Kedu.ro

PROPÓLIS s. n. 1. Substanță rășinoasă aromată colectată și folosită de albine pentru astuparea fisurilor, la lipitul fagurilor etc. 2. Preparat farmaceutic pe bază de propolis (1). – Din fr. propolis.
Propolisul, numit și clei de albine, este o substanță rășinoasă aromată colectată de albine din mugurii și axilele frunzelor anumitor copaci și folosită pentru acoperirea pereților interiori din stup, astuparea găurilor și a crăpăturilor stupului, lipitul fagurilor de rame și acoperirea dăunătorilor intrați și omorâți în stup.

Sursa foto: wikipedia.org

Cuvântul „propolis” vine din limba greacă și înseamnă „partea dinaintea cetății”. Învățații greci l-au denumit așa observând cum își construiesc albinele stupul și ajungând la concluzia că această substanță joacă rolul de pavăză împotriva agresorilor externi, propolisul făcând din stup o adevărată cetate. Propolisul mai este folosit (de către albine) pentru căptușirea pereților stupului cu un strat lucios, etanș, care nu permite formarea curenților de aer. Acțiunea sa este antimicotică, bactericidă și bacteriostatică, fapt ce previne îmbolnăvirea albinelor.

Producerea propolisului: albinele colectează o substanță aromată cu aspect de rășină de pe cel puțin 20 de specii de arbori, în special de pe mugurii de plop și de arin, de pe frunzele, mugurii și scoarța coniferelor și a plopilor, a salicaceelor (sălcii) și a prunilor. Materiile rășinoase astfel culese sunt prelucrate de albine specializate prin amestec cu secreții salivare și ceară. Producerea propolisului se face în același timp cu cea a mierii și se realizează de către albinele specializate, în zilele călduroase, când temperatura este mai mare de 20 °C. De la un stup se poate recolta o cantitate de 100 - 400 g de propolis, în funcție de regiune.

Propolisul se prezintă ca o masă lipicioasă de culoare variabilă între verde, maro și negru, având miros aromat de rășini și balsamuri. Este solubil în alcool și eter și greu solubil în apă. La temperatura de 37 °C se înmoaie, iar la temperaturi scăzute este casant.
Propolisul este folosit ca produs apicol terapeutic în medicina populară pentru tratarea diferitelor afecțiuni, iar în Egiptul Antic era folosit pentru mumificarea cadavrelor. Grecii îl foloseau pentru a trata abcesele, în timp ce asirienii îl puneau pe răni şi tumori pentru a combate infecţiile şi a ajuta procesul de vindecare.

Conține un complex de antibiotice vegetale, flavonoide, acidul ferulic, aminoacizi (prolina, arginina etc.), balsamuri, fermenți, rășini, acizi alifatici, acizi aromatici, acid benzoic, acid cinamic, uleiuri eterice, glucide, polen, vitamine (A, C, E, PP şi componente ale complexului B), microelemente (siliciu, magneziu, cupru, molibden, arsen, staniu, aluminiu, vanadiu, wolfram, fier, aur, iridiu, calciu, cadmiu, cobalt, stronțiu), ceară de albine, terpene, hidrocarburi, zaharuri, lactone, alfa și beta - amilaze.
Compoziția propolisului poate varia în funcție de flora la care albinele au acces.

Proprietăți terapeutice:
- proprietăți: bactericide, antivirale, antimicotice, antiinflamatorii, anestezice, analgezice, regeneratoare, antitoxice, cicatrizante, antioxidante;
- stimulează formarea de anticorpi, fiind benefic pentru întărirea sistemului imunitar;
- mărește rezistența fizică și înlătură oboseala și stresul;
- este eficient în tratarea febrei, răcelii și gripei, virozelor respiratorii, tusei, bronșitei, pneumoniei, faringitei, sinuzitei, colitei, enterocolitei, paraziților intestinali, infecțiilor urinare;
- este utilizat cu succes pentru tratarea stomatitelor, aftelor, gingivitei, abceselor dentare, parodontozei sau pentru calmarea durerilor gingivale și de dinți, împiedică formarea plăcii bacteriene;
- reglează secreția sucului gastric și ajută la cicatrizarea leziunilor mucoasei stomacale, este eficient în tratarea ulcerelor și gastritelor;
- stimulează refacerea țesuturilor afectate de tăieturi, răni și în special de arsuri, accelerând totodată procesul de regenerare a celulelor sănătoase; în cazul arsurilor, propolisul are un efect dezinfectant, reparator și anestezic, fiind recomandat să se aplice extern pe suprafața lezată; este utilizat în terapia anti-psoriazis;
- previne mai multe tipuri de infecții, inclusiv infecțiile urechii medii (este recomandat să se înmoaie un tampon în tinctură de propolis şi să fie introdus mai apoi cu grijă în ureche, fără să ajungă pe timpan);
- poate fi foarte eficace în distrugerea și vindecarea herpesului localizat în diferite zone (herpes bucal, herpes genital);
- este de neînlocuit în tratamentul bolilor ginecologice, acționează împotriva Trichomonas vaginalis, care provoacă infecții ale mucoasei vaginale și ale colului uterin;
- este folosit și în tratamentul ulcerelor varicoase la nivelul picioarelor, precum și în unele boli proctologice, cum ar fi hemoroizii sau fisurile anale;
- reglează tensiunea arterială;
- protejează țesutul hepatic împotriva substanțelor toxice și a medicamentelor hepatotoxice;
- previne hipertensiunea şi tulburările de ritm cardiac, normalizând în acelaşi timp cantitatea de colesterol din sânge şi având rol de refacere a elasticităţii vaselor de sânge;
- împiedică formațiunile tumorale să se extindă, prin blocarea ciclurilor de replicare în cazul celulelor maligne;
- ajută la restabilirea parțială a circulației cerebrale în cazul accidentul vascular;
- în cazul înțepăturii de căpușă, după îndepărtarea în întregime a acesteia, trebuie badijonat imediat locul cu tinctură de propolis (iar aceasta va distruge eventualele spirochete lăsate de căpușă);
- substanţele antioxidante din compoziţia propolisului au efecte excepţionale în tratarea asteniei;
- protejează corpul împotriva efectelor radiațiilor ionizante.

Propolisul poate fi folosit brut (saliva umană solubilizează propolisul brut şi îl transformă în gumă de mestecat) sau sub formă de extract, tinctură, tablete, sirop, spray, picături, supozitoare, loțiuni, creme și unguente. Se poate administra atât intern cât și extern. În plus, propolisul este un ingredient utilizat in industria cosmetică, care poate fi regăsit în șampoane, loțiuni, balsam de buze, pastă de dinți și chiar lacuri de unghii.
Se pot face și aerosoli cu propolis (cura presupune "recoltarea" aerului din stup printr-o tubulatură și administrarea printr-o mască facială) sau inhalații cu tinctură de propolis, având ca efecte îmbunătățirea respirației, imunității, ameliorarea stării bolnavilor de astm sau alte afecțiuni respiratorii.
Toate produsele cu propolis, în special soluțiile și preparatele, trebuie păstrate în locuri reci și întunecoase.

