin pierderea unei cantități excesive de sânge în timpul menstruației);
- acţionează în echilibrarea hormonală, normalizând ciclul menstrual neregulat;
- reduce disconfortul cauzat de instalarea menopauzei;
- susține contracția vaselor de sânge, reducând riscul sângerărilor;
- ajută la calmarea unui tranzit intestinal prea accelerat;
- calmează durerile oculare;
- este utilă pentru protejarea tractului urinar și reducerea disconfortului apărut la urinare;
- contribuie la menținerea integrității și sănătății mucoasei bucale și a pielii (tratează răni purulente, varice, cangrene, ulceraţii, înţepături de insecte, coşuri la pubertate) favorizează reepitelizarea;
- este utilizată extern pentru întreținerea igienei aparatului genital feminin (pentru menținerea sănătății mucoasei vaginale se fac spălături locale cu maceratul sau cu infuzia de plantă); este indicată în caz de prurit vaginal, leucoree, secreţii vaginale, iritaţie şi infecţie vaginală;
- este utilizată pentru stimularea producerii de hormoni, menținerea sănătății trompelor uterine și a uterului, pentru producerea de ovule și stimularea fecundației;
- este utilă pentru păstrarea sarcinii la femeile gravide, predispuse spre avorturi spontane; tonifică musculatura uterină; ajută la uşurarea naşterii, vindecarea leziunilor provocate la naştere şi refacerea musculaturii abdomenului după naştere;
- pentru reducerea disconfortului care apare la nivelul venelor hemoroidale și mucoasei anale se fac spălături locale sau băi de șezut de 3-4 ori pe zi cu infuzia sau cu maceratul obținute din plantă;
- are efecte benefice în: afecţiuni gastrice şi intestinale, enterite, colite, diaree, spasme stomacale şi balonări; steatoză hepatică şi congestie hepatică; ocluzie intestinală; insomnie, cefalee, astenie, oboseală nervoasă; sângerări nazale; scleroză multiplă; diabet zaharat; obezitate şi celulită; avitaminoze şi anemii; atrofie musculară la copii şi vârstnici;
- în țările arabe, ceaiul de crețișoară este folosit ca adjuvant în curele de slăbire pentru rolul său în suprimarea apetitului și stimularea enzimelor digestive.
Precauții:
- se recomandă precauții la administrarea ticturii de crețișoară și a vinului terapeutic persoanelor care sunt bolnave de hepatită, de ciroză hepatică, femeilor însărcinate;
- în cazul persoanelor care sunt alergice la produsele din crețisoară sau a celor care sunt depistați cu hipercoagulabilitate sangvină se recomandă utilizare cu precauții.
SOC, soci, s. m. Nume dat mai multor specii de arbuști de dimensiuni mici, cu flori hermafrodite grupate în inflorescențe, care au proprietăți sudorifice, și cu fructe (boabe negre sau roșii), scoarță și rădăcini cu proprietăți laxative și diuretice (Sambucus). – Lat. sabucus (= sambucus).
Socul (Sambucus L.) mai este cunoscut și sub denumirile de coramnic, holer, soace. Crește pe lângă case și garduri sau la marginea pădurilor.
Sursa foto: wikipedia.org
Apreciat ca remediu natural, a fost folosit din cele mai străvechi timpuri în medicina tradițională. În scopuri medicinale, se folosesc de la soc florile, fructele, frunzele și scoarța, bogate în ulei volatil, tanin, mucilagii, flavonozide, amine, etilamină, vitamina C și vitaminele din complexul B, izobutilamină.
Substanțele conținute de florile acestei plante sunt: bioflavonoizii (antocianine, quercetina, isoquercitrin, rutin, kemferol, cvercetol), glicozidele, colina, acizii grași omega-3 și omega-6, pectina, sapinele, taninurile, sărurile minerale, acidul cinamic, pigmenţi organici, aminoacizi, carotenoide, zahăr, rutin, acid viburnic, vitaminele A, B şi C, nitrat de potasiu. Fructele conțin taninuri și antociani precum sambucin, sambucianin, crisantemin și alte glicozide și cianidine.
