Kedu.ro

Key education

Venera I.

 PIPÉR, piperi, s. m. Plantă tropicală din familia piperaceelor, cu tulpina lungă și subțire, târâtoare sau agățătoare, ale cărei fructe, în formă de boabe (negre la maturitate), sunt folosite (ca atare sau pisate) drept condiment (Piper nigrum).
Țara de origine a piperului este India, mai precis coasta Malabar. În procesul de colonizare a Asiei de Sud s-a extins și cultivarea piperului, în urmă cu circa 1000 de ani, fiind cultivat și în Indonezia și Malaezia.
De-a lungul istoriei, piperul a fost folosit ca marfă de schimb și valoarea lui era comparabilă cu a aurului.

piperul negru
Sursa foto: wikipedia.org

Piperul este un fruct. Acesta provine de la o plantă cățărătoare ce poate atinge înălțimi de până la 4-8 metri. Planta este veșnic verde, iar boabele de piper sunt de culori diferite, în funcție de perioada în care sunt recoltate. Varietăți de piper mai puțin cunoscute sunt piperul alb, piperul verde și piperul roșu.
Piperul negru este recoltat necopt și uscat la soare, în urma uscării devenind negru și dur la textură, iute și înțepător la gust și miros.
Piperul verde este recoltat înainte de coacere, se păstrează congelat, uscat sau în saramură.
Piperul alb copt are boabele roșii, care devin galben-albicioase după ce sunt puse la înmuiat o săptămână, pentru de a li se îndepărta coaja și apoi usca.
Piperul roșu copt are culoarea roz când este cules și nu este prelucrat.

Piperul nu are miros, gustul este picant, iute; gustul puternic al piperului aparține substanței pe care o conține - Pipera Alcaloida:
- piperul verde este puternic și plin de aromă,
- piperul negru este, ardeiat, usturător, pișcător,
- piperul alb este puțin iute și are o textură fină,
- piperul roșu are o aromă dulceagă, picantă și ușor iute.

Piperul conține: piperină, vitamina A, vitamina C, vitamina K, calciu, magneziu, cupru, potasiu, fier, mangan, crom, fibre.

Piperul negru se foloseşte ca ingredient de bază în bucătărie, dar și în diverse medicamente şi produse cosmetice (parfumuri, creme etc.), iar uleiul de piper este, de asemenea, folosit ca ulei de masaj ayurvedic sau în anumite tratamente de frumuseţe.
Atunci când se gătește, este de preferat ca piperul să se adauge spre final. Nu este recomandat ca piperul să fie gătit mai mult de două ore, pentru că își pierde complet aroma.
Piperul poate fi păstrat ani mulți fără să își piardă aroma, cu condiția să fie întreg, pentru că piperina este volatilă și se evaporă în timp din pudra de piper măcinat. O mare parte din aromă este pierdută în termen de 30 de zile de la măcinare.

Proprietăți terapeutice:
- efectele antioxidante, antiinflamatorii şi antibacteriene;
- antiinfecțios asupra căilor respiratorii;
- stimulent al proceselor digestive, contribuie la absorbţia nutrienţilor din alimente;
- combate astenia;
- reglează tensiunea arterială;
- grăbește arderea grăsimilor;
- are efect revigorant, excitant al sistemului nervos;
- are acțiune antitusivă; ajută la tratarea astmului și a tusei convulsive;
- combate balonarea, ajută la prevenirea formării de gaze intestinale;
- contribuie la stimularea funcției creierului;
- susţine sănătatea glandei tiroide;
- ajută la tratarea răcelilor;
- este un bun diuretic;
- util în caz de sinuzită sau congestie nazală, ajutând la eliminarea depunerilor de mucus din tractul respirator;
- ajută în combaterea cariilor, calmează durerile de dinţi şi inflamaţiile gingivale;
- piperina, substanţa activă din piper, conferă efecte antidepresive;
- poate ajuta la vindecarea bolii de piele numite vitiligo;
- are proprietăți de combatere a cancerului.

Precauții:
- piperul este contraindicat în hipertensiune, în afecțiuni gastro-intestinale, hepatice și renale;
- consumul de prea mult piper poate provoca senzații de arsură în gură și în gât, precum și dureri de stomac sau dureri intestinale;
- nu se recomandă consumarea piperului în stare pură, ci numai amestecat în/cu diverse alimente;
- odată ajuns în zona ochilor, poate provoca senzaţie de arsură sau iritaţii;
- influențează modul în care medicamentele sunt absorbite și metabolizate;
- în cazul gravidelor, corpul este deja sensibil la condimente, astfel că se recomandă evitarea piperului; aroma şi gustul uşor iute se transferă şi în laptele matern.

 

MĂRÁR s. m. Plantă erbacee aromatică din familia umbeliferelor, cu frunze filiforme și cu flori galbene, folosită drept condiment (Anethum graveolens).
Mărarul (Anethum graveolens) este o plantă ierboasă, anuală, face parte din grupul Umbellifere (grup mare de plante cu flori și condimente, care include chimenul, pătrunjelul, feniculul etc.), familia Apiacee. Este originar din regiunile mediteraneene și est-europene.
Mărarul era cultivat pentru frumusețea inflorescențelor de către greci și ca plantă legumicolă și medicinală de către egipteni. Ca și în cazul pătrunjelului, grecii ofereau și împletituri din mărar sportivilor și poeților lor, care le purtau ca pe coronițe.
Cuvântul „mărar” ("dill" in limba engleză) vine de la „to lull” („la somn”) din vechea limbă norvegiană, deoarece vikingii au atribuit o semnificație puternică efectelor liniștitoare și sedative ale plantei.


marar
Sursa foto: wikipedia.org

Conține: carvonă, vitamina A, niacină, piridoxină, acid folic, riboflavină (vitamine din complexul B), vitamina C, cupru, potasiu, calciu, mangan, fier, magneziu, fibre alimentare, beta-caroten, uleiuri esențiale volatile, cum ar fi d-carvona, dillapiol, DHC, eugenol, limonen, terpinene și miristicin, sare.