Precauții:
- propolisul poate provoca reacții alergice (roșeața, inflamația și mâncărimea pielii) (Un substitut excelent pentru propolis sunt mugurii de plop şi tinctura de muguri de plop, care sunt mult mai bine tolerate de către organism);
- o anumită substanță din propolis poate încetini coagularea sangvină, motiv pentru care poate crește riscul hemoragiilor în cazul persoanelor cu tulburări de coagulare a sângelui;
- la fel ca toate substanțele care conțin bioflavonoizi, propolisul nu trebuie utilizat în timpul sarcinii și alăptării și nu trebuie administrat copiilor cu vârsta sub un an.

 Api=albină, lar=larvă, N=Nicolae, il=Ilieșiu (descoperitorul acestui produs, în anul 1980)
Apilarnilul este un produs apicol natural, obținut din larvele de trântor în a șaptea zi de stadiu larvar, extras cu o pompă înainte de căpăcirea celulelor. Este ușor astringent, cu miros asemănător drojdiei, cu aspect neomogen, vâscos.

Apilarnilul recoltat se depozitează în recipiente de plastic alimentar, de capacitate mică. Temperatura de conservare a produsului este între -5 și -20°C. Sau se păstrează în amestec cu mierea sau cu alte produse apicole.

Este folosit atât în alimentație, cât și în cosmetică, farmacologie și apiterapie. Se poate prezenta sub mai multe forme: proaspăt recoltat (neomogenizat și nefiltrat); omogenizat și filtrat; liofilizat.
Se regăsește în: cocktail-uri apicole, creme, loțiuni, tablete, supozitoare, soluții, șampoane etc.

Conține: vitaminele A, B1, B2, B6, E, beta-caroten, riboflavină, acid nicotinic, colină, tiamină, minerale, aminoacizi, enzime, coezima Q10, proteine, glucide, fosfolipide, precursori de hormoni sexuali masculini.

Proprietăți terapeutice:
- proprietăți antivirale, antifungice, energizante, tonifiante și psihotonice;
- îmbunătățește memoria și neuro-psiho-motricitatea la copii;
- crește apetitul;
- mărește masa musculară la bărbați, fiind un produs foarte apreciat de sportivii de performanţă;
- are rol nutritiv, dietetic;
- stimulează glandele hipofizo-suprarenale;
- este indicat în anorexie, boli metabolice (diabet, obezitate);
- ajută la regenerarea celulelor şi încetineşte procesele de îmbătrânire a organismului;
- este indicat în spermatogeneză scăzută, sindrom premenstrual; covalescență postoperatorie, stări de malnutriție, pubertate întârziată, infertilitate;
- ajută în reglarea ciclului menstrual la femei, datorită echilibrului endocrin oferit de hormonii pe care îi conţine;
- este indicat în astenie, oboseală, depresie, nervozitate, tulburări mentale; gripă, infecții;
- aplicat pe piele, contribuie la refacere, întinerire, hrănire și la reducerea ridurilor, cu ușor efect de lifting.

Precauții:
- este contraindicat copiilor sub un an;
- poate cauza insomnie moderată (în special la bărbați), dacă se administrează seara târziu;
- se recomandă consumul cu prudență persoanelor alergice la diferite produse apicole şi femeilor însărcinate.

POLÉN, polenuri, s. n. (Bot.) Pulbere, de obicei galbenă, constituită din grăuncioare microscopice produse de anterele staminelor. – Din fr., lat. pollen, germ. Pollen.
Polenul de albine este format dintr-un amestec de salivă de albine, nectar și polen de plante care se prinde de spatele piciorușelor albinelor lucrătoare. Albinele aduc polenul în stup, după care îl colectează în celulele fagurilor, unde va sta la fermentat.
Grăuncioarele de polen au forma ovoidă sau sferică și pot avea o varietate de arome și culori – acestea variază de la alb, galben-auriu la negru, cea mai frecvent întâlnită fiind galben verzui. Un grăuncior de polen are un diametru mediu de 20-40 de microni și este alcătuit din două învelișuri (exină și intină) și doi nuclei.
Gustului polenului depinde foarte mult de polenul florii din care provine, dar, în general, gustul este aromat și ușor amărui.

Pe langă polenul poliflor, există şi polenul monoflor, polen cules dintr-un singur tip de floare predominată: de exemplu, polen de măr, de prun, de salcie etc. Pe lângă proprietățile generale, polenurile crude monoflore au câteva calități și proprietăți diferite, în funcție de florile din care au fost obținute. Fiecare tip de polen este indicat în anumite afecțiuni și are anumite efecte benefice asupra organismului.

Polenul se poate consuma dimineața, o linguriță cu 2-3 picături de zeamă de lămâie (sparge exina - învelișul grăunciorului de polen), cu un pahar cu apă sau suc natural. De asemenea, poate fi integrat cu ușurință în mesele de mic-dejun și în gustări, cum ar fi: iaurturi, terciuri, budinci, smoothie-uri, deserturi.

Polenul de albine poate fi cumpărat din magazinele tip plafar, magazinele cu produse de apicultură sau din cele cu produse homeopatice.
Se găsește pe piață brut sau sub formă de tinctură, alifie, supozitoare, extract, capsule, dropsuri, cremă.

Pentru a fi păstrate timp îndelungat, granulele de polen proaspăt sunt introduse în congelator. Pentru consumul familiei, polenul crud se ține în frigider, într-un recipient (preferabil de sticlă) închis ermetic, pentru o perioadă de maxim 7 zile.
Polenul uscat în uscătorul de polen își pierde între 50%-70% din activitatea lui terapeutică, iar exina (invelisul graunciorului de polen) devine foarte tare și greu digerabilă. Uscarea polenului presupune încălzirea acestuia la temperaturi de aproximativ 38-40°C (astfel sunt distruse, deci, majoritatea substanţelor active din compoziţia polenului, care nu rezistă la temperaturi ridicate).
Spre deosebire de polenul purtat de vânt, cel recoltat de albine nu produce alergii.

Polenul are în compoziție mulți nutrienți, fiind considerat „aliment complet”.
El conține: polizaharide (ex.: carbohidrați), aminoacizi (metionina, valina, lisina, cisteina, glutamina etc.), acizi nesaturați (linol, acid linolic, acid arahidonic), vitaminele A, B1, B2, B6, C, D, E, fier, magneziu, lecitină, enzime, carotenoizi, fitosteroli, proteine, lipide, glucide, hormoni, zaharuri simple, flavonoide (ex.: quercetina).

