Kedu.ro

PĂPĂDÍE, păpădii, s. f. Plantă erbacee din familia compozitelor, cu frunze lungi, crestate (care se mănâncă uneori ca salată) și cu flori galbene grupate în capitule (Taraxacum officinale). – Din bg. popadija.
Păpădia (Taraxacum officinale) mai este numită și: buhă, bășina porcului, cicoare, crestățea, lăptucă, lilicea, mâță, papalungă, pilug, turci, curu-găinii, floarea-broaștei, floarea-găinii, floarea-mălaiului, floarea-sorului, floarea-turcului, flori-galbene, gălbinele-grase, gușa-găinii, ouăle-găinilor, papa-găinii, părăsita-găinilor sau pui-de-gâscă.

Crește spontan în orice zonă, din zona litorală, până pe crestele munților, dar preferă zonele însorite sau parțial umbrite, fiind abundentă în zona de câmpie, de deal și submontană. Se regăsește în regiunile temperate ale Europei, Asiei și Americii de Nord. Este cultivată la scară largă în India, fiind folosită pentru afecțiunile ficatului. Păpădia este foarte mult consumată în Japonia, Italia, Franța, India, SUA, etc., fiind cultivată ca orice plantă de grădină.

Sursa foto: wikipedia.org

Recoltarea frunzelor, a florilor sau a bobocilor de păpădie se face primavara, înaintea sau la începutul florii, iar uscarea lor se realizează la umbră, în strat subțire, în locuri bine aerisite. În schimb, rădăcinile pot fi recoltate din luna iulie până toamna târziu și se usucă la soare, după ce au fost, în prealabil, spălate și îndepărtate cele seci sau noduroase. Este bine ca recoltarea plantelor și florilor să se facă de pe terenuri aflate la periferia orașelor, mai puțin poluate și care nu au primit substanțe chimice, pesticide, ierbicide etc.

Păpădia conține:

Rudbeckia purpurea L., [syn. Echinacea purpurea (L.) Moench]. Specie care înflorește vara-tîrziu-toamna. Florile radiale ligulate. roze, roșii, purpurii, așezate pe un rînd, la vîrf cu 2 sau 3 dinți, mai întîi patente, apoi pendente, cele ale discului purpurii-brune dispuse în capitule de 10 cm diametru, lung-pedunculate. Foliolele involucrului lanceolate, dispuse pe cîteva rînduri (3-4), imbricat. Frunze lanceolate, ușor rugoase, zimțate, cele bazale cu pețioli lungi, cele caulinare spre sesile. Plantă vivace, tulpini drepte, pînă la 1 m înălțime, glabre, ramificate Ia vîrf.

Echinacea este o plantă medicinală originară din America de Nord, în trecut fiind folosită de către băștinași pentru tratarea mușcăturilor și rănilor de șarpe. Pot fi întâlnite nouă specii de plante, însă cea mai recunoscută specie, utilizată în scopuri medicinale se numește Echinaceea purpurea. Planta ajunge la o înălțime de 30 până la 60 cm și înflorește în mai multe etape pe parcursul verii și până toamna. Această plantă are la origini flori sălbatice din familia margaretelor, crescute pe câmpiile din America de Nord și Canada, dar în prezent se cultivă și în Europa și unele părți din Asia.

Sursa foto: wikipedia.org

Echinacea conține: ulei volatil, polizaharide, poliacetilene, flavonoide, fenoli, rășini, alkylamide, cupru, potasiu, iod, fier, vitaminele A, C și E, acid cichoric, derivați ai acidului cafeic, taninuri, saponine, glucozide antibacteriene și antivirale.
Echinacea poate fi administrată sub formă de: tinctură, pulbere, extract, ceai, suc, capsule, unguent.

