Kedu.ro

„Pe drumul cel mai umblat
peste propria minciună-am dat.
Şi-n mijlocul comorilor din viaţa mea
simţeam cum zbuciumul se înteţea.
Oricare deal sau nor frumos
era un dar în giulgiu-ntunecos.
Recunoştinţă? Doar o vorbă goală
când eul meu îşi face intrarea triumfală.
Văd un copac puternic şi stufos,
poate pe malul celălalt e altul mai frumos.
Iar ceru-albastru, înalt, parcă era
şi mai senin, cândva – în mintea mea.
Stropii de ploaie ce-mi lovesc în geam
sunt mai puţin perfecţi decât mi-i aminteam.

Am înţeles atunci ce îmi lipseşte
şi liniştea de ce mă ocoleşte:
în orice lucru sau fiinţă vie
nu văd lumina ce-mi aduce bucurie.
Văd numai ce-mi întunecă privirea
şi nu-i mai înţeleg menirea.
Nimic nu poate rezista
tăişului necruţător din mintea mea.
De-aceea, malul mai îndepărtat
pare mai demn de explorat.
Dar frumuseţea e aici, chiar lângă mine,
alături de urât, de rău şi bine.
Orice cusur are o cauză divină,
şi-n noaptea cea mai neagră-i o lumină.

Voi reuşi să văd, cu-nfiorare,
că lumea e o binecuvântare
şi-ascuns în tot ce este-n jurul meu
surâsul tainic al lui Dumnezeu.
Să văd oceane într-un strop de rouă,
să cuprind cerul cu braţele-amândouă,
şi-n orişice făptură vie
tot ce e imperfect perfect să fie.
Căci cel care priveşte nu sunt eu –
prin ochii mei priveşte Dumnezeu.”

                                   (Charles C. Manz)

„Moare câte puţin cine se transformă în sclavul obişnuinţei,
urmând în fiecare zi aceleaşi traiectorii;
cine nu-şi schimbă existenţa;
cine nu riscă să construiască ceva nou;
cine nu vorbeşte cu oamenii pe care nu-i cunoaşte.
Moare câte puţin cine-şi face din televiziune un gúru.
Moare câte puţin cine evită pasiunea,
cine preferă negrul pe alb şi punctele pe „i”
în locul unui vârtej de emoţii, acele emoţii
care învaţă ochii să strălucească, oftatul să surâdă
şi care eliberează sentimentele inimii.
Moare câte puţin cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul său;
cine nu riscă certul pentru incert pentru a-şi îndeplini un vis;
cine nu-şi permite măcar o dată în viaţă să nu asculte sfaturile „responsabile”.
Moare câte puţin cine nu călătoreşte;
cine nu citeşte;
cine nu ascultă muzică;
cine nu caută harul din el însuşi.
Moare câte puţin cine-şi distruge dragostea;
cine nu se lasă ajutat.
Moare câte puţin cine-şi petrece zilele plângându-şi de milă
şi detestând ploaia care nu mai încetează.
Moare câte puţin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început;
cine nu întrebă de frică să nu se facă de râs
şi cine nu răspunde chiar dacă ştie întrebarea.
Evităm moartea câte puţin, amintindu-ne întotdeauna
că a fi „viu” cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.
Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă.
Totul depinde de cum o trăim...

Dacă va fi să te înfierbânţi, înfierbântă-te la soare.
Dacă va fi să înşeli, înşeală-ţi stomacul.
Dacă va fi să plângi, plângi de bucurie.
Dacă va fi să minţi, minte în privinţa vârstei tale.
Dacă va fi să furi, fură o sărutare.
Dacă va fi să pierzi, pierde-ţi frica.
Dacă va fi să îţi fie foame, să-ţi fie foame de iubire.
Dacă va fi să doreşti să fii fericit, doreşte-ţi în fiecare zi...”

                                                                           (Pablo Neruda)

„Ochii merseră să-şi plângă inimii nefericirea:
– Tu te-ai prins în laţ – şi-acuma noi ne prăpădim cu firea!
Inima, zâmbind, răspunse: – Să orbesc dacă vă mint –
Zece mii de limbi, ca zece mii de clopote de-argint,
S-ar fi străduit zadarnic să m-azvârle în vâltori,
Dacă nu-mi cădeaţi voi pradă altora, mai vrăjitori!”

                                                  (Nahabed Kuceak)

„Sunt partenerul meu pe viaţă, pe acest pământ,
De aceea vreau să mă cunosc, să ştiu exact cum sunt,
Să fiu în stare drept în ochi să mă privesc
În ceas de asfinţit, când voi fi nevoit să socotesc.
Nu vreau s-ascund pe-un raft uitat de lume
O tolbă plină cu secrete despre mine
Şi să mă amăgesc mereu, trecând pe lângă locul ferecat,
Că nimeni nu mai ştie cine sunt cu-adevărat.
Nu vreau cu false nestemate eu să mă mândresc,
Cu fruntea sus vreau printre oameni să păşesc.
După respectul semenilor mei tânjesc,
Deşi sunt mulţi cei care la mărire şi arginţi se îmbulzesc,
Eu vreau cu dragoste să pot să mă privesc.
Pe scena vieţii locul ce mi-e dat mi-l voi juca,
Într-un spectacol autentic, nu o cacealma.
Nu pot, chiar dac-aş vrea să mă ascund de mine,
Căci eu văd tot ce altora ascuns le va rămâne;
Nicicând nu voi putea să fug de ce-i adevărat
Căci, orice-ar fi, ca să rămân cu mine împăcat
Eu vreau să mă respect şi să am cugetul curat.”