Frunzele au acțiune laxativă, florile sunt diuretice și sudorifice, fructele vitaminizante și antinevralgice iar scoarța este bogată în substanțe diuretice. Ramurile și rădăcina de soc conțin substanțe toxice pentru organism, așa că trebuie evitate.
Socul poate fi folosit sub formă de ceai, infuzie, cataplasmă, sirop, dulceață, cidru, tincturi, unguente sau suplimente alimentare. Florile de soc nu trebuie fierte în apă (pentru a nu deveni toxice), ci trebuie adăugată o linguriță de flori în apa clocotită și se lasă la infuzat pentru 10 minute.
Proprietăți terapeutice:
- socul este util în afecțiunile pulmonare, guturai, dureri de gât; tratează răceala și gripa, reduce febra; stimulează sistemul imunitar;
- florile tratează alergiile, tulburările respiratorii (sunt eficiente în combaterea rinitei, a faringitei, a laringitei sau a bronșitei), sinuzita și tusea productivă; au acțiune sudorifică, diuretică, anti-inflamatoare; sunt eficiente în tratarea și prevenirea constipației, stimulând activitatea intestinală; au și efect relaxant asupra sistemului nervos, inducând relaxarea tuturor funcţiilor viscerale (anxietate, depresie, agitaţie, nervozitate şi calmarea nervilor);
- bolile de piele sunt și ele tratabile cu flori de soc, în special acneea, ezemele, psoriazisul, degerăturile, leziunile cutanate, tăieturile, herpesul; bolile eruptive (cum ar fi rujeola, scarlatina etc.);
- extern, florile se folosesc pentru a absorbi manifestările inflamatorii și edematoase; mențin sănătatea și reduc disconfortul care apare la nivelul venelor hemoroidale și mucoasei anale;
- infuzia rece din flori de soc poate fi folosită pentru tratarea ochilor inflamați sau infectați;
- extractul din flori de soc este folosit pentru îmbunătățirea funcționării rinichilor, contribuind la eliminarea nisipului și la dizolvarea calculilor renali;
- ceaiul din flori de soc: are un rol extrem de important în tratarea afecțiunilor vezicii urinare; este foarte eficient în tratarea constipației; crește secreția glandelor mamare; combate tumorile maligne; ajută la scăderea în greutate și lupta împotriva obezității; scade nivelul de colesterol, îmbunătăţește vederea, susține sănătatea inimii; alină durerile de încheieturi; elimină celulita și previne apariția varicelor;
- diverse preparate care au la bază coaja de soc sunt recomandate în stările de vomă, pentru eliminarea paraziților intestinali și celor care suferă de afecțiunile splinei;
- frunzele au acțiune laxativă și sub formă crudă se aplică pe răni, fiind calmante și cicatrizante;
- pentru dureri reumatismale se pot face băi cu soc;
- infuzia sau unguentul din flori de soc poate fi utilizat extern pentru tăieturi, răni, degerături, erupţii ale pielii, arsuri solare sau piele sensibilă;
- siropul din fructe de soc este o sursă bogată de vitamina C și poate fi utilizat profilactic, iarna, împotriva răcelilor.
Precauții:
- consumul în exces poate conduce la tulburări gastrointestinale;
- fructele necoapte au uşor potenţial toxic;
- socul (socata sau ceaiul de soc) nu este indicat în timpul sarcinii;
- ceaiul de soc ajută la stimularea lactației, motiv pentru care este recomandat în perioada alăptării; consumul trebuie să fie cu moderație și trebuie consultat medicul specialist;
- nu este recomandat persoanelor care suferă de diaree cronică ori acută deoarece poate duce la iritarea colonului.
HAMÉI s. m. Plantă erbacee agățătoare cu flori galbene-verzui, ale cărei inflorescențe femele aromatice și amare se întrebuințează la fabricarea berii (Humulus lupulus). [Var.: hăméi s. m.] – Din sl. chŭmelĭ.
Hameiul (Humulus lupulus), este o specie perenă a genului de plante erbacee Humulus care aparține familiei Cannabaceae. Crește în flora spontană din lunci, tufișuri, zăvoaie, crânguri, pe garduri, în zona de câmpie și deal, până la 800-1000 m.
