„Pe drumul cel mai umblat
peste propria minciună-am dat.
Şi-n mijlocul comorilor din viaţa mea
simţeam cum zbuciumul se înteţea.
Oricare deal sau nor frumos
era un dar în giulgiu-ntunecos.
Recunoştinţă? Doar o vorbă goală
când eul meu îşi face intrarea triumfală.
Văd un copac puternic şi stufos,
poate pe malul celălalt e altul mai frumos.
Iar ceru-albastru, înalt, parcă era
şi mai senin, cândva – în mintea mea.
Stropii de ploaie ce-mi lovesc în geam
sunt mai puţin perfecţi decât mi-i aminteam.

Am înţeles atunci ce îmi lipseşte
şi liniştea de ce mă ocoleşte:
în orice lucru sau fiinţă vie
nu văd lumina ce-mi aduce bucurie.
Văd numai ce-mi întunecă privirea
şi nu-i mai înţeleg menirea.
Nimic nu poate rezista
tăişului necruţător din mintea mea.
De-aceea, malul mai îndepărtat
pare mai demn de explorat.
Dar frumuseţea e aici, chiar lângă mine,
alături de urât, de rău şi bine.
Orice cusur are o cauză divină,
şi-n noaptea cea mai neagră-i o lumină.

Voi reuşi să văd, cu-nfiorare,
că lumea e o binecuvântare
şi-ascuns în tot ce este-n jurul meu
surâsul tainic al lui Dumnezeu.
Să văd oceane într-un strop de rouă,
să cuprind cerul cu braţele-amândouă,
şi-n orişice făptură vie
tot ce e imperfect perfect să fie.
Căci cel care priveşte nu sunt eu –
prin ochii mei priveşte Dumnezeu.”

                                   (Charles C. Manz)