De la această plantă se folosesc toate părțile aeriene. Frunzele, inflorescențele și semințele se utilizează pentru aromatizarea preparatelor, iar tulpina și inflorescența pentru pregătirea conservelor și murăturilor. În medicina populară este folosit împotriva insomniei, tulburărilor nervoase, balonărilor etc.
Mărarul are o largă răspândire în bucătăria românească, făcând parte din lista celor mai îndrăgite și des folosite condimente. Uleiul extras din semințele de mărar are proprietăți: anti-spasmodice, carminative, digestive, dezinfectante, galactogene (ajuta la secreția de lapte matern), sedative, anestezice. Rămurelele de mărar au efect antiseptic, digestiv, și proprietăți carminative.

Proprietăți terapeutice:
- calmează durerile dentare; folosit în îngrijirea dentiţiei, aceastǎ plantǎ curǎţǎ în profunzime dinţii şi gingiile, reuşind sǎ opreascǎ proliferarea bacteriilor responsabile de infecţiile gingivale şi de formarea cariilor;
- împrospătează mirosul cavității bucale;
- stimulează buna funcționare a rinichilor, previne infecțiile urinare;
- fortifică sistemul nervos; masajul cu ulei de mărar este un remediu benefic pentru rezistență psihică în momentele grele ale vieții;
- tratează vânătăile și edemele; datorită proprietăților sale antiinflamatorii, mărarul este utilizat la prepararea diverselor unguente indicate în tratarea diverselor afecțiuni ale pielii;
- menține sănătos sistemul osos al organismului (de la o linguriță de semințe de mărar se poate obține calciu mai mult decât din consumul unui pahar cu lapte);
- esența de mărar este utilizată în aromoterapie, îndepărtând stările de greață;
- previne riscul de ateroscleroză;
- stimulează digestia, reglează metabolismul și are efect benefic pentru combaterea balonărilor;
- tratează infecțiile interne și externe cauzate de bacterii și paraziți;
- datorită conținutului de calciu, pe plan intern, mărarul poate preveni osteoporoza și alte boli osoase;
- repelent pentru insecte - tinctura de mărar este o alternativă sănătoasă pentru spray-urile anti-insecte din comerț;
- condimentarea mâncărurilor cu mărar se recomandă și mamelor în timpul alăptării, deoarece mărarul stimulează producția de lapte.

Precauții:
- uleiul eteric de mărar este contraindicat femeilor gravide sau care alăptează și persoanelor cu regim hiposodat strict, căci mărarul conține sare multă în componența sa chimică.

 

PĂTRUNJÉL, pătrunjei, s. m. Plantă erbacee legumicolă, cu tulpina înaltă, cultivată pentru rădăcina pivotantă, albă și pentru frunzele ei aromate, întrebuințate în alimentație și în medicina populară (Petroselinum hortense).
Poartă și denumirile de găgăuț, pătlăgele (pl.), pătrunjică sau petersil.
Pătrunjelul (Petroselinum crispum) face parte din familia Apiaceae, înrudindu-se cu coriandrul, anasonul, mărarul, chimenul, leușteanul, păstârnacul, țelina; provine din regiunea Mediteranei de Est. În prezent, este cultivat în aproape întreaga emisferă nordică și în America de Sud; rareori mai crește în sălbăticie.

patrunjel

Sursa foto: wikipedia.org

Înainte de a dobândi popularitatea globală ca plantă culinară, pătrunjelul era utilizat ca plantă medicinală. A fost utilizat încă din antichitate în cazul femeilor infertile, pentru îmbunătățirea activității ovarelor, dar și pentru a asigura fertilitatea.
Este folosit proaspăt sau uscat, în preparate culinare; sau sub formă de suc, smoothie, infuzie, gargară, băi sau spălături locale.

Conține: apiol (un compus al estrogenului), acizi grași volatili, vitamina A, vitamina C, potasiu, fier, sulf, fosfor, betacaroten, clorofilă, fluorină, acid folic, proteine, vitamina B12, vitamina K (gătirea pătrunjelului mărește conținutul de vitamina K), uleiuri volatile (miristicina etc.), flavonoide, inositol, luteină acid alfa-linolenic.

Proprietăți terapeutice:
- antioxidant; detoxifiant; antialergic; antitumoral; antirahitic; diuretic; vasodilatator; antispastic; vermifug;
- combate anemia feriprivă, facilitează asimilarea fierului;
- mărește capacitatea anti-oxidantă a sângelui;
- combate mirosul neplăcut al gurii;
- întreține elasticitatea vaselor de sânge și este eficient în vindecarea vânătăilor;
- combate diareea;
- stimulează absorbția intestinală și funcția de detoxifiere a ficatului;
- dizolvă depunerile de colesterol;
- este diuretic, eliminând apa din organism și ajutând în cazul mâinilor și picioarelor umflate;
- tratează infecțiile urechilor;
- ajută la vindecarea plăgilor, a conjunctivitei;
- combate oboseala cronică, datori conținutului de fier;
- ajută la dizolvarea pietrelor de la vezica biliară;
- mărește nivelul de estrogen și circulația sanguină în uter, tratând dereglările ciclului menstrual, sindromul premenstual, simptomele menopauzei;
- este stimulator al sistemului imunitar;
- reduce inflamația cauzată de înțepăturile de insecte;
- elimină reziduurile din țesuturi; ajută la regenerarea și vindecarea ficatului;
- îmbunătățește vederea nocturnă;
- se folosește în tratarea scorbutului;
- ajută la decongestionarea sinusurilor, fluidizează secrețiile pulmonare;
- inhibă formarea tumorilor, în special a celor din plămâni;
- relaxează fibrele musculare neted intestinale;
- înlătură durerile dentare;
- dilată arterele și împiedică apariția cheagurilor de sânge, scade riscul de ateroscleroză;
- calmează durerile în caz de reumatism și gută;
- neutralizează efectele intoxicației cu alcool sau tutun;
- tonifică părul, favorizează regenerarea și strălucirea;
- decoctul de pătrunjel ajută la redarea strălucirii tenului, dar și la atenuarea ridurilor și pistruilor, la calmarea pielii umflate de sub ochi.