Proprietăți terapeutice:
- antibacterian, antiinflamator, diuretic; antianemic;
- stimulent al creșterii;
- redă pofta de mancare;
- tratează tulburările intestinale;
- crește imunitatea;
- crește nivelul de alfa și beta - globuline în serul sanguin;
- reduce nivelul colesterolului;
- protejează ficatul, susține regenerarea celulară;
- are un efect anti-inflamator pentru țesuturile plămânilor, prevenind apariția astmului;
- este un bun antibiotic natural, combate bronşitele, tusea şi gripa;
- facilitează funcționarea creierului, echilibrează sistemul nervos, hrănește celulele neuronale;
- întărește vasele capilare;
- are proprietăți antihemoragice, îmbunătățește circulația sanguină;
- este sursă de bioenergie; tonic; indicat în stări de surmenaj, anemie, convalescență;
- suplinește unele carențe de vitamine, de săruri minerale sau acizi aminați, în perioada covalescențelor;
- stimulează apetitul;
- susține funcționarea inimii;
- sporește capacitățile sexuale; stimulează fertilitatea;
- îmbunătățește producerea de hemoglobină și de hematii;
- hrănește flora intestinală;
- îmbunătățește funcțiile mușchilor;
- hrănește celulele oculare;
- îmbunătățește structura pielii, contribuind la producerea de colagen și elastină;
- are rol în tratarea tulburărilor prostatei;
- îmbunătăţeşte funcţiile tiroidei;
- tratează întârzierea creșterii la copii;
- previne cancerul uterin și mamar, accidentele vasculare;
- are acțiune benefică în caz de depresie, insomnie, astenie;
- conferă o senzaţie de bunăstare (secreţia de endorfină este crescută de prezenţa a suficienţi aminoacizi în sânge);
- este recomandat şi în vindecarea dependenţelor, având proprietatea de a suprima impulsurile;
- combate efectele negative ale chimioterapiei;
- cele mai alergice granule de polen sunt cele purtate de vânt şi nu cele aduse în stup de către albine; când polenul este este administrat în doze mici, ca aliment, amestecat cu miere, poate desensibiliza repede aceste alergii, constituindu-se astfel într-un produs anti-alergic;
- aplicarea unui unguent pe bază de polen pe o rană sau pe o arsură poate accelera procesul de vindecare.

Polen crud este un ingredient foarte valoros în măştile cosmetice.
Acesta protejează pielea de radiațiile nocive ale soarelui, crește fluxul de sânge la nivelul pielii, stimulând astfel creșterea celulară, previne deshidratarea și ajută la netezirea ridurilor. Graţie rutinului pe care îl conţine, un principiu activ ce redă rezistenţa capilară, polenul crud revitalizează părul obosit şi îi redă aspectul frumos şi sănătos.
Pentru revitalizarea tenului, se poate face o mască dintr-o linguriță miere, o linguriță polen și 2-3 linguri argilă, de exemplu.

Precauții:
- este contraindicat persoanelor ce suferă de obezitate, exces de colesterol, diabet precum și în cazul celor cu manifestări alergice;
- polenul de albine poate afecta sarcina, așadar este de evitat consumul atât pe perioada sarcinii, cât și pe cea a alăptării.

Lăptișor de matcă = produs secretat de glandele faringiene ale albinelor doici, care constituie hrana larvelor de matcă, utilizat în medicină și în cosmetică.
Lăptișorul de matcă este hrana puietului din stup și a reginei albinelor, folosit imediat ce este produs (o matcă poate trăi între 4 și 6 ani, iar o albină trăiește în medie circa 40 de zile; matca este hrănită exclusiv cu lăptișorul de matcă).
De culoare alb-gălbui, “laptele albinelor”, aşa cum mai este cunoscut, are un gust acrişor, puternic astringent și un aspect perlat. Reprezintă un produs apicol de excepție, care are cel mai mare conținut de vitamine raportat la unitatea de volum. Are proprietăți imunostimulatoare și vindecătoare excepționale.

Sursa foto: wikipedia.org

Lăptișorul de matcă reprezintă singura sursă de acid 10 HDA de pe pământ (un ingredient activ al lăptişorului ce îi conferă, alături de alte substanţe, proprietăţi antibacteriene, antifungice şi antivirale puternice). De asemenea, conţine toate vitaminele din complexul B (B1, B2, B3, B5, B6, B7, B8, B9 şi B12), vitaminele A, D, C, E şi K, antioxidanţi, aminoacizi, potasiu, calciu, sodiu, zinc, fier, cupru, mangan, magneziu, fosfor, proteine, lipide, glucide, enzime, hormoni, compuși fenolici.

Lăptișorul de matcă se găsește atât în formă pură, nepasteurizat, în diverse gramaje, cât și sub formă de plicuri, fiole, comprimate și capsule, pastă sau în formă lichidă. De asemenea, se găsește în compoziția multor produse de frumusețe folosite pentru întreținerea și îmbunătățirea aspectului pielii.

Proprietăți terapeutice:
- ameliorează funcționarea sistemului nervos prin regenerarea neuronilor din hippocampus;
- este tonic general fizic și psihic;
- are efect antiviral, antibiotic și antiinflamator;
- afrodiziac, remediu în caz de sterilitate, impotență, frigiditate;
- reglează funcțiile glandelor endocrine;
- reglează dezechilibrele hormonale, ameliorează simptomele menopauzei;
- diminuează simptomele sindromului premenstrual;
- combate oboseala, stresul;
- are efect antidepresiv, ajutând la recăpătarea tonusului psihic și mintal, a apetitului alimentar, redând un somn odihnitor și eliminand stările astenice;
- stopează căderea părului;
- fortifică sistemul imunitar;
- facilitează sinteza vitaminei D (absorbția calciului);
- este sursă de acetilcolină, ce permite transmisia de impuls nervos între neuroni;
- combate anemiile;
- combate senilitatea, îmbunătățește memoria;
- are efect de vindecare a oaselor lezate;
- combate afecțiunile reumatice;
- are efect de stopare și prevenire a tumorilor;
- ajută la reducerea colesterolului din sânge;
- ajută la prevenția cazurilor de răceală și gripă;
- întârzie procesul de îmbătrânire;
- favorizează reducerea inflamațiilor și a stresului oxidativ;
- ajută în vindecarea rănilor și a altor afecțiuni inflamatorii de la nivelul pielii;
- previne apariția bolilor neurodegenerative (în special Alzheimer);
- ameliorează sindromul de ochi uscați;
- relaxează celulele musculare netede de la nivelul venelor și arterelor, contribuind astfel la reducerea tensiunii arteriale.