Sursa foto: wikipedia.org
Denumiri populare: maiuga, mamluga, tofolean, himel, amei, cumlau, curpan, hamei sălbatic, himei, homei, mamaiuga, mamaluga, mei, meiuga, muiuga, muluga, pește-de-padure, tofolean, vana-de-hamei, viță-de-hamei.
Prima cultivare de hamei atestată documentar a avut loc în 736 d.Hr. în regiunea Hallertau din zonele pe care se află Germania astăzi, iar prima menționare a utilizării hameiului în producția de bere este datată în anul 1079 d. Hr.
Planta este cultivată pentru proprietățile curative, dar și pentru capacitatea de a stabiliza fermentația în procesul de obținere a berii. Hameiul mai este folosit și în bucătărie, din acesta preparându-se o mâncare asemănătoare celei de spanac. Lăstarii tineri, apăruţi primăvara, sunt consumaţi ca legume introduse în supe sau salate cu rol aperitiv, digestiv şi depurativ. De asemenea, conurile, extractele şi uleiul eteric sunt utilizate, într-o măsură mai redusă, la aromatizarea pâinii, a sosurilor, a tutunului şi a băuturilor nealcoolice.
În zootehnie şi medicină veterinară, conurile se administrează în hrana cabalinelor bolnave de icter. Mugurii servesc la hrana bovinelor cu indigestie sau balonări. Frunzele şi lăstarii tineri, tocaţi şi amestecaţi cu porumb, constituie un furaj bogat în proteine şi amidon şi se folosesc în hrana oilor şi a caprelor, pentru a combate sterilitatea, precum şi în hrana vacilor în scopul sporirii producţiei de lapte.
În scop terapeutic sunt utilizate cu precădere florile feminine ale hameiului, conurile. Recoltarea se face în perioada maximă de înflorire - de la începutul lunii iunie până în luna august. Conurile hameiului se recoltează manual sau cu maşina. După recoltare se usucă la umbră într-un singur strat după care se întind pe pânză şi se bat până la desprinderea perilor, care apoi se cern. După uscare capătă culoarea galben-verzuie până la galben-auriu. Se conservă în sticle brune, ferite de lumină şi nu se păstrează mai mult de un an (deoarece creşte foarte mult concentraţia principiului sedativ).
Hameiul conține: ulei volatil cu sescviterpene, esteri valerianici, geraniol, mircen, cariofilen, farnesen, principii amare (humulona, lupulona), tanin, glicozizi flavonoidici (astralagin, cuercitin, rutin), acizi fenolici (acid feluric, clorogenic), grăsimi, aminoacizi, catechine, calchone prenilate, cetone, substanțe estrogene, minerale, geraniol, linalool, citral, linionene, serolidiol.
Proprietăți terapeutice:
- sedativ nervos, tonic-aperitiv și stomahic, diuretic cu eliminare de acid uric, coleretic-colagog, astringent, preanestezic, anxiolitic, hipotensiv;
- combate insomnia, anxietatea, migrenele și stările de agitaţie asociate cu tensiunea nervoasă;
- calmant al durerilor provocate de menstruație;
- activează circulația sanguină;
- este un excelent tonic amar și stomacal, ideal pentru restabilirea poftei de mâncare la organismele slăbite;
- este indicat în digestii grele sau lente, în tulburări hepatobiliare, pentru combaterea spasmelor gastrointestinale și pentru prevenirea de calculi în vezica biliară;
- este un bun remediu pentru sindromul de colon iritabil, ulcer peptic, sindromul Crohn, colită ulcerativă, stres datorat afecţiunilor digestive, reduce tensiunea în musculatura netedă din corp;
- substanțele estrogene din compoziția hameiului reglează secrețiile hormonale, controlând astfel fenomenul de hiperexcitabilitate sexuală ( efect anafrodiziac);
- este indicat în tulburările menopauzei;
- ajută în prevenirea depunerii de tartru, a cariilor dentare, a gingivitei;
- ceaiurile de hamei reduc durerile reumatismului, gutei;
- hameiul are și proprietăți anticancerigene, datorită fitoestrogenilor conținuți în acesta, în timp ce flavonoidele din interiorul său au o acțiune antiproliferativă împotriva celulelor maligne ale cancerului de sân, ovarian și de colon;
- tincturile și băile din conuri de hamei au efecte minunate asupra tenului, acționează ca tonic asupra celulelor pielii;
- băile cu hamei sunt eficiente în tratarea afecțiunilor genitale și cutanate;
- pentru uz extern se utilizează și în tratamentul echimozelor, furunculelor, inflamaţiilor, acneei, herpesului, seboreei şi dermatozelor;
- extractul de conuri de hamei are proprietăți antibacteriene, antivirale și antifungice, ce combat microorganismele care provoacă pneumonie;
- hameiul poate fi găsit și ca ingredient în multe produse cosmetice naturale, datorită eficacității sale ca tonic și echilibrant pentru piele și păr.