Precauții:
- abuzul de pătrunjel poate avea efect laxativ sau poate cauza reacții alergice la nivel cutanat;
- în timpul sarcinii, pătrunjelul nu se va consuma în cantități mari întrucât poate declanșa contracții uterine;
- este contraindicat femeilor care alăptează, deoarece planta diminuează secreţia lactată.

 

RÓINIȚĂ, roinițe, s. f. Plantă erbacee perenă, cu flori albe ori liliachii cu miros plăcut, mult căutate de albine, cu frunze ovale întrebuințate în medicină pentru calitățile lor stimulente și antispasmodice; melisă (Melissa officinalis). – Roi1 + suf. -niță.
Roinița (Melissa officinalis L.) - este o plantă perenă din genul Melissa L., familia Labiatae (Lamiaceae). Roinița este meliferă, aromatică și are proprietăți curative.
Roinița crește în tufe dense care nu depășesc înălțimea de 90–100 cm. Fiind perenă, frunzele se veștejesc și cad spre sfârșitul toamnei și apar din nou de obicei în luna aprilie. Se aseamănă la înfățișare cu urzica (Urtica dioica) deși aceasta din urmă aparține unei familii cu totul diferite. Frunzele roiniței sunt însă de un verde mai pronunțat, aproape închis la culoare și ele degajă o aromă plăcut mirositoare, asemănătoare lămâii, atunci când sunt presate între degete.

roinitaa
Sursa foto: wikipedia.org

Inflorescența roiniței este vizitată de numeroase insecte; de asemenea, datorită mirosului pronunțat care atrage albinele, este folosită de apicultori atunci când capturează un roi (se freacă pereții stupului) sau când vor să unifice două familii; de aici și denumirea plantei (de la roi de albine).
Roinița se întâlnește spontan pe teritoriul României doar pe arii restrânse în sud-vestul țării în zone ferite de pe lângă păduri și luminișuri, în Oltenia (în preajma localității Baia de Aramă) și în Banat. Se cultivă în grădini și așezăminte monahale.

Roinița, ca supliment alimentar, se găsește sub formă de capsule, tablete, pulbere și tincturi. De asemenea, frunzele de roiniță cu aromă de lămâie sunt folosite pentru a prepara un ceai, pentru a da savoare preparatelor culinare și pentru a ține la distanță insectele.

Conține: uleiuri eterice, citral, citronel, taninuri, rășini, saponine, vitamina C, acid succinic, cafeic, geraniol, un principiu amar, acid rosmarinic.

Proprietăți terapeutice:
- calmează spasmele stomacale, elimină gazele din stomac;
- calmează stările nervoase;
- înlătură diareea;
- mărește secreția biliară, echilibrează digestia, stimulează pofta de mâncare;
- calmează stările de vomă la femeile gravide;
- tratează indigestia, refluxul esofagian, dischinezia biliară, balonarea, colicile, colitele cronice;
- tratează hipertiroidia;
- ceaiul preparat din frunze de roiniță, dar și cel preparat din flori de roiniță ajută la calmarea durerilor de cap, tratarea amețelilor, a atacurilor de panică; este recomandat pentru armonizarea stării psiho-emoționale, ajută la inducerea relaxării și a stării de bine, a confortului psihic, calmului și echilibrului, protejează sistemul nervos de stres și are rolul de a îmbunătăți memoria;
- fiind bogat în principii amare, ceaiul de roiniță se poate folosi şi ca tonic aperitiv;
- combate somnolența și durerile de dinți;
- cicatrizantă bacteriostatică și antivirală, utilă și pentru: vindecarea rănilor (sub formă de băi), tratarea herpesului, eczemelor și contuziilor, zona zoster, tenurilor iritate;
- se recomandă în tratarea înțepăturilor de albine sau viespi;
- uleiul esențial de roiniță poate să scadă valoarea trigliceridelor și, totodată, poate să îmbunătățească sinteza colesterolului în ficat;
- roinița are și acțiune asupra musculaturii netede uterine, fiind utilă și în ameliorarea crampelor menstruale;
- contribuie la sănătatea sistemului circulator și respirator.

Precauții:
- nu se recomandă utilizarea pe termen mai lung și nici administrarea unor doze mai mari decât cele recomandate (efectele secundare pot include dureri de cap, amețeli, greață, balonare, flatulență, vărsături, indigestie, dureri de stomac, urinare dureroasă, anxietate și agitație);
- roinița poate încetini coagularea sângelui, deci se recomandă să se oprească folosirea remediilor cu această plantă cu cel puțin cel puțin două săptămâni înainte de o intervenție chirurgicală, pentru a evita sângerările excesive;
- extractele și suplimentele cu roiniță ar trebui evitate de copii, femei însărcinate și mame care alăptează - nu se vor folosi decât la recomandarea expresă a medicului;
- în ceea ce privește interacțiunile medicamentoase, roinița poate avea un efect sedativ dacă este combinată cu alcool, cu tratamente pentru somn sau cu sedative;
- roinița poate interacționa și cu alte medicamente, cum ar fi: medicamente pentru tiroidă (levotiroxina), diluanți ai sângelui (warfarina, clopidogrelul), medicamente pentru glaucom (travoprost), medicamente pentru chimioterapie (tamoxifen, irinotecan);
- nu se recomandă persoanelor cu hipotiroidie.