Lăptișorul de matcă se administrează sub limbă, ținut câteva minute, de obicei împreună cu mierea.

Precauții:
- contraindicat gravidelor, mamelor care alăptează și alergicilor la polen;
- administrarea lăptișorului de matcă poate cauza alergii în cazul anumitor persoane; persoanele care deja suferă de astm sau alte alergii au un risc mai mare de a se confrunta cu reacții adverse (urticarie, prurit accentuat, respirație șuierătoare sau alte probleme respiratorii, probleme digestive precum dureri abdominale sau diaree, amețeli sau stare de confuzie, greață și vărsături);
- lăptișorul de matcă poate interacționa cu anumite medicamente, precum cele pentru reglarea tensiunii arteriale sau cu warfarina (substanță cu efect anticoagulant).

MIÉRE s. f. Substanță semilichidă, gălbuie, dulce și aromată, foarte bogată în zaharuri, vitamine și enzime, culeasă și produsă de albine din nectarul florilor.
Mierea (din latină melem; în greacă μέλισσα înseamnă „albină”) este un produs apicol obținut prin transformarea și prelucrarea nectarului de către albine și depozitat în celulele fagurilor pentru a constitui hrana populației din stup. Obținerea mierii este scopul principal al apiculturii din prezent și din trecut.

Sursa foto: wikipedia.org

Mierea de albine a fost prima substanță dulce folosită de om, fiind prețuită în special de preoți în cadrul diverselor ritualuri. Există suficiente mărturii că în civilizațiile antice mierea era folosită, printre altele, la prepararea unei băuturi alcoolice la care se adăuga polen și levuri din faguri, însă, cele mai vechi documente referitoare la miere sunt două fragmente scrise în limba sumeriană. De la egipteni au rămas mărturii privind modul de recoltare și folosire a mierii. Babilonienii și diferitele civilizații străvechi din India și China, utilizau mierea atât ca medicament cât și la ritualuri și ceremonii. În Vechiul Testament găsim scris "miere" de peste 60 ori. În Grecia antică s-a scris mult despre producerea de miere. Hipocrate recomanda mierea pentru vindecarea unor afecțiuni (gastrointestinale, renale, respiratorii) și pentru tratamentul plăgilor. Dioscoride, autorul unei cărți în cinci volume, „De Materia Medica”, trata plăgile fistulizate folosind mierea în aplicații locale. Pliniu indica mierea în asociere cu untură de pește la tratarea rănilor infectate. Musulmanii foloseau mierea ca un leac bun pentru orice boală. Folosirea mierii în alimentație (ca hrană, băutură, conservant), în medicină, în ritualurile religioase a fost în continuă creștere până la descoperirea zahărului din trestie și sfeclă.

Clasificare
După proveniență:
- miere de flori, (florală), provenită din prelucrarea nectarului și polenului cules de albine din florile plantelor melifere,
- miere de mană, (extraflorală), provenită de pe alte părți ale plantei, în afară de flori; poate fi de origine animală sau vegetală.
După speciile de plante melifere de la care albinele au adunat nectarul:
- miere monofloră, provenită integral, (sau în mare parte), din nectarul florilor unei singure specii: (rapiță, salcâm, tei, floarea soarelui, mentă, manuka, tualang, coriandru, sulfină, albastrele, zmeură etc.)
- miere polifloră, provenită din prelucrarea unui amestec de nectar de la florile mai multor specii de plante.
După modul de obținere:
- în faguri (se livrează în faguri),
- scursă liber din faguri,
- extrasă cu ajutorul centrifugii,
- obținută prin presarea fagurilor,
- topită (fagurii sunt încălziți).
După consistență:
- lichidă (fluidă),
- cristalizată (zaharisită).
După culoare: - incoloră, galben-deschisă, aurie, verzuie, brună sau roșcată.
După aromă, diversele sorturi de miere, se apreciază prin miros și degustare, indicându-se denumirea speciei de plante din care provin.
La clasificare se mai poate lua în considerare și: compoziția chimică, puritatea, puterea calorică.

Culoarea
În raport cu substanțele colorate care se găsesc în nectar și care sunt pigmenți vegetali-caroten, clorofilă, xantofilă - culoarea mierii diferă de la incolor până la neagră (incoloră, galbenă deschis, aurie, roșiatică, verzuie, brună). La mierea de nectar predomină culoarea galbenă. Mierea strânsă la începutul primăverii are o culoare de un galben viu, până la portocaliu. Cu timpul, mierea își pierde culoarea inițială, de obicei se închide la culoare, iar în timpul cristalizării se deschide.

Producerea mierii
Albinele lucrătoare recoltează nectarul sau mana cu ajutorul aparatului bucal (trompa) și le înmagazinează un timp în gușă, unde sunt amestecate cu salivă, iar la sosire transferă conținutul zaharat albinelor din stup, care îl prelucrează în continuare, până se obține produsul finit.
În mod natural, când mierea are sub 20% apă, albinele o căpăcesc. Când fagurele este acoperit 2/3 din suprafață cu ceară, mierea de albine poate fi extrasă.

Constituenții majori ai mierii sunt apa și substanțele zaharoase (fructoză, glucoză, sucroză etc.), care reprezintă 99% din miere. Substanțele nezaharoase se găsesc în cantități mici în mierea de albine, aproximativ 1% din miere: fermenții, sărurile minerale (principalele elemente minerale din miere sunt: sodiu, potasiu, fosfor, magneziu, cupru, aluminiu, mangan, fier, clor, sulf, siliciu, cât și unele microelemente: beriliu, galiu, vanadiu, zirconiu, titan, nichel, staniu, plumb, argint), vitaminele (Vitamina B1, Vitamina B2, Vitamina B6, Vitamina PP, Vitamina H, Vitamina B12, Vitamina C, acid pantotenic, acid folic, rutină, provitaminele A, Vitamina K).

Cristalizarea mierii
Toate sortimentele de miere pot cristaliza, în funcție de compoziție, temperatură și alți factori.
Glucidele (fuctoza, glucoza etc.) sunt responsabile de cristalizare, rezultat al tendinței naturale de a se transforma în cristale în cursul depozitării. Temperatura scăzută accelerează cristalizarea.
O miere cu un conținut ridicat de fructoză își păstrează mai îndelungat fluiditatea (ex.: mierea de salcâm); o miere cu un conținut ridicat de glucoză cristalizează mai repede (ex.: mierea de rapiță).