Precauții:
- preparatele terapeutice cu hamei nu trebuie utilizate de femeile însărcinate, de mămicile care alăptează, de persoanele care suferă de depresie și de cei care iau medicamente psihotrope, antidepresive sau care urmează terapii hormonale;
- hameiul nu trebuie consumat de persoanele alergice la această plantă;
- persoanele cu cancer de col uterin și de sân ar trebui să stopeze utilizarea hameiului (acesta are efecte asemănătoare estrogenului și poate influența negativ);
- hameiul poate induce somnolență și din acest motiv este contraindicat în cazul intervențiilor chirurgicale care necesită anestezie;
- expunerea cronică la hamei, duce la greaţă, vomă, transpiraţii anormale, somnolenţă, agitaţie, febră, bradicardie, reacţii dermice (eritem), conjunctivită, dermatită pustuloasă.
„Puterea prezentului - ghid de dezvoltare spirituală” de Eckhart Tolle este o carte profundă, un curs de meditație și de cunoaștere, un adevărat ghid de ancorare în prezent, de descoperire a lui „aici” și „acum”, de regăsire a Sinelui adevărat și de conectare cu energia vitală eternă.
SULFÍNĂ, sulfine, s. f. Numele a două plante erbacee, melifere și medicinale, cu flori plăcut mirositoare, galbene (Melilotus officinalis) sau albe (Melilotus albus). [Var.: sulcínă s. f.] – Lat. sulfina
Sulfina galbenă (Melilotus officinalis) este o plantă medicinală și meliferă din familia Fabaceae. Înflorește primăvara-vara. Crește în locuri luminoase, este răspândită pe marginea drumurilor şi căilor ferate, prin fâneţe, semănături, coaste pietroase, pe plajele apelor curgătoate, prin vii, până la altitudinea de 1200-1400 m.
Sursa foto: wikipedia.org
Este denumită popular surcină, solcină, molotru, floare de piatră, floare de iarbă, trifoi mare, sufulf sau sufulg.
În primul an planta își dezvoltă rădăcina, iar în anul al doilea crește până la un metru și înflorește din luna mai până în august. Frunzele sunt trifoliate, tulpina este foarte ramificată. Florile sale sunt galbene și delicate, înșirate în vârful tulpinii puternice, cu un miros dulceag asemănător vaniliei și fânului proaspăt cosit.
Se recoltează partea aeriană nelignificată (florile, ramurile înflorite cu flori şi frunze). Se taie la 30 cm de la vârf în jos. Se recoltează pe timp frumos şi se usucă la umbră, în strat subţire. Atenție: printr-o uscare incorectă planta devine toxică. Dacă produsul se usucă şi se conservă în condiţii necorespunzătoare, acesta sintetizează fitoalexine (medicarpina), iar din acidul o-hidroxicinamic se formează dicumarina, compus cu proprietăți anticoagulante, constituind un potenţial pericol de sângerare.
Hipocrate, „părintele” medicinei, a folosit sulfina pentru a trata ulcerele pielii, în timp ce farmacologul și botanistul Dioscoride a descris această plantă ca fiind un remediu emolient și antiedematos. În vechime, a fost utilizată și pentru tratarea abceselor și ca agent analgezic. Sulfina era cunoscută ca un tămăduitor al bolilor minții, un calmant psihic și un protector împotriva depresiilor sau diverselor tulburări psihice (atacuri de panică etc.). În vremea dacilor, planta era folosită și ca remediu pentru bolile de ochi și insomnii.