 

Trei-frați-pătați s. m. = plantă erbacee cu flori galbene, plăcut mirositoare, cu cinci petale (Viola saxatilis).
Panseluța de câmp, barba împăratului, catifeluța, trei-frați-pătați (Viola tricolor - L.) este o floare sălbatică de origine europeană, care crește în toate anotimpurile. Alte denumiri populare sunt: buruiana împăratului, buruiana de spurcăciune, buruiana de nouă daturi, călțunași de câmp, cârligei pătați, flori domnești, micșunele, pansele-sălbatice, soră-cu-frate, frățiori, lămâioară, maschioane- sălbatice.
Creşte în lunci, la marginea pădurilor, fâneţe, pe coaste şi stâncării din zona de deal până la cea subalpină.

treifratipatati

Sursa foto: wikipedia.org

Numele plantei trei-frați-pătați este explicat de legenda care circulă și care spune că demult, trei frați, fii de împarat, au pornit la lupta împotriva unui balaur înfricoșător care-i teroriza pe supușii împărăției. Când erau gata să-l răpună, balaurul le-a spus celor trei frați că, dacă-l vor omorî, vor avea mult de suferit, dar ei nu au cedat amenințărilor balaurului și l-au omorat. Îndată însă trupurile lor s-au umplut de bube și din frumusețea lor n-a mai rămas nimic. Pentru că nu puteau ieși în lume în halul în care arătau, cei trei frați s-au așezat în genunchi și s-au rugat să li curme suferința. Dumnezeu le-a ascultat rugămintea și i-a transformat într-o floare cu miros abia simțit și suav, care vindecă boli de piele și care se numește trei-frați-pătați.

De la trei-frați-pătați se întrebuințează în scop medicinal partea aeriană înflorită (Herba Violae tricoloris), recoltată în lunile mai-august.
Recolta culeasă se lasă la uscat, în strat subțire, în locuri umbroase și foarte bine aerisite. Cel puțin o dată pe zi, se întorc plantele, mai ales dacă în locul de uscare aerul nu circulă sufficient.
Florile au fost folosite atât în scop medicinal, cât și pentru producerea vopselei galbene, verzi și verzui-albăstrui.
Intern, planta se administrează sub formă de infuzie combinată, pulbere și tinctură.

Planta conține: saponine triterpenice pentaciclice, peptide, uleiuri volatile, un alcaloid (violină), flavonozide (violă), antocianozide, o heterozidă a salicilatului de metil, compuşi salicilici, vitamine A, C, betacaroten, taninuri, acidul tanic, acidul salicilic, siciclotide.

Proprietăți terapeutice:
- acțiune diuretică, depurativă, ușor laxativă, antialergică, sudorifică, antimicrobiană;
- utilă în afecțiuni dermatologice: eczeme, seboree, urticarie, dermatoze, acnee juvenilă, acnee rozacee, furunculoze, psoriazis, herpes;
- utilă în combaterea afecțiunilor renale (nefrite, edeme de origine renală), reumatism, cistită, constipație;
- a fost recomandată ca tratament în tratarea epilepsiei, astmului, rinitei alergice, alergiilor digestive, alergiilor la praf și polen;
- are proprietăți expectorante, fiind folosită în tratamentul bronșitei și al tusei convulsive, dar și al traheitei, guturaiului, faringitei;
- tratează boli reumatice (gută, reumatism degenerativ, artrite, artroze), intoxicații diverse, boli hepatice, deficienţe imune;
- în uz extern, compresele, gargara, spălăturile şi inhalaţiile cu trei-fraţi-pătaţi ajută la vindecarea rănilor, plăgilor, furunculozelor, aftelor, stomatitelor, leucoreei, rinoreei etc.;
- infuzia poate fi folosită în spălături nazale (indiferent că este vorba de o afecțiune pe fond alergic sau infecțios), dar și în spălături vaginale, contra leucoreei.

Precauții:
- în caz de supradozare, pot apărea fenomene neplăcute cum ar fi vărsăturile, diareea, stările de greață și inapetența, mai rar iritațiile la nivelul pielii;
- planta crudă poate fi ușor toxică, fiind recomandat a se evita;
- nu se administrează intern copiilor mici;
- din cauza conţinutului de alcool, nu se recomandă administrarea tincturii în: hepatite virale, toxice şi metabolice, steatoză hepatică, ciroză hepatică, sarcină şi alăptare.

 

Lemnul-dulce sau răculeț (Glycyrrhiza glabra - glykys = dulce și rhiza = rădăcină) este o plantă erbacee, perenă, comună în sudul Europei și în Orient, ale cărei rădăcini cu gust dulce-amar constituie una din cele mai vechi mirodenii, utilizată pentru aromatizarea dulciurilor și a băuturilor.
Utilizarea medicamentoasă a lemnului-dulce datează din perioada Egiptului antic, unde rădăcina era transformată într-o băutură dulce pentru faraoni.
De asemenea, a fost utilizat de mii de ani în medicamentele tradiționale chinezești sau în țări din Orientul Mijlociu și până în Grecia Antică, în afecțiuni legate de stomac sau în afecțiuni ale căilor respiratorii superioare. Lemnul dulce a fost folosit de secole și pentru a combate stresul.
Are aspect de subarbust ce crește spontan dar și în cultură, îi priesc solurile nisipoase și este puțin răspândit în foste albii de râuri, în luminișuri și în zone necultivate. Înflorește în iunie și iulie.

lemndulce
Sursa foto: wikipedia.org

În scopuri medicinale se recoltează părțile subterane, rizoamele și rădăcinile (Radix Echinatae), din luna martie până la începutul lui mai, înainte de înflorire și toamna după căderea frunzelor dar numai de la specii care au depășit 3-4 ani.