Utilizare
Mierea este foarte des folosită în alimentație, în cosmetică sau ca medicament, fiind foarte apreciată de medicina populară.
Mierea nu trebuie încălzită peste 35-40 grade Celsius pentru a nu-i distruge toate enzimele și proprietățile active.
Mierea de albine nu are doar calități nutritive ci, în urma studiilor, s-a demonstrat că are și o acțiune terapeutică eficientă, ce se exercită atât asupra afecțiunilor digestive, cât și în afecțiunile hepatobiliare, cardiovasculare, respiratorii, afecțiuni ale sistemului nervos, ale aparatului urinar, în bolile de nutriție și cele infecțioase, în afecțiunile sanguine și în cele cutanate.

Proprietăți terapeutice:
- proprietăți antibacteriene, ajutând la vindecarea diverselor tipuri de infecții;
- ajută la vindecarea rănilor și ulcerațiilor, accelerează refacerea țesuturilor;
- ameliorează durerile de gât și tusea;
- ajută la asimilarea calciului în organism;
- are efecte hepatoprotectoare;
- stimulează diureza;
- reduce inflamațiile;
- crește anduranța sportivilor și este o sursă de energie care nu induce hipoglicemia, fiind un aliment potrivit pentru a fi consumat înainte de antrenamente;
- întărește sistemul imunitar și ajută la ameliorarea simptomelor alergiilor, stimulează producția de anticorpi contribuind astfel la prevenirea îmbolnăvirilor;
- este de ajutor în tratarea unor afecțiuni ale pielii, printre care dermatita atopică sau psoriazisul;
- contribuie la sănătatea sistemului digestiv, ajută la echilibrarea florei intestinale și la menținerea unui tranzit intestinal optim;
- mierea are un conținut ridicat de antioxidanți, elemente care contribuie la prevenirea unor tipuri de cancer;
- este ideală pentru calmarea emoțiilor și a stresului pre-examen;
- facilitează asimilarea calciului și a magneziului la nivelul țesutului osos;
- este cardioprotectoare, având proprietăți de hrănire a mușchiului cardiac, fiind asociată cu efecte hipotensoare;
- combinația dintre miere și laptele de capră a fost folosită pentru tratarea infecțiilor bronșice;
- mierea naturală determină o creștere mai mică a valorilor de zahăr din sânge decât zaharurile rafinate, mai ales în cazul persoanelor cu diabet zaharat de tip II; puțină miere neprelucrată poate fi adăugată în băuturile bolnavilor de diabet zaharat de tip II, atunci când apare pofta de alimente sau băuturi dulci;
- mierea de tei este un foarte bun și natural sedativ nervos, este calmantă, este recomandată în insomnii și în afecțiuni ale sistemului nervos; de asemenea, ea este utilizată cu succes și în răceli, tuse și alte afecțiuni ale căilor respiratorii (bronșite, laringite);
- mierea de salcâm este asimilată foarte ușor și oferă organismului energie, substanțe bioactive și nutritive, de aceea este recomandată copiilor, gravidelor, persoanelor în convalescență și pentru întărirea sistemului imunitar;
- mierea de coriandru este un ideal pansament gastric (datorita pH-ului ușor alcalin) și are efecte benefice pentru tratarea ulcerului și a gastritelor hiperacide, protejează ficatul și ajută în constipație, balonări și indigestie;
- mierea de rapiță este indicată în afecțiuni ale căilor respiratorii, ale sistemului osos, ale rinichilor, ajută pancreasul și splina, protejează ficatul;
- mierea de floarea soarelui este bogată în flavonoizi, uleiuri volatile, substanțe minerale și are o proprietate unică : datorită conținutului de lecitina pură, ajuta la întărirea memoriei și dezvoltarea intelectului; de asemenea, mierea de floarea soarelui este una din cele mai energizante, fiind recomandată a fi utilizată și în cazuri de anemie, de efort fizic și intelectual, în stări de oboseală;
- mierea de pădure are următoarele proprietăți: imunostimulantă, antioxidantă, antiinflamatoare, depurativă, laxativă; este recomandată în osteoporoză și afecțiuni articulare la adulți și vârstnici, în tratarea rahitismului la copii și adolescenți, pentru refacerea sistemului imunitar slăbit, în cazul bolilor infecțioase, bolilor intestinului gros, anemiei și afecțiunilor gastro-intestinale, a lipsei de vitamine și minerale și pentru eliminarea toxinelor din organism;
- mierea de baltă are un conținut ridicat de vitamina C și este tonifiantă; are următoarele utilizări terapeutice: dischinezii biliare și gastro-intestinale, antiseptic în spasme pilorice, calmează durerile, ușurează digestia și combate balonarea;
- mierea de lavandă are proprietăți antiseptice și antiinflamatoare, este recomandată persoanelor care au deficiență de calciu sau celor care suferă de osteoporoză pentru a-și întări oasele; este potrivită pentru tratarea infecțiilor tractului respirator, plămânilor și pentru calmarea tusei;
- mierea de păpădie este eficientă în tratarea bolilor hepatice (ciroză, colecistită, colelitiază), boli gastrice și constipație;
- mierea de castan este folosită pentru a trata diverse boli și inflamații, cum ar fi ulcerele, hepatita, bacteriile din sistemul urinar și circulația sangvină deficitară;
- mierea de manuka este un antibacterian, antiseptic și antiinflamator foarte puternic; cicatrizează și vindecă rănile pielii, este foarte eficientă împotriva bacteriilor cele mai rezistente, cum ar fi Stafilococul auriu meticilino-rezistent, o bacterie care este rezistentă la antibiotice.

Cu toate calitățile sale prețioase, mierea are și contraindicații pentru pacienții care suferă de obezitate, diabet zaharat, tulburări glicoregulatorii, insuficiență pancreatică exocrină, cât și în anumite tulburări alergice.

Mierea de albine este utilizată și în industria cosmetică la scară largă, pentru:
- ameliorarea acneei - datorita proprietăților antibacteriene;
- curățarea tenului;
- hidratare - mierea are efect emolient și lasă pielea catifelată, ajutând la protejarea ei în sezonul rece;
- protejarea buzelor de efectele nocive ale vântului și frigului;
- hidratarea părului;
- prevenirea ridurilor, datorită conținutului ridicat de antioxidanți.

Mierea terapeutică
- este o miere specială extrasă direct din fagure (fără a fi centrifugate ramele), nefiind mult timp în contact cu aerul din mediul înconjurător;
- se recomandă în afecțiuni oculare (sub supravegherea unui apiterapeut);
- se poate administra și intravenos, în revitalizarea organismului, curățarea vaselor de sânge etc.;
- se aplică la coada ochiului, sub formă de picătură (ustură!); ochiul va lăcrima intens, dar acest lucru este necesar; se dolosește în: plăgi oculare, arsuri, cheratite, uveite, iritocite, cataractă, oboseală oculară, curățarea ochilor.