                                                       (Edgar Guest)

„Nu uita niciodată:
Faptul că trăieşti nu a fost ideea ta
Şi că respiri nu a fost hotărârea ta.
Faptul că trăieşti a fost ideea Altcuiva
Şi că respiri – darul Lui pentru tine.
Nu uita niciodată:
Nimeni nu gândeşte, nu simte,
Nu se manifestă ca tine.
Nimeni nu zâmbeşte aşa cum tocmai o faci tu.
Nu uita niciodată:
Nimeni nu vede cerul cum îl vezi tu
Şi nimeni nu ştie tot ce ştii tu.
Nu uita niciodată:
Faţa ta nu o mai are nimeni pe acest pământ
Şi ochii aceştia îi ai doar tu.
Nu uita niciodată:
Eşti bogat şi bogăţia ta nu sunt banii tăi,
Ci viaţa ta!
Nimeni nu trăieşte ca tine.
Tu eşti dorit. Nu eşti un rod al întâmplării,
O toană a naturii,
Fie că-ţi cânţi viaţa în diezi sau bemoli,
Eşti un gând al lui Dumnezeu
Şi încă unul genial.
TU eşti TU!”

                                   (Jürgen Werth)

„Cu ce rămâi din toate
Spre câte-n lume-alergi,
Cu tine-n veşnicie
Ce iei să duci când mergi?
Cu ce rămâi din banii
Pe care-i strângi zgârcit,
Când moartea o să-ntrebe
Tu pentru ce-ai trăit?
Cu ce rămâi din câte
podoabe cauţi şi-mbraci,
Când mulţi n-aveau nici zdrenţe,
Ci tremurau săraci?
Cu ce rămâi din slava
Deşartă ce ţi-ai strâns,
Când o să vină focul
Cu scrâşnete şi plâns?
 
Cu ce rămâi din câtă
Grăsime-mpovărezi
Sau din frumuseţea care
Găteşti şi subţiezi?
Cu ce rămâi în urma
Cumplitului pârjol,
Când, toate-arzând, pleca-vei
Sărac, nebun şi gol?
Când Domnul o să vină
Cu slavă sau cu munci,
Când tot ce-ai azi pieri-va
— Cu ce rămâi atunci?”

                      (Traian Dorz) 

„Un suflet bun să ai
şi-un gând frumos,
în faptă şi în grai,
pentru Hristos,
cu dragoste şi-avânt,
spre tot ce-i drept şi sfânt,
aşa-ţi dorim, aşa,
de ziua ta.

Să fii, în tot ce spui,
cinstit şi blând,
să nu fii nimănui
dator nicicând,
să mergi mereu curat
pe drumu-adevărat,
aşa-ţi dorim, aşa,
de ziua ta.

Să fii un vas ales
lui Dumnezeu,
să ai rod bun cules
din orice greu,
în jurul tău să poţi
să-i fericeşti pe toţi,
aşa-ţi dorim, aşa,
de ziua ta.

Mereu mai plin de-avânt,
mai credincios,
mai bun, mai drept, mai sfânt,
mai ca Hristos,
să-I poţi cu drag vedea
în ceruri faţa Sa,
aşa-ţi dorim, aşa,
de ziua ta...”

                       (Traian Dorz) 

Trei păstori se întâlniră
Şi aşa se sfătuiră,
Raza soarelui, floarea soarelui,
Şi aşa se sfătuiră:

Haideţi, fraţilor, să mergem
Floricele să culegem,
Raza soarelui, floarea soarelui,
Floricele să culegem.

Şi să facem o cunună
S-o-mpletim cu voie bună,
Raza soarelui, floarea soarelui,
S-o-mpletim cu voie bună.

Şi s-o ducem lui Hristos
Să ne fie de folos,
Raza soarelui, floarea soarelui,
Să ne fie de folos!

Din an în an, sosesc mereu
La geam, cu Moş Ajun,
E ger cumplit şi-i drumul greu,
Da’-i obicei străbun.

Azi, cu strămoşii cânt în cor
Colindul sfânt şi bun;
Tot Moş era şi-n vremea lor
Bătrânul Moş Crăciun.

E sărbătoare şi e joc
În casa ta acum,
Dar sunt bordeie fără foc,
Iar mâine e Crăciun.

Şi-acum te las, fii sănătos
Şi vesel de Crăciun,
Dar nu uita, când eşti voios,
Române, să fii bun!