Conține: glicirizină (cea care dă gustul dulce al rădăcinii, căreia i se datorează proprietățile antioxidante, antiinflamatoare și antimicrobiene), saponozide triterpenice, flavone, chalcone, cumarine, steroli, poliholozide, zaharuri, amidon, rezine, proteine, substanțe minerale.

Rădăcina de lemn dulce se poate găsi atât sub formă de extracte lichide (ca îndulcitor), cât și sub formă de pudră, ceaiuri, tablete masticabile sau capsule.

Proprietăți terapeutice:
- fluidizează secrețiile traheobronhice și faringiene, ușurează expectorația;
- are acțiune diuretică, antispasmodică, antiinflamatoare, emolientă, cicatrizantă, antiulceroasă;
- este laxativ și purgativ, în funcție de doza administrată;
- are proprietăți de hormon natural;
- util în tratarea simptomelor menopauzei;
- combate: alergiile, bronșitele, tusea uscată, gastrita, ulcerul gastro-intestinal, infertilitatea la femei;
- este îndulcitor și aromatizant natural;
- susține motilitatea intestinului și, astfel, tranzitul intestinal;
- este util pentru menținerea confortului și mobilității articulațiilor;
- gelurile topice ce conțin lemn-dulce sunt recomandate în cazul tratamentului eczemelor;
- ajută la îmbunătățirea sănătății părului și în combaterea calviției, dovedindu-se a avea un rol important în prevenirea căderii părului; rădăcina de lemn-dulce ajută la deschiderea porilor scalpului, ceea ce contribuie la reducerea iritațiilor de la nivelul scalpului care ar putea cauza pierderea părului;
- stimulează glandele suprarenale, cele care reglează răspunsul la stres al organismului;
- combate candida;
- reduce colesterolul rău.

Precauții:
- nu se utilizează de către bolnavii hipertensivi;
- nu este indicat în sarcină și alăptare;
- nu se asociază cu corticosteroizi;
- se bea o cană de ceai de trei ori pe zi, timp de maxim 6 săptămâni, apoi se face pauză de o lună;
- în cazul unei intervenții chirurgicale, se recomandă întreruperea administrării de lemn dulce cu cel puțin două săptămâni înainte;
- administrarea de lemn dulce este contraindicată în: afecțiuni cardiovasculare, cancer de sân, ovarian, uterin, endometrioză, fibrom uterin, afecțiuni ale rinichilor.

 

SÁLCIE, sălcii, s. f. Numele mai multor specii de arbori și de arbuști cu ramuri lungi, subțiri și mlădioase, cu frunze lanceolate și cu flori galbene-verzui dispuse în mâțișori, care cresc la marginea apelor (Salix); arbore aparținând uneia dintre aceste specii. ◊ Compus: Salcie plângătoare (sau -pletoasă) = varietate de salcie cu ramuri foarte lungi, flexibile și plecate în jos (Salix babylonica). [Pl. și: salcii. – Var.: sálce s. f.] – Lat. salix, -icis.
Salcia (Salix alba) este o plantă ce face parte din genul Salix, ce cuprinde aproximativ 400 de specii de arbori și arbuști foioși, originari din zonele temperate și reci ale Emisferei Nordice. Înălțimea lor diferă în funcție de specie, de la 6 cm (Salix herbacea), până la 30-40 m (Salix alba, Salix babylonica).

salcia

Sursa foto: wikipedia.org

Prezintă o scoarță subțire, flexibilă, încărcată de sevă, ce conține un procent ridicat de acid salicilic (cu efecte astringente și antireumatismale, antiseptice și antiinflamatoare, tonice și sedative). Pe lângă aceasta, coaja de salcie are în compoziție și vitamine, minerale, tanin, lipide, amidon, celuloză, proteine, ceară, răşini, oxalaţi, fragilină, salicortină.
Simbol al nemuririi şi castităţii, salcia era folosită în numeroase pratici terapeutice, pentru sănătatea animalelor, pentru belşugul culturilor ori împotriva calamităţilor naturale. Se pare că energia pozitivă degajată de salcie este capabilă să refacă organismul, să alunge migrenele şi să relaxeze. În preajma salciei trec senzaţiile de furie sau oboseală.

Pentru folosirea terapeutică se utilizează frunzele și florile de tip masculin (mâţişorii), precum și scoarța ramurilor tinere de 2 și 3 ani. Primăvara este cea mai potrivită perioadă pentru recoltarea scoarței preţioase de salcie și a frunzelor suculente, verzi de salcie.
Se utilizează în scop terapeutic sub formă de decoct, pulbere, ceai și comprese.
Preparatele obținute din scoarța salciei albe sunt utilizate:
- pentru calmarea durerilor, în afecțiunile reumatice;
- în insomnii, în combaterea febrei;
- în tratarea stărilor de iritabilitate nervoasă și de anxietate;
- în dismenoree, dureri musculare, nevralgii;
- în stomatite;
- în tratarea gutei, artritei, artrozei, tendinitei, sciaticii și a puseelor reumatismale;
- în tratarea gripei, răcelii sau a durerilor de oase.
Ceaiul se poate folosi și pentru tratarea bătăturilor, mătreții și pentru stimularea creşterii părului. Un decoct din coajă de salcie poate fi util și el în tratamentul calozităților și al bătăturilor.
Extractul de scoarță de salcie are efecte vasodilatatoare și antioxidante, previne depunerea de grăsimi și de colesterol pe vasele de sânge, pe arterele coronare și previne îngroșarea lor, fiind folosit pentru prevenirea unui infarct.
Frunzele salciei exercită, de asemenea, un efect analgezic și antiinflamator. Pentru mușcăturile de insecte, o frunză proaspătă și curată, aplicată prin frecare pe locul înţepăturii, asigură o calmare rapidă a simptomelor.
Pentru afecțiunile gurii și gâtului se poate face gargară cu un decoct concentrat de salcie sau cu oțet diluat de coajă de salcie, benefice în tratarea gingivitei, aftelor, stomatitei, laringitei și mirosului neplăcut al gurii.
Salcia albă nu numai că ameliorează crampele menstruale, ci și vindecă simptomele sindromului premenstrual. Cu toate acestea, se recomandă a se consuma înainte de startul menstruației și nu după apariția acesteia, pentru că poate spori sângerarea.