CHÍMEN s. m. Plantă erbacee din familia umbeliferelor, cu flori mari și roșiatice, ale cărei fructe aromatice se întrebuințează la gătitul bucatelor ca mirodenie și în medicină; crește sălbatică prin fînețe și pășuni sau cultivată (Carum carvi); chimion-de-cîmp, chimion-sălbatic, secărică. V. chimion. – Accentuat și: chimén. – Variantă: chimín s. m.
Chimenul (Carum carvi) este o plantă bienală din familia Apiaceae, care crește în Europa și în vestul Asiei în soluri argiloase, uscate. Este originar din țările din estul Mediteranei și nordul Egiptului, dar, în prezent se cultivă și în țări din Europa, Turcia, Iran, India, Maroc, China sau America. Crește și se dezvoltă cel mai bine în zonele însorite, acolo unde nu plouă foarte mult.

Sursa foto: wikipedia.org

Fructele au un miros și gust puternice, asemănătoare cu ale anasonului, care provin de la uleiurile aromatice conținute. Fructele de chimen, întregi sau măcinate, sunt folosite ca mirodenie în diverse feluri de pâine (în special pâinea de secară), în lichioruri, în mâncăruri gătite la cuptor (varza acră etc.), pentru a aroma brânzeturile.
Frunzele tinere de chimen se folosesc la salate, iar rădăcinile pot înlocui rădăcinile de pătrunjel la pregătirea supelor și mâncărurilor. În casă, din fructe se prepară supe dietetice care stimulează activitatea tuturor glandelor tubului digestiv.
Uleiul din semințe de chimen este folosit ca ingredient în săpunuri, loțiuni și parfumuri. Turtele rezultate în urma extragerii uleiului de chimen, conținând cantități însemnate de proteină și hidrați de carbon, se folosesc pentru hrana animalelor.
Chimenul sălbatic crește foarte risipit, în fânețe, pe câmpuri, la marginea pădurilor, semințele sunt mici, mult mai mici decât semințele chimenului cultivat care sunt mai bogate în ulei volatil și mult mai puternice din punct de vedere medicinal.

Conține: acizii grași Omega3 și Omega6, carbohidrați, fibre alimentare, vitamina A, vitamina B1, B2, B3, B6, B9 (acid folic), vitamina C, vitamina E, vitamina K, calciu, fier, magneziu, fosfor, potasiu, sodiu, zinc, seleniu, mucilagii, substanțe albuminoide, rezine, tanoizi, fitosteroli, uleiuri volatile (carvonă, carveol, carvacrol), antioxidanți (luteină, caroten).

Proprietăți terapeutice:
- reglează funcțiile stomacului, fiind un antiinflamator intestinal;
- tratează: anorexia, hemoroizii (pulbere de semințe de chimen), dismenoreea, colicile intestinale, stările de epuizare, durerile de cap, sinuzita, astmul, bronșita, reumatismul, deficiențele de alăptare;
- combate colicile bebelușilor (se adaugă câteva semințe de chimen în laptele care fierbe și se amestecă împreună cu miere);
- reglează menstruația;
- elimină paraziții intestinali;
- sedativ, susținător al imunității;
-- ceaiul de chimen este un bun diuretic și laxativ;
- are proprietăți galactogoge (stimulează producția de prolactină, hormon necesar pentru alăptare);
- acționează la nivelul aparatului respirator, ajută la eliminarea secrețiior bronșice și are efect antiinflamator;
- ajută în caz de cădere a părului, mătreață, insomnie, diabet, hipertensiune, colesterol ridicat, hepatită;
- este un aliat de nădejde împotriva durerilor, în special cele de spate, de genunchi sau articulații;
- cataplasmele cu semințe de chimen fierte ajută la tratarea sânilor inflamați și umflați;
- în cosmetică chimenul este utilizat în industria parfumurilor, de asemenea în creme, ce hidratează, curăță și dau strălucire pielii și ameliorează semnele de oboseală.

Precauții:
- chimenul nu este indicat persoanelor care suferă de epilepsie sau alergie la chimen;
- în ceea ce privește administrarea chimenului copiilor, există riscul declanșării unei crize de epilepsie; de regulă, pentru copiii foarte mici este recomandat din acest motiv feniculul, în locul chimenului;
- în concentrații mari, chimenul poate irita pielea.

SCORȚIȘOÁRĂ s. f. 1. Scoarța aromatică, de culoare roșcată-cenușie, a scorțișorului, folosită drept condiment și în medicină.
SCORȚIȘÓR, scorțișori, s. m. Numele mai multor specii de arbori exotici a căror scoarță este folosită drept condiment și în medicină (Cinnamomum).
Scorțișoara (Cinnamomum verum, sinonim cu C. zeylanicum) este, așadar, coaja de culoare roșcată-cenușie, a scorțișorului, un arbore mic, exotic, veșnic verde care atinge 10 până la 15 metri înălțime și face parte din familia Lauraceae. Este originar din Sri Lanka și din sudul Indiei.

Sursa foto: wikipedia.org

Scoarța copacului este răzuită, pusă la soare să se usuce, iar cu trecerea timpului, aceasta se răsucește și se formează bețișoarele de scorțișoară.
Scoarța este comercializată uscată sub formă de batoane de aproximativ 10 cm lungime, sub formă de bucățele sau gata măcinată.
Se utilizează în bucătăria occidentală mai ales pentru aromatizarea produselor de cofetărie, iar în țările orientale și la condimentarea preparatelor culinare. Este inclusă și în parfumuri.
Numele său botanic provine din hebraică și arabă – amomon – adică plantă aromată/mirodenie. Denumirea pe care o folosim astăzi derivă din latinescul “cinnamomum”, care se trage din grecescul “kinnamomon”.
Scorțisoara este folosită din cele mai vechi timpuri și datează de peste 4.000 de ani, de pe vremea Egiptului Antic. Scorțișoara era considerată un condiment valoros și rar în acea perioadă și era deseori vândut la prețuri mari sau era dăruit zeilor ca semn al recunoștinței. Indienii considerau scorțișoara un leac universal, dar și un energizant și fortifiant al sistemului circulator. În tratamentele tradiționale Ayurvedice, din cultura veche indiană, scorțișoara era deseori folosită pentru tratarea diabetului.
În Evul Mediu, scorțișoara a fost introdusă de către farmaciști în tratamentele împotriva răcelilor și durerilor, dar și ca adjuvant pentru sănătatea inimii. Alte întrebuințări ale scorțișoarei erau tratamentele împotriva vărsăturilor, infecțiilor, răcelilor, spasmelor musculare.