Proprietăți terapeutice:
- pe lângă acțiunea imunostimulatoare, mai are acțiune antiseptică și depurativă, este antifebrilă, antivirală și antibacteriană;
- are efect imunostimulator – întărește sistemul imunitar și combate răcelile, gripa, inflamaţiile gâtului și infecțiile respiratorii;
- are efect antiseptic și cicatrizant – poate fi utilizată în cazul afecțiunilor dermatologice (eczeme, herpes, acnee, psoriazis), dar și pentru tratarea rănilor, înțepăturilor de insecte, plăgilor infectate sau furunculilor;
- stimulează aparatul digestiv – crește secrețiile salivare și ajută procesul digestiei;
- are rol de analgezic – datorită efectului de ameliorare a durerii, echinacea poate fi folosită în tratarea reumatismului;
- este un puternic agent antiviral împotriva virusului herpex simplex;
- stimulează formarea leucocitelor, care luptă cu microorganismele străine și toxinele pătrunse în organism, și preîntâmpină dezvoltarea tumorilor maligne;
- se poate folosi pentru următoarele afecțiuni: acnee juvenilă, afecțiuni renale, biliare, respiratorii, digestive, amigdalite, angine, bronșite cronice, blefarite, cervicită, colecistită, conjunctivitele, diabet, eczeme, furunculoză, guturai, infecții ginecologice și urinare, insuficiență renală, urinară, otită, plăgi purulente, prostatite, răni, rino-sinuzite, septicemie, stomatită, gingivită, tuse convulsivă, vaginită, zona-zoster.

Precauții:
- tratamentul cu echinacea nu este recomandat copiilor sub 2 ani, persoanelor alergice sau celor care suferă de boli autoimune (lupus) sau de boli progresive, precum tuberculoza sau scleroza multiplă;
- echinacea nu este recomandată în timpul sarcinii, nici în timpul alăptării;
- echinaceea poate provoca reacții alergice; cele mai vulnerabile persoane sunt cele cu astm sau alergice la anumite flori: crini, crizanteme etc.

CĂTÍNĂ, cătini, s. f. Numele a două specii de arbuști spinoși: a) cătină roșie = arbust cu frunze mici în formă de solzi, cu flori roz sau albe și cu fructe roșii, cultivat ca gard viu; tamariscă (Tamarix ramosissima); b) cătină albă = arbust cu frunze înguste, lanceolate, argintii, cu flori mici cafenii și cu fructe galbene-portocalii (Hippophaë rhamnoides). – Lat. catena.[1]
Cătina albă, cunoscută în unele părți și sub numele de cătină de râu sau simplu cătină (nume științific Hippophaë rhamnoides L.), este un arbust foarte ramificat și spinos care crește în România începând din nisipurile și pietrișurile litorale până în regiunile muntoase, alcătuind uneori crânguri și tufișuri destul de întinse. Fructele pot rămâne peste iarnă pe ramuri. Arbustul fructifică 20-25 ani și lăstărește în fiecare an foarte puternic.

Sursa foto: wikipedia.org

Cătina era apreciată de grecii antici datorită proprietăților sale antiîmbătrânire, fiind folosită și ca produs de înfrumusețare pentru caii de curse, cărora se credea că le oferă luciu părului. Din acest motiv, denumirea în latină a cătinei, Hippophae, vine de la cuvintele Hipp (cal) și faes (strălucitor, luminos), care poate fi tradus „cal strălucitor”. Mai mult decât atât, o legendă spune că aceste fructe erau folosite ca hrană pentru calul înaripat Pegasus, deoarece îl ajutau să zboare.

Fructele de cătină au un gust ușor acrișor, foarte puțin amărui și se culeg începând cu luna august și până la sfârșitul lunii octombrie. Cel mai indicat este să fie culese toamna cât mai târziu, atunci când fructele sunt foarte bine coapte.

Cătina albă se utilizează deopotrivă în industria alimentară, în silvicultură, în farmacie dar și ca plantă ornamentală.
Fructul de cătină conține

ROZMARÍN, rozmarini, s. m. Arbust mic, din familia labiatelor, plăcut mirositor, cu frunze totdeauna verzi și cu flori albastre, albe sau roșii, întrebuințat în medicină și în industria parfumurilor (Rosmarinus officinalis). – Din germ. Rosmarin.
Rozmarinul (Rosmarinus officinalis) este originar din regiunile mediteraneene și din Uruguay. Există specii de rozmarin care cresc pe verticală, atingând 1,5 metri înălțime, și specii târâtoare. Lungimea frunzelor este de 2–4 cm, iar lățimea de 2–5 mm, având culoarea verde în partea superioară și culoarea albă în partea inferioară, cu perișori scurți, deși și lânoși.