Precauții:
- administrarea unei doze prea mari de salcie albă poate duce la manifestări neplăcute cum ar fi amețelile, vărsăturile, cefaleea, greţurile, convulsiile şi diareea;
- preparatele din salcie sunt contraindicate persoanelor care suferă de astm bronșic, boli renale și dermatite;
- produsele din scoarță de salcie albă ar trebui să fie evitate de persoanele care au suferit o intervenție chirurgicală recentă;
- scoarța de salcie albă cosumată împreună cu aspirina, beta-blocantele, diureticele sau magneziul poate spori efectele acestor substante și poate contribui la aparitia reacțiilor adverse; de asemenea, nu trebuie utilizată în paralel cu alte medicamente care încetinesc coagularea sângelui (anticoagulante), deoarece acest lucru crește riscul de hemoragie necontrolată;
- salcia albă nu este recomandată gravidelor și femeilor care alăptează, nici copiilor cu vârste sub 12 ani.

 

CIMBRIȘÓR s. m. Plantă erbacee cu flori roșii-purpurii sau albe și cu frunze aromate, folosite în medicină pentru infuzie.
Cimbrișorul (Thymus serpyllum) este o specie de plante perene din genul Thymus, cu flori purpurii sau roz și violet, rar albe, care înflorește vara-toamna. Este rudă cu cimbrul de câmp, (Thymus vulgaris) care mai este numit tămâiță sau iarba cucului. Cimbrișorul crește in zona montană, pe pajiști sau pășuni alpine, în locuri mai greu accesibile precum stâncăriile.


cimbrisorulSursa foto: wikipedia.org

Originea latinescului „Thymus” se presupune că vine din grecescul „thyo”, ce înseamnă parfum. O altă interpretare a etimologiei sale ar fi grecescul „thymos”, adică forţă, curaj, putere.
Cimbrișorul este cunoscut din antichitate, la început era folosit ca plantă medicinală, în tratarea depresiilor și durerilor de cap, iar mai tarziu și ca plantă condimentară. Era utilizată în Evul Mediu de domnițe pentru a-și împodobi eșarfele; de slavi ca plantă de cult, cu puternice semnificații teologice; în medicina empirică fumul de cimbrișor trata insomnia, tusea și tuberculoza.
Se folosește atât pentru condimentarea alimentelor cât și pentru prepararea unor ceaiuri, decocturi, tincturi și uleiuri în medicina naturistă. Este ideal ca și ingredient în: tocănițe, fripturi, pește, legume, creme, sosuri de brânză, pâine, supe, salate, sucurile și băuturile din fructe. Este un bun aromatizant pentru ulei, oțet, dar și pentru vin. Este o sursă de nectar pentru albine.
Se recoltează partea aeriană ierboasă a plantei în perioada de înflorire.

Conține: timol, carvacrol, acizi cafeic şi rozmarinic, tanin, serpilină, luteina, glicozide, ulei eteric, cimen, pimen, felandren, terpine, cariohilen, cardinen, mircen, terpinolen, saponine, compuși oxigenați, alcooli, ulei gras, acid cafeic, acid rozmarinic.

 Proprietăți terapeutice:
Are o acțiune diuretică și antiseptică intestinală, dar se recomandă ca stomahic-aromatic în tusea spastică, convulsivă și astmatică.
Este un puternic antiseptic, antispastic, diuretic și deparazitar. Parfumul său ajută la desfundarea nasului, iar sub formă de inhalații calmează sinuzitele. Ajută la combaterea oboselii și scurtează durata perioadei de convalescență. Favorizeaza digestia, iar prin acțiunea sa antispasmodică calmează colicile. Sub formă de decoct sau infuzie, poate ajuta în tratarea colitelor și a constipației. Pentru rănile care se vindecă greu, aplicarea de ulei de de cimbru sau comprese cu extract de cimbru pot ajuta la vindecare. Este util în cazul femeilor care au dereglări menstruale. Este, în acelaşi timp, tonic nervos şi reconfortant general. Ajută în cazul durerilor de cap, migrenelor, epilepsiei. Ceaiul de cimbrișor este un bun stimulent al secreției lactate. Extern, cimbrisorul poate fi întrebuințat și in băi aromatice care liniștesc sistemul nervos, durerile provocate de reumatism și guta.
Se folosește, de asemenea, în cosmetică și în industria parfumurilor.

Precauții:
- nu se recomandă gravidelor, pentru că poate grăbi naşterea;
- nu se recomandă nici în cazurile de gastrită sau enterită, esofagită sau insuficienţă hepatică;
- excesul de cimbrişor poate provoca afecţiuni gastro-intestinale şi uneori excitare nervoasă urmată de depresie.

