„Putem creşte copii buni într-o lume negativă!”

Publicat de

Prin rândurile care urmează, vă invit la lectura unei lucrări preţioase, scrisă ca o adevărată lecţie de viaţă, de psihologie, o „cură” cu adevăruri şi norme fundamentale, un real manual pentru deprinderea tainelor educării copiilor buni.

Cartea „Putem creşte copii buni într-o lume negativă!” (Ed. Curtea Veche, Buc., 2000), sau „Raising Positive Kids in a Negative World” (1985), scrisă de Zig Ziglar, oferă sfaturi practice pentru creşterea şi educarea copiilor „mari” sau „mici”, constituind un îndrumător pentru părinţi, un ghid presărat la tot pasul cu exemple menite să arate calea de rezolvare a problemelor cu care se confruntă părinţii în relaţia cu fii şi fiicele lor.

coperta zig ziglar

Autorul lucrării, Hilary Hinton „Zig” Ziglar (n. 6 nov. 1926), este unul dintre cei mai renumiţi scriitori americani de literatură motivaţională, orator, conferenţiar profesionist, părinte a patru copii „fericiţi, sănătoşi, eficienţi, bine adaptaţi, morali şi pozitivi”, după cum dumnealui însuşi afirma cu tărie. Totodată, este preşedintele companiei Zig Ziglar (www.ziglar.com) care oferă sprijin celor ce doresc să-şi folosească în mod optim resursele fizice, intelectuale şi spirituale, punând la dispoziţie clienţilor din lumea întreagă cărţi, materiale audio şi video, cursuri de formare etc.

Alcătuită din 16 capitole (plus o Introducere şi un Epilog), cartea lui Zig Ziglar  - „Putem creşte copii buni într-o lume negativă!” - prilejuieşte cititorului satisfacţie prin armonia de ansamblu a părţilor sale, reprezentând o pledoarie închinată credinţei şi iubirii totale şi necondiţionate care ajută la formarea unor copii buni. Lucrarea fascinează prin orizonturile spre care deschide prin forţa raţionamentelor.

Pe deplin convins că „singura cale de a forma copii pozitivi este să devenim mai întâi părinţi pozitivi”, autorul consacră o mare parte din lucrare spre a prezenta părinţilor modalităţile de a deveni „învingători” în viaţă, scop declarat încă din debutul eseului său.
Formarea unor copii buni nu este un lucru uşor - avertizează Zig Ziglar; sunt necesare mai multe „ingrediente” esenţiale:

„iubire, disciplină, iertare şi multe alte calităţi, toate ambalate cu enorm de multă grijă şi răbdare, totul spre binele final al copiilor noştri.” Rezultatul - „prăjitura” - va fi o adevărată delicatesă.

Capitolul 1 - „Să creştem copii buni este simplu, dar nu este uşor” încadrează sfatul conform căruia copiii trebuie priviţi cu întregul lor potenţial hărăzit de Dumnezeu; trebuie pregătiţi să facă faţă momentelor grele ale vieţii, „având grijă ca informaţiile furnizate zilnic să fie canalizate spre mintea lor astfel încât să producă un efect puternic şi stimulator.”

În capitolul al doilea - „Avem probleme!” - scriitorul se apleacă asupra diverselor necazuri generate de o serie de factori externi ce pot influenţa negativ formarea copiilor: muzica de proastă calitate, televizorul, pornografia cu copii, drogurile, fumatul.
„Dacă ar fi să mă aflu în faţa unei săli în care ar exista toate tipurile de public posibile […] şi aş avea de apărat orgiile cu alcool, cu cocaină, marijuana sau orice alt fel de droguri cu efect asupra minţii, aş fi privit cu stupefacţie. Dacă le-aş vorbi despre incest, adulter, homosexualitate, bestialitate sau chiar despre sinucidere […] n-ar exista un grup dintr-o mie care să stea locului şi să mă asculte. Am încredere că părinţii din public care ar şti că urmează să ţin o pledoarie de acelaşi gen fiilor şi fiicelor lor la şcoală, a doua zi ar muta cerul şi pământul ca să-mi anuleze conferinţa. Este interesant însă faptul că aceiaşi părinţi, cu bună ştiinţă sau fără, le furnizează copiilor banii necesari ca să-şi procure discuri sau casete care să le predice exact aceleaşi lucruri” - constată, dezamăgit, autorul. 