Pentru uz terapeutic se utilizează numai vârfurile atunci când sunt înflorite, împreună cu florile.
Sulfina se folosește în tratamentele interne şi externe, sub formă de infuzie, pulbere și comprese locale.
Alături de beneficiile terapeutice, florile sulfinei se folosesc în cultura populară pentru a parfuma camera sau dulapul cu haine, iar frunzele de sulfină se folosesc ca și repelent.
Conține: substanțe amare, derivați flavonici, acid cumarinic, 7-hidroxicumarină, cumarină, melilotină (3, 4-dehidrocumarină), scopoletină, umbeliferonă, flavonoide (glicozide ale kemferolului şi quercetolului), tanin, sapogenine de tip oleanolic, acizi fenolici, polizaharide (melilotozida), ulei eteric, alantoină, acid alantoic, colină, mucilagii.
Proprietăți terapeutice:
- are efect: emolient, astringent, cicatrizant, diuretic;
- favorizează fluidizarea sângelui, are efect favorabil asupra circulației sangvine în ansamblu, este un bun vasodilatator periferic prin mărirea permeabilității vasculare; este utilizată pe scară largă pentru tratarea problemelor venoase, cum ar fi varicele, cheagurile de sânge în vene, hemoroizii, tromboflebita și congestiile limfatice; reduce crampele musculare nocturne şi senzaţia de „picioare grele”;
- menține funcția urinară normală;
- protejează ficatul și sistemul imunitar;
- are efecte antispastice asupra mușchilor netezi ai tractului digestiv, ai sistemului respirator și ai sistemului excretor;
- este un remediu naturist excelent în caz de răceală, tuse, astm, căci ajută la eliminarea secreţiilor bronşice şi la uşurarea respiraţiei;
- facilitează digestia, fiind indicată în caz de bilă leneşă;
- este un antiinflamator gingival; tratează abcesele dentare și aftele bucale;
- este utilizată ca ingredient în unele unguente pe bază de plante, folosite în tratarea rănilor, a contuziilor și a leziunilor;
- extern, se utilizează ca antiseptic în boli de ochi (conjunctivită) sub formă de băi sau comprese, pentru spălarea rănilor cu puroi, cataplasme pe umflături, gargară în abcese dentare, gingivite, laringite, comprese în reumatism aplicate pe locul dureros.
Precauții:
- administrarea de sulfină în supradoză poate da dureri de cap, hemoragii nazale, stări de amețeală, vomă sau somnolență;
- deși frunzele proaspete de sulfină sunt destul de sigur de utilizat, frunzele uscate pot fi toxice; când frunzele parțial uscate sunt înghițite în cantități mari, acest lucru poate duce la deces prin sângerare abundentă;
- femeile însărcinate și cele care alăptează nu ar trebui să folosească această plantă;
- persoanele cu probleme de coagulare a sângelui ar trebui să evite această plantă; nu se recomandă administrarea concomitentă a extractelor din sulfină cu anticoagulate (aspirină, heparină, warvarină, etc), deoarece sulfina prezintă capacitatea de a accentua efectul acestor medicamente, cu risc crescut de apariție a hemoragiilor;
- administrarea remediilor cu sulfină trebuie întreruptă cu cel puțin două săptămâni înainte de o intervenție chirurgicală.
HIBÍSCUS, hibiscuși, s. m. Arbore tropical din familia Malvaceae; plantă ierboasă, arbustivă și arborescentă, originară din India și China, cu flori mari, viu colorate.
Hibiscusul este o plantă din familia Malvaceae, din care mai fac parte arborele de cacao și bumbacul. Mai este numit și „nalbă mare” sau chiar „trandafir chinezesc”.
Exisă mai multe soiuri din care se prepară ceaiul de hibiscus, însă cel mai popular este Hibiscus sabdariffa. Acesta are flori roșii și este folosit în scop medicinal, cu precădere pentru obținerea suplimentelor alimentare și a ceaiurilor.