Sursa foto: wikipedia.org

Numele rozmarin nu are legătură cu cuvântul roză sau cu numele Maria, ci derivă din latinescul „rosmarinus”, care literal înseamnă „roua mării”. Se mai numește și mirtân. În greacă, este numit „dendrolivano”, care se traduce prin „copac de tămâie”.
A fost folosit, de-a lungul timpului, în domeniul culinar, în aromoterapie, dar și în medicină, datorită proprietăților sale benefice pentru organism.

Conține:

BUSUIÓC - s. m. Plantă erbacee de grădină din familia labiatelor, cu tulpina păroasă, cu flori mici, albe sau trandafirii, cu miros plăcut (Ocimum basilicum). ◊ Compuse: busuioc-roșu = plantă erbacee ornamentală, cu flori mici, roșii, dispuse în spice (Amaranthus caudatus); busuioc-sălbatic = plantă erbacee cu tulpina păroasă și flori violete (Prunella vulgaris).

Busuiocul (Ocimum basilicum) este o plantă din genul Ocimum, familia Lamiaceae. Este o plantă ierboasă originară din Asia tropicală. Atinge între 20–60 cm înălțime, având frunzele de culoare verde deschis, mătăsoase, cu lungimi cuprinse între 1,5–5 cm și late de circa 1–3 cm. Florile sunt de culoare albă, aranjate într-o terminație numită racem. Planta are un gust asemănător cu al anasonului (numit și anis), având un miros puternic dulceag-înțepător. Busuiocul este foarte sensibil la frig, el crescând bine în condiții de căldură și umezeală. În timp ce varietățile comune de busuioc sunt plante anuale, alte varietăți, cum ar fi busuiocul albastru african și busuiocul sacru thailandez, sunt perene.

Sursa foto: wikipedia.org

Busuiocul trebuie tuns regulat pentru a face planta să crească mai abundent. Avem însă grijă să nu tundem mai mult de 1/3 din plantă. Inflorescențele trebuie tăiate; acestea se îndepărtează imediat după apariție pentru a nu absorbi nutrienții necesari frunzelor.

Termenul de busuioc provine din limba greacă, βασιλευς (basileus) însemnând „rege”, despre această plantă spunându-se că a crescut pe locul unde Împărații Constantin și Elena au descoperit Sfânta Cruce. Busuiocul este în continuare considerat „regele mirodeniilor” de mulți bucătari și autori de cărți gastronomice.
La romani, busuiocul era considerat iarba dragostei și a fertilității, înflorirea acestuia fiind celebrată prin serbări și ritualuri. La greci și în aproape toate țările creștin-ortodoxe, busuiocul are aproape aceleași semnificații ca și în India, fiind considerat plantă sacră. Agheasma se face cu ajutorul busuiocului și tot cu un buchet de busuioc se împrăștie apa sfântă, pentru sfințirea locurilor. De asemenea, busuiocul se pune la icoane, pentru a atrage protecția divină asupra casei.

Busuiocul se utilizează în gastronomie, în medicină, în aromoterapie. În gastronomie, se folosește în sosuri, salate, baițurile de marinare a cărnii sau drept colorant natural al untului sau al brânzei.
În mod obișnuit, se recomandă ca busuiocul să fie folosit în stare proaspătă. În cazul rețetelor culinare de mâncăruri preparate termic, adăugarea busuiocului se face, de obicei, la finalul preparării pentru a nu i se distruge aroma. Ținut în pungi de plastic, poate fi păstrat proaspăt, fie în frigider, pentru o perioadă scurtă, fie în congelator, pentru mai mult timp, după ce în prealabil a fost opărit puțin. O altă metodă de conservare este să se așeze frunze proaspete într-un borcan uscat, să se presare puțină sare și apoi să se acopere cu ulei de măsline; frunzele de busuioc sunt mai aromate dacă sunt lăsate întregi decât dacă sunt tocate mărunt. Planta uscată își pierde mare parte din aromă, ceea ce rămâne având un gust foarte diferit, cu iz slab de iarbă proaspăt tăiată.