Scorțișoara trebuie pastrată într-un recipient închis ermetic, într-un loc uscat și ferit de lumină. În aceste condiții, bețișoarele de scorțișoară își păstrează aroma pentru cel mult un an. Scorțișoara măcinată, în schimb, poate să reziste în jur de șase luni.
Scorțișoara este un condiment folosit cu succes în prepararea prăjiturilor sau a plăcintelor cu miere sau dovleac, ori adăugată în budinci sau checuri, în băuturile calde, în cocktail-uri, shake-uri sau lichior, în mâncăruri cu miel sau pui în stil oriental, în cerealele de la micul-dejun, în ciocolata de casă, în laptele fiert (alături de o linguriță de miere), în orezul cu lapte.
Pentru că în urma procesarii termice scorțișoara devine amară, cel mai sigur este să fie adăugată la sfârșitul rețetei.

Conține: cumarină, cinamaldehidă, acid cinamic, cinamatsodiu, polifenoli, acid fenolic, flavonoide, potasiu, carbohidrați, fibre, calciu, fier, vitamina A, vitamina C, vitamina B6, magneziu.

Proprietăți terapeutice:
- remediu împotriva: frigului, extremităților reci, crampelor musculare, durerilor de articulații, durerilor menstruale;
- combate indigestia;
- contribuie activ la eliminarea gazelor intestinale, fiind folosită adesea pentru combaterea diareei și a grețurilor;
- în combinație cu mierea, are efect terapeutic în: afecțiunile cardiovasculare, acnee, artrită, reducerea colesterolului;
- crește rezistența la efort;
- reduce tensiunea arterială;
- reglează nivelul de zahăr din sânge în special la persoanale care suferă de diabet de tip II;
- îmbunătățește circulația sângelui, ameliorează problemele digestive și simptomele sindromului de colon iritabil;
- datorită conținutului mare de antioxidanți, scade riscul bolilor de inimă, a cancerului sau a tulburărilor psihice;
- compușii din scorțișoară activează proteinele neuro-protectoare care protejează funcțiile cognitive și celulele creierului împotriva bolilor degenerative, precum Parkinson și Alzheimer;
- oprește avansul sclerozei multiple;
- are proprietăți antimicrobiene, antifungice și antivirale care îmbunătățesc sistemul imunitar;
- extractul de scorțișoară protejează împotriva bacteriilor care se gasesc în microflora orală și care cauzează apariția cariilor, respirația urât mirositoare sau alte infecții; uleiul esențial de scorțișoară poate fi folosit în locul apei de gură;
- tratează anumite infecții genitale, așa cum este cazul candidei;
- ameliorează simptomele acneei - calmează iritațiile și atenuează roșeața pielii;
- taie pofta de mancare și oferă o senzație de sațietate;
- diminuează tensiunile nervoase și vindecă migrenele;
- protejează și calmează gâtul iritat;
- hidratează pielea aspră a călcâielor.

Precauții:
- atenție în cazul gravidelor și mamelor care alăptează; femeile însărcinate și persoanele care suferă de hipertensiune trebuie să evite mirosul foarte puternic sau cantitățile foarte mari de scorțișoară;
- persoanele care suferă de afecțiuni hepatice sau prezintă acest risc ar trebui să evite consumul regulat de scorțișoară, din cauza conținutului de cumarină;
- unii oameni s-au confruntat cu afte bucale de pe urma consumului unor cantități mari de scorțișoară; alte simptome pot fi: limba umflată, gingiile umflate, o senzație ca de mâncărime sau ca de arsură în gură;
- un consum mare de scorțișoară poate fi o problemă în combinație cu medicamente pentru diabet, pentru boli cardiace sau pentru boli hepatice; ea poate interacționa cu aceste medicamente, fie sporindu-le efectele, fie intensificându-le efectele adverse.

GHIMBÉR s. m. Plantă erbacee din regiunile tropicale, cu rizom aromatic bogat în uleiuri eterice (Zingiber officinale). [Var.: ghimbír s. m.] – Din magh. gyömbér.

Sursa foto: wikipedia.org

Rizomul de ghimbir are o formă neregulată, contorsionată și e noduros, atingând până la 5-6 centimetri în lungime.
Ghimbirul este membru al aceleiași familii (Zingiberaceae) care include cardamonul și turmericul.

Este deosebit de prețuit în bucătăriile orientale din India, Malaezia, Nepal, Bangladesh etc. În fostele colonii britanice, cum ar fi Canada, Australia, Jamaica, Kenya, se consumă o așa-zisă "bere" din ghimbir (ginger beer) care de fapt este o băutură ne-alcoolică, răcoritoare.
Ghimbirul este folosit în absolut toate tipurile de preparate, de la sosuri, supe și feluri principale, până la deserturi și băuturi.
Dacă ghimbirul proaspăt este fiert, iuțeala sa crește, iar aroma scade. Thailandezii folosesc ghimbir dat prin răzătoare, alături de alte condimente, la prepararea pastelor de curry.
Ghimbirul prăjit are un gust diferit, iuțeala sa domolindu-se. Merge foarte bine prăjit alături de usturoi, sau ceapă. Indienii folosesc adesea această tehnică pentru a obține sosuri delicioase cu care asezonează mâncărurile de legume și carne.
În bucătăria chineză, ghimbirul este folosit atât prăjit cât și fiert. Mâncarea care fierbe înăbușit mai mult timp este aromată cu feliuțe de ghimbir, care își eliberează aroma destul de repede. Tehnica chinezească stir-fry (chao), care înseamnă gătirea pe foc iute, rapidă a mâncării, cu amestecare continuă, cere adesea ghimbir mărunțit sau dat prin răzătoare.
Ghimbirul ocupă un loc important în bucătăria japoneză, unde este folosit în cantități mici. De exemplu, carnea de pui este aromată prin stropire cu sucul obținut prin stoarcerea ghimbirului proaspăt. Ghimbirul murat, (beni shoga), este preparat din rizomi foarte tineri și este adesea servit alături de sushi.
Ghimbirul se consumă câteodată în forma sa pisată, mărunțită. În acest caz ghimbirul e o pulbere fină asemănătoare piperului alb.

Rădăcina de ghimbir poate fi păstrată o perioadă îndelungată de timp; este indicat a se depozita într-o pungă de plastic, în frigider. Astfel, rădăcina de ghimbir poate sta proaspătă până la 4 săptămâni.

Substanțele active importante pe care le conține ghimbirul sunt: gingeroli, fenoli, zinghiberină, zinghiberol, felandren, borneol, cineol, elemen, borneol, bisabolen, curcumen, phelladrene, amidon, mucilagii, răşini, potasiu, zinc, calciu, cupru, magneziu, fosfor, vitamina B6, vitamina C, vitamina D, acizi aminați, terpene, oleorezine.