În ceea ce priveşte impactul televizorului asupra psihicului copiilor, se conchide ferm că principalul pericol al ecranului constă nu atât în comportamentul pe care îl induce, cât în comportamentul pe care nu îl lasă să se mai dezvolte, deoarece fiecare oră petrecută în faţa TV-ului înseamnă „o oră mai puţin investită într-o motivaţie personală, în creativitate, într-o implicare propriu-zisă în viaţa celorlalţi.”
Pornografia cu copii este o altă problemă majoră cu care se confruntă părinţii în prezent. Sfatul scriitorului este ca părinţii să supravegheze foarte atent copiii, să ştie unde se află aceştia în fiecare clipă şi ce anume fac.
Pe de altă parte, un alt aspect subliniat este acela al abordării pozitive a mediului negativ în care trăim; părinţii trebuie să îi lase pe copii să se confrunte şi ei înşişi cu obstacolele vieţii. Trebuie să-i facă să ştie că le sunt aproape şi îi sprijină. O viaţă lipsită de dificultăţi le-ar reduce potenţialul la zero. Obstacolele sunt tocmai acelea care îi trezesc şi-i ajută să-şi descopere talentele. „Dintr-un obstacol apare puterea; dintr-o dezamăgire apare progresul; dintr-o lipsă apare dorinţa.”

În Capitolul 3 - „Calităţile celor care reuşesc cu adevărat” - se insistă în mod constructiv asupra importanţei bazei morale solide pe care trebuie să şi-o însuşească un copil. Locul unde se toarnă temelia înaltelor valori morale este căminul părintesc, dar procesul trebuie continuat şi la nivelul instituţiilor de învăţământ.
„Una dintre cele mai bune ocazii pentru deprinderea valorilor morale şi a răspunderii constă în aplicarea lor zilnică acasă. Mii de lucruri trebuie făcute zilnic […]. În multe case, din păcate, există discuţii arbitrare, prin care se decretează că <asta nu e treaba mea>”. Autorul face apel, în acest sens, la o povestioară sugestivă:
„Este vorba despre patru persoane care se numesc: Toată Lumea, Cineva, Oricine, Nimeni. E ceva important de făcut şi Toată Lumea crede că e treaba lui Cineva. Oricine ar fi putut s-o facă, dar Nimeni nu a făcut-o. Cineva s-a supărat din cauză că Toată Lumea trebuia s-o facă. Toată Lumea credea că Oricine putea s-o facă şi că o va face Cineva. Dar Nimeni nu şi-a dat seama că Toată Lumea credea că o va face Cineva. În final, Toată Lumea a dat vina pe Cineva atunci când Nimeni n-a făcut ceea ce Oricine ar fi putut să facă.”
O altă idee este aceea că părinţii pot forma copii de succes dacă adoptă o gândire constructivă. Nu trebuie să caute doar slăbiciunile, neajunsurile sau să-i învinovăţească; trebuie să caute „aurul”, nu „noroiul”; binele, nu răul. Cu cât vor căuta mai multe calităţi la copiii lor, cu atât mai multe vor găsi.

În Capitolul 4 - „Motivaţia şi gândirea pozitivă” - scriitorul prezintă rolul deosebit de important al motivaţiei şi al gândirii pozitive în abordarea oricărei activităţi. Motivaţia zilnică este absolut necesară pentru a reuşi în tot ceea ce se întreprinde; motivaţia „stimulează acţiunile, dă un punct de vedere mai optimist asupra vieţii în sine, sporeşte aşteptările şi reuşitele şi încurajează atingerea obiectivelor.” Gândirea pozitivă determină omul să fie mai eficient în folosirea capacităţilor sale. „Nu, gândirea pozitivă nu te ajută să faci orice. Dar te ajută să faci totul mai bine decât dacă ai gândi negativ. Gândirea pozitivă te determină să fii mai eficient în folosirea capacităţilor tale.”

Din Capitolul 5, „Paşii pozitivi spre educarea unor copii buni” sunt următorii:

- este bine să li se vorbească celor mici încă de când sunt în pântecul mamei; este necesară o atmosferă calmă şi liniştită în preajma unei mame ce aşteaptă un copil, astfel încât respectivul copil să se nască având o încredere absolută în părinţi.
- când au o întrebare, copiii nu trebuie ignoraţi; este necesară dezvoltarea capacităţii de verbalizare încă de la o vârstă fragedă;
- educaţia şi învăţământul în primii ani de viaţă trebuie să se facă acasă, iar nu în tot felul de şcoli, chiar dacă copii încep să înveţe de timpuriu;
- copiii trebuie ajutaţi să-şi dezvolte simţul umorului;
- copiii trebuie ajutaţi să ştie că ei sunt deosebiţi.