Substanțele chimice care participă la producerea aromelor distincte ale multor soiuri de busuioc (în funcție de proporția în care se găsesc în fiecare specie specifică) sunt::

SUNĂTOÁRE s. f. Nume dat mai multor plante erbacee din familii diferite: a) plantă cu miros neplăcut din familia compozeelor, cu tulpina și frunzele acoperite cu peri moi, cu flori galbene și cu miros neplăcut (Crepis foetida); b) pojarniță; c) măselariță; d) sulițică. – Lat. [herba] *sanatoria
Numită și: pojarniță, asunătoare, barba-lupului, buruiană-de-foc-viu, crucea-voinicului, drobișor, fălcățea, floare-de-foc-viu, hamei-de-pământ, harnică, iarba-crucii, închegătoare, jale-de-munte, lemni, osul-iepurelui, pojar, pojărnică, sovârf-galben, sovârvoiță, sunaică, șerlai, zburătoare (Hypericum perforatum).

Sunătoarea (Hypericum perforatum) - este o plantă erbacee, perenă, cu tulpină dreaptă, ramificată în partea superioară, ușor lemnoasă în partea de jos, prevăzută de-a lungul ei cu două muchii, glabră (lipsită de perișori pe suprafață) și înaltă până la un metru. Frunzele, dispuse opus, sunt sesile (lipsite de pețiol sau de peduncul), oval-eliptice, glabre și conțin numeroase pungi secretoare, dând impresia că prezintă puncte translucide (când sunt examinate prin transparență), de unde și denumirea de "perforatum" dată acestei specii. Florile sunt grupate în vârful tulpinii și ramurilor, sunt hermafrodite, pentamere; periantul este format din 5 sepale și 5 petale de culoare galben-aurie, iar androceul din stamine numeroase. Înflorește din iunie până în septembrie. Fructul este o capsulă ovală.
Crește în Europa, America, Australia, Noua Zeelanda și Asia de Est, găsindu-se preponderent în zonele de câmpie și de deal.

Sursa foto: wikipedia.org

Produsul vegetal folosit în produsele terapeutice este reprezentat de părțile terminale (de 20–30 cm) înflorite (Herba Hyperici). Florile de sunătoare se culeg în zile uscate și însorite, din iunie și până în septembrie, prin tăiere cu foarfeca. Se usucă la umbră, în loc bine aerisit, întinse în strat subțire, pe hârtie sau pânză. După uscare, se păstrează în pungi de hârtie ori săculeți de pânză, în locuri uscate și întunecate.

Ca și principii active, sunătoarea este bogată în:

SÁLVIE, salvii, s. f. (Salvia officinalis). [Var.: sálbie s. f.] – Din lat. salvia - "salvare" (a vindeca, a însănătoși).
Salvia este o plantă erbacee cu tulpina semilemnoasă, cu flori divers colorate (albastre, violete, mai rar albe), cultivată ca plantă medicinală sau decorativă, originară din sudul Europei și din regiunile mediteraneene. Este cunoscută și sub denumirile de jale, jaleș, salbie, șalvir, șalet sau șerlai. Este o plantă din familia labiatelor, ea poate atinge o înălțime de 30-70 centimetri, florile ei sunt dispuse verticilat, deci în cerc, în jurul unei axe comune iar frunzele sale opozite, alb-lânoase sclipesc argintiu și emană un parfum ușor amar, aromatic.

Sursa foto: wikipedia.org

Salvia poate fi cultivată în zone semiumbroase sau luminoase, fiind o plantă rezistentă, perenă. Se plantează primăvara, obținându-se din semințe sau prin divizarea rădăcinii unei plante trecute de un an. După plantare sau însămânțare se udă, moderat, pământul. Ulterior, planta de salvie se udă doar sporadic, în verile caniculare. Udatul în exces poate provoca îngălbenirea și căderea frunzelor.
Solul în care se plantează salvia trebuie să fie proaspăt afânat și fertilizat, dar nu în exces, pentru că, altfel, riscul este să crească mai mult frunzele, fără flori. Salvia înflorește începând cu luna mai și până toamna târziu.
Frunzele de salvie ating maturitatea înainte de înflorire. Salvia se recoltează în zilele cu soare, preferabil la prânz. Frunzele nu se culeg niciodată când este umezeală sau risc de ploaie. De regulă, perioada în care se poate recolta salvia în condiții bune este iulie-septembrie.

Conține: