Kedu.ro

„Gustarea zilei” este un joc ce dezvoltă imaginaţia copiilor, încurajându-i să îmbine forme, culori şi gusturi variate pentru a crea figurine sau peisaje inedite.

Copiii sunt încurajaţi să creeze o gustare originală, pe o farfurie întinsă, folosindu-şi fantezia şi ajutându-se de diversele alimente puse la dispoziţie.

Fiecare „jucător” va dispune, la începutul jocului, de câte o farfurie plată şi va avea acces la aceleaşi „ingrediente” ca toţi ceilalţi jucători. Fiecare va trebui să „construiască” pe farfuria proprie, o gustare deosebită, la alegere.

Ingredientele trebuie  să fie pregătite dinainte, de către părinţi ori bunici, sau chiar de către copiii participanţi. Ele trebuie să fie de dimensiuni mici, spălate / curăţate / feliate / prefierte etc. (după caz). Pot fi orice tip de alimente – fructe proaspete sau confiate, legume, lactate etc.

Este nevoie ca

„Aminteşte-ţi obiectele!” este un joc amuzant care dezvoltă intelectul copiilor, ajutându-i să-şi antreneze memoria.

La acest joc pot participa un număr variabil de copii (pot participa chiar şi adulţii din familie), nefiind impusă o regulă strictă în acest sens. Fiecare dintre participanţi trebuie să aibă câte un castron opac (de preferat, de aceeaşi dimensiune) şi câte un prosop. În plus, mai este nevoie un ceas sau un cronometru pentru măsurarea timpului, dar şi de câte un pix ori creion pentru fiecare şi de bileţele de hârtie, pentru scris.

 Înainte de începerea jocului, ei trebuie

„Păşeşte în farfurie!” este un joc simplu, distractiv, antrenant şi vioi, care va binedispune, cu siguranţă, orice familie, atunci când membrii acesteia vor alege să îl încerce. Copiii îl pot juca fie doar între ei, fie împreună cu părinţii, făcând mişcare, întrecându-se şi amuzându-se deopotrivă.

Pentru joc, mai întâi trebuie formate cel puţin două echipe, fiecare echipă având câte doi membri jucători. În plus, este nevoie şi de un arbitru care să vegheze la buna desfăşurare a competiţiei şi să verifice permanent respectarea regulilor.

În cadrul jocului, fiecare echipă dispune de

„Viteza ospătarului” propune o metodă ludică de a îi implica, activ, pe copii, oferindu-le un mod plăcut, distractiv şi dinamic de a îşi exersa o serie de abilităţi motrice şi sociale care le vor fi utile de-a lungul timpului.

Prin intermediul acestui joc, copiii pot învăţa, uşor şi rapid, cum să lucreze în echipă, cum să îşi coordoneze mişcările corpului, cum să ocolească diverse obstacole şi să menţină în echilibru o farfurie cu conţinut, pe care o poartă în mână, dar şi care este atitudinea corectă pe care trebuie să o adopte o persoană atunci când serveşte masa altor persoane (acasă sau într-un loc public, restaurant etc.).

În joc, este nevoie de un „arbitru” şi de minim două echipe, a câte cel puţin doi membri.

Fiecare echipă trebuie să fie dotată cu următoarele obiecte: o farfurie plată (întinsă), o minge de ping-pong (tenis de masă) şi un şervet (ştergar) mare de bucătărie, din pânză.

Pe lângă obiectele menţionate, pentru ca jocul să aibă loc în condiţii optime, este nevoie de

„A fi părinte e uşor, dar nu e simplu.” (Zig Ziglar)

A devenit o constantă, din nefericire, faptul că pe întreaga planetă, zilnic, mii de copii adorm flămânzi, sunt bolnavi, nu merg la şcoală sau nu ştiu să citească şi să scrie; nenumăraţi copii sunt bătuţi, sunt maltrataţi sau sunt trimişi la muncă forţată. În întreaga lume, în fiecare an mor aproximativ 8.1 milioane de copii, cu vârsta sub 5 ani, din cauze care pot fi prevenite sau tratabile; aşadar, 22.121 copii vârsta sub 5 ani mor în fiecare zi, adică 924 de copii în fiecare oră, 15 copii în fiecare minut, adică un copil moare la fiecare 4 secunde... Dureros fapt... (sursa: UNICEF - Levels & Trends in Child Mortality - Report 2010).

Organizaţiile guvernamentale sau nonguvernamentale cu competenţe în domeniul protecţiei copilului sunt deseori depăşite de situaţie, copleşite. Guvernele se arată neputincioase în a corecta neajunsurile, în a stăvili adâncirea sărăciei, în a perfecţiona programele de sănătate, de educaţie etc. Realitatea este devastatoare, departe de textele legilor în domeniu, convenţiilor internaţionale stabilite, declaraţiilor etc.

Devine firesc şi obligatoriu să ne reîntoarcem cu toţii privirile, mai mult ca oricând, către aceea ce este, şi a fost în toate timpurile, „arca salvatoare” a societăţii, „oaza de rezistenţă” – familia. De ce este familia atât de importantă în existenţa unui om? Care sunt resorturile ei nevăzute ce îi modelează acestuia devenirea? Cum de nevoia unui „acasă” primitor, cald,  urmăreşte fiece fiinţă întreaga sa viaţă, la fel de puternic precum necesităţile de hrană ori de adăpost? Poate tocmai fiindcă familia este aceea care păstrează încă resursele tainice – spirituale şi energetice – pentru a reînnoi şi vindeca, din interior, comunitatea umană. Familia trebuie preţuită ca un dar, trebuie sprijinită să-şi împlinească rostul tainic. Îngrijirea şi formarea copiilor, începute în familie, pot fi factorii catalizatori pentru a creşte oameni sănătoşi, echilibraţi, capabili, morali, responsabili, sensibili la nevoile semenilor lor.

În acest proces complex al formării pentru viaţă, nu pot fi ignorate multele obstacole, deloc metafizice, ivite la tot pasul. Este de ajuns să ne uităm în jurul nostru, aproape, ca să fim asaltaţi de mulţimea de veşti proaste privind condiţiile în care familiile sunt nevoite a creşte propriii copii şi nepoţi: violenţa (de toate tipurile) răzbate de oriunde, poluarea este răspândită pretutindeni, televiziunea şi Internetul au un rol copleşitor (negativ, de multe ori) în formarea personalităţii tinerilor, conflictul dintre generaţii se acutizează, lumea globalizată şi dezvoltarea tehnicii pun sub semnul întrebării valorile morale şi perenitatea lor. Noile familii, în care cei doi părinţi lucrează 8-10 ore la serviciu, la care se adaugă alte ore pe drumuri, la cumpărături, treburi casnice etc. ne determină să REGÂNDIM modul în care SE POT CREŞTE copiii în societatea actuală.

Cu toţii ne dorim, la un moment potrivit din existenţa noastră, să întemeiem propria familie, să aducem pe lume copii. Dar suntem pregătiţi într-adevăr să fim buni părinţi? Ştim oare ce înseamnă această nobilă misiune, această binecuvântare? Care îi sunt provocările? Putem fi modele pozitive pentru copiii noştri? Suntem suficienţi de conştienţi că trebuie să devenim întâi buni oameni pentru a ne putea forma buni copiii? Când să îi ajutăm pe copii? Cum să îi sprijinim? Cât timp să petrecem alături de ei? Cum să îi hrănim sănătos? Când şi unde să îi plimbăm? Cum să îi deprindem cu disciplina? Cum să abordăm educaţia sexuală a tinerilor? Cum să folosim lauda şi încurajarea, fără a devia către răsfăţ? Cum să ne cunoaştem copiii, cum să le descoperim înclinaţiile? Şi mai sunt numeroase alte întrebări la care familia modernă este provocată să caute răspunsuri pertinente...

Oare ştim să iubim?

Dumnezeu a iubit primul. Gratuit. Pentru totdeauna. Nu ştim de ce; sau poate... că da: Dumnezeu nu greşeşte niciodată; Dumnezeu-Părinte este IUBIRE, iar iubirea le arată oamenilor cum ar trebui să devină.

„Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată. […] Acum, dar, rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.” (Corinteni, Cap. 13).

„A iubi” este chiar dumnezeiescul, „îngăduit” şi oamenilor.

Creşterea copiilor trebuie să se împlinească într-un climat familial în care dragostea necondiţionată să ocupe întâiul loc şi să creeze comunicare, toleranţă, sprijin reciproc, afecţiune, încredere, sinceritate, respect. Îngrijirea făcută fără participarea lăuntrică a părinților nu reuşeşte să formeze oameni sociabili, morali, echilibraţi, sensibili la nevoile semenilor lor.

Cu siguranţă că avem de învăţat din discreţia, firescul şi modestia naturii.

Aţi văzut vreo pasăre făcându-şi cuibul, primăvara? 

Aţi urmărit guguştiucul, de pildă?
Este atâta strădanie în zborul lui neobosit de a aduce, rând pe rând, beţişoarele culese cu grijă din urmele de iarbă uscată rămasă din iarna care a trecut! Zeci şi zeci de drumuri, în zbor, făcute de guguştiucul-tată la cuib pentru a-l întări, să devină un bun adăpost viitorilor puişori.
Iar în tot acest timp, de ceasuri întregi, mama-guguştiuc stă păzind cu străşnicie ouăle, să le fie cald şi bine.
Şi ritualul acesta, în gingăşia sa necuprins de caldă, se petrece în cea mai adâncă tăcere, mişcată din când în când doar de bateri de aripi...

Familiile de guguştiuci cuibăresc în acelaşi loc mai mulţi ani la rând. Amândoi părinţii clocesc şi hrănesc puişorii. Legătură lor este una aparte; rămân alături întreaga lor viaţă. Sub tainica putere a lui „împreună”...