Florile de hibiscus cresc în vârful lăstarilor și pot fi simple sau duble, în culori foarte variate (alb, roz, roșu, portocaliu, piersică, galben, violet). Planta înflorește abundent mai ales primăvara și toamna, dar dacă are lumină suficientă, ea poate înflori tot timpul anului. Chiar dacă florile durează doar o zi (uneori două zile), Hibiscusul face multe flori, mai ales dacă mediul îi priește.
Sursa foto: wikipedia.org
Din hibiscus se prepară ceai (se găsește pe piață sub formă de pliculețe sau vrac), care este considerat un remediu natural excelent, având numeroase beneficii pentru sănătate, fiind aromat și bogat în vitamina C și antioxidanți.
Ceaiul de hibiscus este obținut dintr-un amestec de flori și frunze uscate, alături de caliciul plantei. Gustul său este ușor acrișor, asemănător cu cel al afinelor. Ceaiul are o nuanță de roșu intens și poate fi consumat atât cald, cât și rece.
Ceaiul de hibiscus conține: acid malic, acid tartric, acid protocatehic, vitaminele A, C, P, acid folic, calciu, fier, magneziu, mangan, fosfor, potasiu, sodiu, zinc, betacaroten.
De-a lungul timpului, ceaiul de hibiscus a fost utilizat cu diferite scopuri. Egiptenii consumau ceaiul de hibiscus pentru efectul său diuretic, pentru prevenirea manifestărilor bolilor cardiovasculare sau pentru a scădea temperatura corpului. În Africa, ceaiul de hibiscus era utilizat pentru reducerea simptomelor răcelii, constipației, durerilor în gât și bolilor de ficat. În medicina tradițională chineză hibiscusul este utilizat ca plantă medicinală pentru reducerea simptomelor afecțiunii denumite Zona Zoster precum și a altor probleme ale pielii. În medicina ayurvedică rădăcinile sunt utilizate pentru vindecarea tusei și ca tratament naturist împotriva căderii părului sau a albirii acestuia.
Proprietăți terapeutice:
- contribuie la scăderea tensiunii arteriale;
- ajută la scăderea colesterolului „rău“ (LDL - colesterol) și poate preveni apariția afecțiunilor cardiovasculare;
- are efect antifebril, antiinflamator și antibacterian;
- protejează organismul de efectele negative ale radicalilor liberi;
- susține sistemul imunitar și protejează organismul împotriva răcelilor;
- contribuie la menținerea sănătății aparatului respirator;
- susține sănătatea ficatului;
- acționează ca un ușor laxativ, fiind de ajutor în menținerea sănătății sistemului gastrointestinal; stimulează digestia;
- contribuie la combaterea anxietății; ajută la calmarea sistemului nervos, relaxând corpul și mintea;
- combate oboseala cronică;
- stimulează circulația periferică;
- este antispastic intestinal și uterin;
- previne anemia;
- dacă este băut la micul dejun, ceaiul de hibiscus poate înlocui cu succes cafeaua de dimineață;
- ajută la controlul greutății, în curele de slăbire (inhibă absorbția de glucoză și de amidon în momentul în care sunt consumate alimente pe bază de carbohidrați).
Precauții:
- ceaiul de hibiscus poate contribui la scăderea tensiunii arteriale, așadar consumul nu este recomandat persoanelor care au tensiune arterială scăzută;
- poate inhiba efectul anumitor medicamente;
- dacă se bea ceai de hibiscus o perioadă lungă de timp, există riscul ca nivelul estrogenului să scadă simțitor; consumat excesiv are efect de reducere a fertilității;
- persoanele care au diabet, femeile însărcinate (poate stimula apariția menstruației și astfel să conducă la un avort spontan) și femeile care alăptează ar trebui să evite consumul de ceai de hibiscus, dar și consumul suplimentelor alimentare pe bază de hibiscus.
PẮSTURĂ s. f. Polen floral adunat și depozitat de albine în celulele fagurilor, care servește ca hrană albinelor și puietului din stup. [Acc. și: păstúră] – Lat. pastura.
Păstura, numită și pâinea albinei, este un produs apicol derivat din polen ce constituie una din rezervele de hrană ale albinelor.