Ghimbirul se mai folosește în industria parfumurilor, a cosmeticelor, și în masaj (terapeuții folosesc uleiurile aromatice de ghimbir pentru fricționarea zonelor unde se acumulează tensiuni negative: tâmplă, ceafă, încheieturi) și în acupunctură (încălzește meridianele de acupunctură).
Ghimbirul se comercializează și sub formă de capsule sau pudră. Și extractul de ghimbir este foarte popular, poate fi găsit sub două forme: apos și alcoolic.

Proprietăți terapeutice:
- hipotensiv; antioxidant; energizant; antiinflamator; antiseptic; antiviral; antifungic; antifebril; antispasmodic;
- ajută la scăderea colesterolului;
- crește răspunsul imunitar al organismului;
- distruge microbii;
- reduce durerea de dinți;
- ajută digestia; stimulează enzimele cu rol eficient în absorbția nutrienților; scade aciditatea gastrică;
- calmează durerile abdominale, elimină gazele, dă poftă de mâncare, neutralizează toxinele;
- sub formă de băi: înlătură durerile articulare;
- stimulează glandele suprarenale, fiind un tonic excelent în stări de oboseală și stres;
- contribuie la reducerea inflamațiilor;
- reduce intensitatea migrenelor; reduce durerile de spate sau crampele musculare sau menstruale;
- contribuie la îngrijirea pielii;
- are rol în prevenirea cancerului ovarian;
- în răceală, acționează asupra plămânilor, stomacului și splinei;
- ceaiul de ghimbir este un calmant ideal în inflamațiile gâtului, sinuzite, răgușeală, febră, eliminare de mucozități și congestii respiratorii;
- este folosit, adesea, ca antidot în caz de rău de mare; este întrebuințat, de asemenea, pentru combaterea răului de altitudine, de mașină, de mișcare de rotație;
- acționează și împotriva stărilor de vomă, grețurilor, deranjamentelor stomacale sau intestinale; tratează stările de greață post-operatorii sau în urma chimioterapiei;
- în doze mici, poate fi folosit cu prudenţă şi pentru combaterea greţurilor la femei în primul trimestru de sarcină;
- consumul de ceai de ghimbir contribuie la regenerarea foliculilor piloși și astfel combate căderea părului; masajul scalpului cu ulei esențial de ghimbir combate mătreața grație efectului antiseptic;
- astmul se poate trata cu tinctură de ghimbir, care eliberează plămânii de secreții;
- 0.5-1.5 g de praf de rădăcină de ghimbir, luat de 3 ori pe zi, înainte de masă, înlătură durerile de cap de natură nevralgică și spastică, grețurile și voma (la femeile însărcinate), tratează bronșita, frigiditatea, cataracta.

Precauții:
- este indicat să se evite consumul de ghimbir în perioada alăptarii;
- ghimbirul poate avea efecte secundare, deși rare, atunci când se consumă în cantități foarte mari, zilnic; persoanele sensibile pot experimenta arsuri la stomac din cauza acestui ceai; este contraindicat în ulcerul gastric şi duodenal;
- femeile însărcinate și persoanele diagnosticate cu pietre la fiere trebuie să consulte medicul înainte de a consuma ceai de ghimbir;
- nu este recomandat să fie consumat de femeile care se apropie de travaliu;
- ghimbirul folosit în exces pe piele poate provoca iritații, urticarii sau chiar dermatită de contact în cazul persoanelor cu pielea sensibilă;
- nu se recomandă consumul de ghimbir în cazul persoanelor care suferă de diabet; se pare că rădăcina de ghimbir poate crește nivelul de insulină și/sau scădea glicemia, drept urmare ar putea interacționa cu medicamentele pentru diabet;
- dozele exagerate de ghimbir pot să afecteze sistemul nervos sau să ducă la apariţia de tulburări de ritm ale inimii;
- fiind un bun energizant, ghimbirul nu este recomandat seara.

BOIÁ - Condiment de culoare roșie, obținut din pisarea ardeiului iute uscat; paprică. – Din tc. boya.
Boiaua este folosită în multe rețete de bucătărie pentru a adăuga culoare și gust preparatelor. Boiaua este ferm asociată cu Ungaria și Spania deoarece ele au fost primele țări care au răspândit condimentul pe întregul glob. Utilizarea plantei s-a răspândit din Spania până în Africa și Asia, iar mai apoi în Europa Centrală prin Balcani, deoarece aceasta era sub stăpânire otomană.

Sursa foto: wikipedia.org

Ardeii folosiți pentru preparea boielei au o cantitate neobișnuită de vitamina C, fapt descoperit în 1932 de câștigătorul ungur al Premiului Nobel pentru Medicină din 1937, Albert Szent-Györgyi. Majoritatea conținutului de vitamină C se reține în boia, având mai multă decât sucul de lămâie. Boiaua este de asemenea, bogată în antioxidanți. Culoarea acesteia este determinată de zeaxantină carotenoidă xantofilă.
Boiaua nu are un miros intens, iar aroma variază de la dulce și fructat la foarte iute, în funcție de tip.
Pudra de boia se păstrează într-un loc întunecat într-un recipient închis ermetic, deoarece altfel își pierde rapid culoarea și aroma. Boiaua are un efect ușor de îngroșare și ajută la transformarea supelor și sosurilor în preparate picante și groase, oferindu-le totodată o culoare roșie minunată.

Conține: carbohidrați, proteine, vitamina C, potasiu, zinc, acid folic, zeaxantină carotenoidă xantofilă, capsaicină (substanță iute), capsantină, carotină, vitamina P, ulei volatil, ulei gras, flavonozide, beta-caroten, beta-criptoxantină, luteină.

Proprietăți terapeutice:
- activează digestia;
- combate alergiile;
- facilitează producerea endorfinei, fiind benefică în caz de oboseală accentuată și irascibilitate;
- previne formarea tumorilor;
- accelerează metabolismul, reduce colesterolul și contribuie la prevenirea proceselor degenerative;
- asigură o bună funcționare a inimii și contribuie la permeabilitatea vaselor de sânge, reglează tensiunea arterială, întărește arterele și intensifică circulația periferică;
- ameliorează inflamațiile și durerea;
- întărește sistemul imunitar;
- previne cancerul de prostată și de stomac;
- tratează gingivita;
- capsaicina are o mare putere împotriva bolilor autoimune;
- îmbunătățește sănătatea ochilor;
- reglează nivelul zahărului din sânge, ajută la tratarea diabetului zaharat.

Precauții:
- boiaua iute este contraindicată în afecțiuni ale tractului gastro-intestinal.