 

CIMBRU s. m. Plantă erbacee cu flori liliachii sau albe punctate cu roșu, cu frunze înguste și ascuțite, aromate, folosite drept condiment (Satureja hortensis). – Cf. gr. thymbra.
Cimbrul (Satureja hortensis L.) numit și cimbru de grădină sau cimbru bun, este o plantă perenă din familia labiatelor (Lamiaceae). Este o plantă scundă, care nu atinge mai mult de 20-30 centimetri în înălțime.

cimbrul

Sursa foto: wikipedia.org

Cimbrul nu trebuie confundat cu cimbrișorul (Thymus serpyllum) care, deși înrudit cu cimbrul care crește spontan în România, aparține genului Thymus. Nu trebuie confundat nici cu cimbrul de câmp (Thymus vulgaris L.).
Cimbrul își are originile pe țărmurile europene ale Mării Mediterane.
Numele „cimbru” provine de la vechiul cuvânt grecesc „thymos” care înseamnă „fum”. Planta era arsă în templele grecești pentru a arăta devotamentul față de Afrodita, zeița iubirii, cu fumul său încântător.
Cimbrul preferă verile lungi, calde, secetoase, iar iarna supraviețuiește la temperaturi scăzute.
Atâta timp cât este cultivat într-un loc bine însorit, se mulțumește cu puțin. Crește pe aproape orice tip de sol, rezistă la secetă, dar și la ploi abundente. Este în schimb o plantă sensibilă la buruieni, de aceea plivitul trebuie făcut cât mai des. Cele mai aromate frunze se recoltează atunci când plantele au început să înflorească.

În trecut, cimbrul se denumea și lămâiță, respectiv lămâioară și era deosebit de apreciat în Evul Mediu, mai ales în bucătăriile de pe lângă așezămintele monahale.
Grecii antici au folosit cimbrul în combinație cu tămâie. Romanii adăugau cimbrul la brânză și alcool, ca un remediu pentru melancolie. Atât grecii, cât și romanii, considerau cimbrul o plantă capabilă să imprime curaj și energie și au folosit cimbrul cu trandafiri, pentru a îndulci mirosul din casele lor.
Se recoltează partea aeriană a plantei, ramuri cu frunze și flori. Perioada optimă de recoltare este la mijlocul epocii de înflorire, când peste 40-50% din plantă este înflorită.

Materia primă recoltată se usucă natural în poduri sau camere aerisite. Uscarea se face la umbră, ferit de contactul cu alte plante aromatice. Cimbrul se poate usca artificial în uscătoare, dar la o temperatură maximă de 35 de grade Celsius datorită riscului de pierdere a principiilor active constituite de uleiurile volatile.

Conține: apă, timol (cea mai activă substanță din cimbru), carvacrol, luteină, zeaxantină, substanțe azotoase, zahăr, substanțe neazotate, celuloză, cenușă, uleiuri eterice, acid ursolic, acid oleanolic, tanin, mucilagii, rezine, β-Sitosterină, vitaminele A, B1, B6, C, mangan, magneziu, zinc, potasiu, calciu, fier.

Este întrebuințat în diferite preparate culinare, mai ales în mâncarea de fasole, cea de linte, dar și la prepararea cărnii de porc și de vânat. Frunze și tulpini întregi de cimbru se introduc uneori în borcanele în care se murează varza și castraveții. Se folosește, de asemenea, la prepararea sarmalelor. De asemenea, se poate face sos pesto pe bază de cimbru sau se poate adăuga cimbru proaspăt în omleta preparată la micul dejun ori în pâinea de casă. Cimbrul îndepărtează moliile și gândacii din grădină, este folosită în săpunuri, paste de dinți, cosmetice și parfumuri.
Frunzele de cimbru sunt folosite fie proaspete, fie deshidratate ori chiar sub formă de pulbere macinată.

Proprietăți terapeutice: în medicina naturistă, infuzia de cimbru uscat este deosebit de eficace în tratarea tusei și a altor afecțiuni respiratorii (tuse, congestie nazală, sinuzită, bronșită, astm bronșic). Ajută digestia, calmează crampele stomacale, balonarea și diareea. Calmează durerile menstruale (cimbrul poate fi o alternativă viabilă la ibuprofen, cu mult mai puține efecte secundare). Se folosește în băi împotriva tusei convulsive.
Uleiul de cimbru are proprietăți terapeutice antireumatice, antiseptice, antispasmodice, antimicrobiene, cardiace, carminative, diuretice și expectorante. Este, de asemenea, benefic în stimularea sistemului imunitar și ajută la combaterea răcelii, gripei, bolilor infecțioase și frisoanelor. S-a dovedit a fi un antiseptic urinar, fiind foarte util pentru cistită și uretrită.
Tinctura de cimbru se folosește în caz de viroze respiratorii, bronșite, arsuri și răni pe piele, ulcere pe piele sau micoze. Se recomandă câte o linguriță în cure de 12 zile, dar la indicațiile medicului specialist.
Cimbrul e eficient și în giardoze; se poate urma un tratament cu ulei esențial sau cu tinctura de cimbru, care au proprietatea de a împiedica reproducerea paraziților.
De asemenea, cimbrul, folosit ca și condiment, poate înlocui sarea din mâncare, pentru a preveni retenția de apă.
Concentrația mare de fier și alte minerale importante regăsite în cimbru, stimulează producția de celule roșii, îmbunătățind circulația sanguină, dar de asemenea, contribuie și la oxigenarea mai bună a organelor și a extremităților corpului. Vitamina B6, care se regăsește din belșug în cimbru, are un puternic efect asupra neurotransmițătorilor din creier care declanșează eliberarea de hormoni ai stresului.