Polenul este amestecat de albine cu miere, enzime și alte substanțe nutritive din glandele salivare, și acoperit cu un strat protector de miere. Apoi, sub influența microorganismelor, a temperaturii și umidității ridicate din stup, polenul se transformă - după trei luni de fermentare naturală - în păstură. Bucățelele de păstură au forma de hexagon (împrumutată de la celulele din fagure). Păstura are culoare cafenie închisă, cu gust dulce-amar-acrișor datorită procesului de fermentare.
Apicultorii colectează extrem de puţină păstură din fagure. Se pot extrage doar cantităţi foarte mici, astfel încât să nu afecteze alimentaţia albinelor. Recoltarea este migăloasă şi se face doar atunci când fermentaţia este completă.
Pâinea albinelor joacă un rol esențial în producția altor produse apicole: producția de miere, ceară și lăptișor de matcă scade atunci când nu există suficientă păstură.
Se recomandă consumul de păstură direct cu fagure. Când în gură se alege ceara, se pot consuma: alune, nuci, migdale, semințe de floarea-soarelui, iar ceara se topește și se înghite.
În păstură, granulele de polen sunt deschise ca urmare a maturării, ceea ce le face mai ușor de digerat decât polenul clasic. Păstura are o valoare nutritivă de trei ori mai mare decât a polenului.
Conține: carotenoizi (provitamina A), vitaminele C, E, K, acid folic, carbohidraţi (glucide: glucoză, zaharoză, dextrine, celuloză), lipide, proteine, aminoacizi (histidină, triptofan, metionină, fenilalanină, valină, cistină, arginină, acid glutamic), acid lactic, fitohormoni, polifenoli, minerale şi oligoelemente (sodiu, potasiu, nichel, titan, vanadiu, crom, fosfor, zirconiu, beriliu, bor, zinc, plumb, argint, arsenic, staniu, galiu, stronţiu, bariu, uraniu, siliciu, aluminiu, magneziu, mangan, molibden, cupru, calciu, fier, seleniu).
Păstura se administrează la 30-45 minute înainte/după masă, iar pentru o mai bună absorbție, se păstrează sub limbă cât mai mult timp, înainte de a fi înghițită. Este foarte important să fim bine hidratați, pentru că produsele apicole sunt foarte concentrate, iar ca să ajungă să se digere şi să se separe în componentele lor microscopice, au nevoie de suficientă apă.
Păstura fiind polenul maturat, are proprietăți asemănătoare cu ale polenului.
Proprietăți terapeutice:
- are efect antioxidant și energizant;
- crește imunitatea;
- combate stresul și oboseala;
- crește apetitul, susține digestia, are efect de antibiotic natural;
- este un foarte bun antianemic;
- scade colesterolul;
- protejează organismul împotriva efectelor negative ale chimioterapiei;
- detoxifică ficatul, reface celulele afectate de hepatite sau ciroze;
- ajută mușchii, sistemul nervos;
- îmbunătățește funcțiile cerebrale și pe cele sexuale;
- regenerează celulele, are efect antihemoragic;
- hrănește flora intestinală;
- ameliorează durerile de cap, reduce frecvența migrenelor;
- efectul antiinflamator o recomandă în multe alte afecțiuni precum: artrită, astm, ateroscleroză sau boala Crohn (boală inflamatorie intestinală);
- hrănește celulele oculare;
- îmbunătățește circulația sangvină și arderea grăsimilor din sânge;
- stimulează activitatea creierului, îmbunătățind concentrarea și capacitatea de învățare; ajută la prevenirea unor boli degenerative precum Alzheimer;
- întăreşte vasele capilare; prin conținutul ridicat de vitamine K, are proprietăţi antihemoragice;
- stimulează fertilitatea;
- ajută pielea să își îmbunătățească structura.
Precauții:
- păstura nu este recomandată persoanelor cu alergii, hipersensibilitate la produsele apicole;
- păstura nu este recomandată în cantități mari persoanelor care suferă de boli severe ale aparatului digestiv;
- „pâinea albinelor” trebuie administrată cu grijă în cazul diabeticilor, lucru valabil pentru toate produsele apicole.