Imprimă această pagină

Vreau să fiu pilot!

Publicat de

Scurtă compunere - categoria: povestioară.

Era o după-amiază de vară. Tocmai se zvântase pământul după o ploaie torențială. Soarele, prințul luminii, apăruse iarăși, și afară se reîncălzise. Cezar, un băiat de vreo șase anișori, se plimba prin grădină. Mama sa gătea în bucătărie.

Băiatul privea cerul limpede ca lacrima, dorind să vadă avionul tatălui său, deoarece acesta plecase de aproape o săptămână de acasă, la serviciu. Dar pe bolta senină nu pluteau decît cîțiva norișori albi. Din grădină, micuțul a ieșit la portiță să vadă dacă vine tatăl său, căci poate aterizase la aeroport deja și acum venea spre casă. Copilul s-a întors dezamăgit și a intrat în camera sa: „- De ce tata este tocmai pilot?”, se întreba el, cuprins de umbra îngrijorării.

O dată cu lăsarea serii, copilul a adormit.

Iată că, în vis, Cezar era purtat prin marea seninului de un norișor alb ca spuma laptelui. Norii, uriașii văzduhului, i se păreau că sunt niște munți acoperiți cu nea. Cum călătorea așa, prin inima cerului, simțea că în jurul lui se petrece o minune. Norișorul îl purta necontenit și îi vorbea:

„- Micuțule, vreau să îți arăt Împărăția Norilor, pe unde trece adesea tatăl tău.” Băiatul stătea cuminte pe norișor și privea în jur.

„- Uite, în partea aceea își au locuința Vântul, Viforul și Gerul” - și norul întinse o mână arătând spre miazănoapte. „- Spre răsărit locuiește Soarele, împăratul de foc al zilei. Acum te voi duce la Palatul Alb, unde domnește Regele Norilor.”

În curând ajunseră la porțile Palatului Alb, unde păzeau patru nori de alabastru. Porțile se deschiseră și norișorul împreună cu băiatul intrară. Înăuntru totul era zugrăvit în culorile tăcerii. Din loc în loc diamante străluceau, iar încăperile erau împodobite cu cristale, argint și pietre prețioase. Au înaintat amândoi pe un coridor lung cât calea răbdării și au ajuns în fața unei uși. Norișorul a bătut la ușă, iar ușa s-a deschis.

„- Zi-nnorată, preamărite Rege!”

„- Și ție! Dar cine este micuțul?”

„- Eu sunt Cezar. Tatăl meu este pilot și a plecat cu avionul. Nu l-am mai văzut de aproape o săptămână.”

Regele s-a ridicat de pe tronul său și a privit printr-o oglindă vrăjită, apoi a spus:

„- Tatăl tău este în drum spre casă.”

Băiatul a privit, nedumerit, oglinda.

„- Este o oglindă fermecată și prin ea văd totul de pe Pământ. Dar, acum, vino cu mine.”

Regele l-a luat de mână pe Cezar și, purtați de aripa vântului, i-a arătat tot palatul. „-Uite, aici este laboratorul de făcut vise. Moș-Ene lucrează aici și făurește vise pentru toți cei de pe Pământ. El are soluții magice pe care le amestecă și, astfel, dă naștere viselor.”

Mai târziu, Cezar a întrebat: „-De ce dați furtuni pe Pământ?”

„-Când vedem că oamenii sunt răi, mincinoși sau nedrepți, noi - norii - ne supărăm și-i pedepsim. Dacă sunt buni, noi le aducem ploaia, atât de necesară pentru culturile de pe câmpuri. Dacă ești bun, vei fi întotdeauna un prieten al norilor”, i-a spus Regele în final.

Dar iată că un glas l-a trezit, pe băiat, din vis. Era glasul tatălui său care se întorsese de la serviciu, din călătorie. Copilul era cuprins de lumina fericirii. Când tatăl lui s-a apropiat de el, Cezar i-a spus: „- Tată, când voi crește mare, vreau să fiu și eu pilot!”