Copiii trec prin trei faze de vârstă:

  • 1-7 ani  - vârsta regulilor: în această perioadă, copilul trebuie să ştie exact ce se aşteaptă ceilalţi de la el. „Copilul lipsit de reguli bine definite, clare, devine de nestăpânit. El este nefericit şi nesigur şi-şi dezvoltă impresia că nu este iubit. Mai mult decât atât, este nedisciplinat - uneori cât se poate de nesuferit - încercând să descopere care-i sunt limitele şi capacitatea de control.”
  • 8-12 ani - vârsta imitaţiei: în aceşti ani, modelele morale sunt extrem de importante. Puterea exemplului este cea mai stimulatoare. Acum se fundamentează convingerile şi valorile pe care se va bizui în momentele de furtună sau nesiguranţă din adolescenţă, acum îşi dezvoltă predispoziţiile privitoare la ceea ce va dori să facă în viaţă, cum îi va respecta pe cei din jur, de ce persoane se va simţi atras, ce valoarea va avea integritatea pentru el etc.
  • 13-17 ani - vârsta inspiraţiei: începând din această perioadă, copilul este călăuzit de idei înălţătoare. Trebuie să aibă nişte eroi. Trebuie să simtă iubirea, încrederea şi sprijinul părinţilor mai mult ca oricând înainte.

În Capitolul 6 - „Copilul tridimensional” - autorul, convins că „îi învăţăm prin faptul că nu îi învăţăm”, relevă că nevoia copiilor de a le fi fundamentate valorile spirituale este de o importanţă capitală. „Dacă religia nu este prezentă, dacă este îndepărtată din întregul proces, copilul o va socoti inevitabil ca neimportantă. Ea nu mai este parte din mediul de învăţământ moral şi intelectual. Aceasta este o lecţie decisivă. Prin omiterea religiei, copiii sunt învăţaţi indirect că religia este neesenţială.”
Cum echilibrul trebuie să fie atât mental, spiritual cât şi fizic, este necesară scoaterea în evidenţă a importanţei sportului, exerciţiilor fizice şi a unei alimentaţii sănătoase.

În Capitolul 7 - „Pentru un copil, iubirea se silabiseşte T-I-M-P”, scriitorul recomandă transformarea familiei într-o prioritate absolută a fiecăruia dintre noi. Pentru părinţi, timpul şi energia investite sunt un „chilipir” atunci când vine vorba despre copiii lor. Se vor alege cu investite „dividende” pentru tot restul vieţii, asigură Zig Ziglar.
Copilul suferă din cauza lipsei contactului cu adulţii şi a lipsei sentimentului de siguranţă. „Nici nu vă puteţi da seama cât de părăsit şi speriat se simte un copil care se întoarce acasă şi se trezeşte singur, pentru câteva ore, după o zi de şcoală”, spunea directorul consilier al unei şcoli, din S.U.A. Aşadar, lucrul care-i supără cel mai tare pe copii este că stau prea puţin cu părinţii. Stilul de viaţă în care părinţii se dedică exclusiv muncii îi face pe aceştia la fel de inaccesibili ca şi în cazul în care ar fi divorţaţi. Autorul reproduce în acest capitol o frumoasă poezie, „Leagănul pisicii”, de Harry Chapin, pentru înţelegerea importanţei timpului acordat copiilor.

Încredinţat că „formarea copiilor buni este un efort de echipă” (Capitolul 8) autorul atenţionează că, pentru a educa nişte copii care să aibă un viitor fericit, atunci când sunt acasă şi mama şi tatăl, amândoi ar trebui să se implice în toate aspectele educării.

De asemenea, pentru buna formare a micuţilor, părinţii trebuie să înveţe să comunice atât între ei cât şi cu copiii lor, subiect dezvoltat în Capitolul 9 - „Comunicarea între membrii familiei”.
Informaţiile furnizate copiilor încă de la naştere au o enormă influenţă asupra comportamentului lor ulterior. Copiii trebuie incluşi în conversaţiile familiei; asta îi va face să se simtă parte din echipă. Astfel, ei „învaţă să se descurce în lumea adulţilor, devin mai vioi şi-şi construiesc un vocabular care le va dezvolta talentul de a conversa şi de a se adapta în societate.” „Când copiii sau părinţii simt că sunt ascultaţi, sunt în stare să îi respecte pe cei pe care îi ascultă dar şi pe sine - având în vedere că ceea ce spun ei are valoare.”

Un lucru foarte important pentru copii şi adulţi deopotrivă este „formarea unei imagini sănătoase despre sine” (Capitolul 10). Cauza principală a unei proaste imagini despre sine la copii este absenţa unei iubiri părinteşti necondiţionate.
„În cazul în care copilul nu simte că merită iubirea propriilor săi părinţi, el presupune că e nedemn de iubire; de aceea nu trebuie nici ca el însuşi să ţină la el. Şi atunci, logic, dacă el nu poate să ţină la propria persoană, atunci cine oare să-l iubească? Într-adevăr, e doar un pas spre a ajunge să se simtă inutil - un nimeni. O asemenea lovitură dată imaginii de sine - şi anume să simtă că <sunt un nimeni> - este devastatoare.”

Un alt subiect abordat în carte este cel legat de educaţia sexuală - „Sexul” (Capitolul 11). Convingerea autorului este că „nu avem nevoie de mai multe informaţii despre sex sau despre metodele contraceptive, ci despre valorile morale şi stăpânirea de sine învăţate de acasă.” Copiii trebuie percepuţi ca oameni - iniţial omuleţi, apoi adolescenţi şi tineri. Ei trebuie înţeleşi că au şi ei dorinţe sexuale care nu trebuie ignorate de părinţi, trebuie acceptaţi, trataţi cu iubire şi în mod deschis. „Când părinţii iubitori îşi dovedesc afecţiunea şi drăgălăşenia unul faţă de celălalt, copiii învaţă mai multe despre propria lor atitudine şi propriul lor comportament în raport cu sexul opus decât prin orice altă metodă.”

În Capitolul 12 este dezvoltată tema privind „Abuzul sexual şi hărţuirea”. Părinţii trebuie să identifice şi să ajute copilul supus unui abuz sexual (de pildă, schimbările bruşte de dispoziţie pot semnala un abuz sexual), aceasta este ideea centrală a acestei părţi a lucrării.

Capitolul 13 aduce în lumină „Iertarea - pozitivul absolut în viaţă”, „cel mai important, mai greu şi mai periculos lucru în viaţă.” Iertarea călăuzeşte omul către iubirea şi puterea lui Dumnezeu, „limpezeşte lucrurile şi deschide o uşă spre comunicarea cu persoana care v-a molestat sau v-a jignit.”

Capitolul 14 - „Disciplina - cheia măreţiei copilului bun” vorbeşte despre disciplină şi ordine, ambele părţi ale legilor fireşti ale Universului. „Copilul care nu a fost disciplinat prin dragoste în micul univers (familia), va fi disciplinat fără dragoste în marele univers.”
Stă în firea omului să se opună din când în când unei forme de autoritate. În fiecare etapă a vieţii unui copil, vor exista momente de refuz; dar părintele trebuie să ştie că revolta copilului nu înseamnă că el doreşte să aibă câştig de cauză, ci pur şi simplu vrea să se asigure că părintele este ferm şi categoric, iubindu-l în continuare.
„Arătaţi-mi pe cineva care a făcut ceva în viaţă şi o să vă arăt un om disciplinat”, declară autorul. Disciplina este necesară şi bună. Ea nu trebuie să însemne reprimare sau tiranie, ci să formeze nişte obiceiuri pozitive, de muncă, de comportament, de judecată.
Un aspect extrem se sensibil este felul în care sunt certaţi copiii, acesta având efect direct asupra imaginii de sine. Copilul trebuie certat doar pentru fapta sa, nu pentru ceea ce este el ca persoană.

Capitolul 15 - „Perseverenţa pozitivă formează copii buni” - pune în valoare o calitate întâlnită întotdeauna la oamenii care reuşesc în viaţă: perseverenţa. Eşecul nu trebuie folosit ca scuză pentru a nu mai încerca; cheia succesului este de a profita de respectivul eşec. „Tot ceea ce merită făcut merită să faci şi prost - până înveţi să faci bine”, îşi aminteşte autorul.

Capitolul 16 - „Iubirea adevărată” - readuce în prim plan sentimentul special care este şi fundamentul întregii cărţi: iubirea „Când copilul constată ce este dragostea adevărată, când înţelege ce înseamnă <la bine şi la rău>, de exemplu, în momentele în care mama sau tata se îmbolnăvesc şi celălalt partener are grijă de cel aflat la ananghie, indiferent că e vorba de câteva zile la pat sau de o boală incurabilă, sau de ceva care presupune ani de zile de tratament şi îngrijire, şansele de a forma un copil bun sunt mult mai mari. De ce? Pentru că respectivul copil vede ce înseamnă iubirea adevărată în faptă şi nimic nu este mai puternic pe lumea asta.”

Concluzia la care subscriem alături de scriitorul Zig Ziglar este că „iubirea este forma spirituală cea mai înaltă, cea mai pură şi cea mai preţioasă. Ea scoate la iveală extraordinarul potenţial al oamenilor.” Iubirea este, aşadar, forţa imbatabilă în formarea unor copii buni într-o lume negativă.

Lasă un comentariu

Asiguraţi-vă că introduceţi informaţiile necesare unde este indicat (*). Codul HTML nu este permis.