Precauții:
- consumul excesiv de cimbru poate cauza indigestie, crampe, dureri de cap și amețeli;
- persoanele care sunt alergice la cimbru sau la plante similare, cum ar fi busuioc, oregano, salvie și lavandă, pot prezenta simptome, precum sensibilitatea pielii, dacă ating frunze de cimbru sau greață, arsuri la stomac, diaree și vărsături, când consumă cimbru sau beau ceai de cimbru;
- uleiul de cimbru sau suplimentele pe bază de cimbru trebuie evitate în timpul sarcinii, deoarece timolul are efecte asemănătoare estrogenilor, care pot influența menstruația și pot crește riscul de avort spontan; utilizarea cimbrului la gătit nu prezintă însă, un astfel de risc;
- siguranța consumului uleiului de cimbru și a suplimentelor de cimbru la copii nu a fost stabilită;
- cimbrul poate încetini coagularea sângelui și poate amplifica efectele anticoagulanților precum Coumadin (warfarină) sau Plavix (clopidogrel), provocând sângerări ușoare și vânătăi; de aceea, administrarea uleiului de cimbru sau suplimentelor pe bază de cimbru trebuie oprite cu cel puțin două săptămâni înainte de o intervenție chirurgicală pentru a preveni sângerările excesive;
- nu se recomandă administrarea extractelor de cimbru în scop medical, în timpul sarcinii sau alăptării.

 

PĂDUCÉL, păducei, s. m. 1. Arbust sau arbore spinos din familia rozaceelor, cu frunze crestate, cu flori albe dispuse în buchețele, cu fructe comestibile, care se cultivă și ca plantă ornamentală (Crataegus monogyna).
Păducelul („planta inimii”) - (Crataegus monogyna) - este un arbust (2 – 6 m) din familia Rosaceae, are florile albe și fructele roșii ce au un miros caracteristic și un gust amărui. Din ele se obțin extracte care sunt folosite, în primul rând, la ameliorarea tulburărilor legate de problemele cardiace cu substrat nervos.

paducel

Sursa foto: wikipedia.org

Păducelul este răspândit în Europa Centrală, dar poate fi întâlnit și în Asia de Sud-Vest până în Afganistan. El crește pe solurile calcaroase sub formă de tufișuri la liziera pădurilor.
Este cunoscut și sub denumirile de: gherghin, mărăcine, păducel alb, mălaiul cucului sau mălăieș.

Se recoltează sub formă de boboci și flori fără codițe doar la începutul înfloririi, iar frunzele se recoltează pe toata durata perioadei de vegetație. Fructele de păducel se recoltează cu precădere în lunile septembrie, octombrie și noiembrie, când acestea au culoarea roșu închis și ating maturitatea.
Este folosit sub formă de: infuzie, tinctură, capsule, compot sau dulceață (din fructele sale).

Păducelul conține: vitaminele B, C, acid folic, minerale, antioxidanți, glucide, fructoză, acetilcolină, pectină, tanin, uleiuri volatile, polifenoli, acid crategic, acid ursolic, tiramină, lavonoid, fitosteroli, bioflavonoide, antocianidine, proantocianidine, amine biogene cardiotonice.

Proprietăți terapeutice:
- are efect: tonic cardiac, sedativ, diuretic, astringent, antispastic, vasodilatator, hipotensiv, antiaritmic;
- normalizează valorile tensiunii arteriale și pe cele ale colesterolului sangvin;
- favorizează circulația la nivel central și periferic, crește fluxul sanguin la nivelul arterelor coronare, previne apariția aterosclerozei, accidentelor vasculare ischemice și cerebrale;
- stopează acțiunea nocivă a radicalilor liberi asupra vaselor de sânge și asupra inimii;
- este util în combaterea tulburărilor neurovegetative prezente la menopauză; în combaterea agitației, nervozității, bufeurilor, transpirației excesive, fluctuațiilor de apetit alimentar;
- tratează: insuficiența cardiacă, angina pectorală, algiile precordiale, tahicardia, cardiopatia ischemică;
- previne degradarea funcțiilor mentale, combate depresia, îmbunătățește memoria și concentrarea;
- siropul din flori de păducel se poate administra copiilor în caz de tulburări de comportament;
- combate insomnia, stresul, anxietatea;
- este un adjuvant natural pentru ameliorarea crampelor abdominale, combaterea constipației, dar și ameliorarea simptomelor unor boli mai grave, precum cancerul de colon sau ulcerul;
- ajută la eliminarea toxinelor din corp, iar conținutul ridicat de vitamina C ajută la creșterea activității globulelor albe, care fac parte din sistemul imunitar;
- este adjuvant pentru problemele cu rinichii;
- previne bolile hepatice;
- estompează varicele și hemoroizii;
- previne tromboza;
- reduce agregarea plachetară.

Precauții:
- nu se recomandă copiilor sub 12 ani, gravidelor (poate scădea tonusul musculaturii uterine, afectând astfel sarcina) și femeilor care alăptează;
- tinctura de păducel nu este recomandată în cazul ulcerului gastric;
- o doză prea mare de păducel poate cauza bătăi neregulate ale inimii, poate scădea tensiunea arterială şi poate cauza hipotensiune, pot apărea simptome ca ameţeală şi leşin;
- alergicii la orice plantă din familia Rosaceae (trandafiri, căpşune, pere, caise, mere sau vişine) pot avea reacţii negative la păducel;
- păducelul poate să crească activitatea digoxinei (folosită pentru aritmie), a betablocantelor sau blocante ale canalelor de calciu (folosite pentru dilatarea vaselor de sânge sau pentru reducerea tensiunii arteriale), sau a antidepresivelor;
- păducelul are proprietatea de a subţia sângele, așadar poate interfera cu medicamentele anticoagulante sau antiplachetare, de aceea trebuie evitat în acest caz;
- nu se administrează la bolnavii cu cardiopatii valvulare, la cei cu edeme cardiace, la pacienții cu afecțiuni cardiace în stadiu avansat.

 

Pagina 3 din 17