În orice situaţie, o familie adevărată trebuie să dea dovadă de tact, de iubire, de răbdare, şi de o bună cunoaştere a posibilităţilor individuale ale copiilor săi. Până când / dacă părintele nu va recunoaşte capacităţile şi valoarea copilului său, nu va reuşi să se bucure că-l ajută să se dezvolte şi să-şi atingă potenţialul maxim.

Un părinte exemplar, considera Zig Ziglar („Putem creşte copii buni într-o lume negativă!”, Ed. Curtea Veche, Buc., 2000) este acela care reuşeşte să-şi vadă propriul copil cu întreg potenţialul lui hărăzit de Dumnezeu, să-l pregătească să facă faţă şi momentelor dure ale vieţii, chiar când e vorba de perioade mai lungi, având grijă ca informaţiile furnizate zilnic să fie canalizate spre mintea şi sufletul copilului astfel încât să producă un efect puternic şi stimulator. Concepţia părintelui despre viaţă trebuie să fie una pozitivă, pe care apoi s-o poată insufla şi copilului său. Gândirea în termeni negativi şi conversaţiile prăpăstioase viciază educaţia: „De exemplu, un părinte îşi trimite copilul la şcoală spunându-i: << – Vezi să nu te calce maşina! >>.[...] Când există informaţii pozitive obţinem un rezultat pozitiv, iar când există informaţii negative obţinem un rezultat negativ.”

Într-un film documentar, Andrew Carnegie, un bogat om din SUA, considera că oamenii sunt trataţi precum aurul din mine. Atunci când aurul este scos din mină, trebuie îndepărtate câteva tone de noroi pentru a obţine o uncie de aur; dar cine merge în mină nu caută noroiul, ci aurul. Tot astfel, părinţii pot forma copii de succes cu o gândire constructivă – căutându-le calităţile, nu doar slăbiciunile, căutând deci aurul, nu noroiul, şi sprijinindu-i să-şi valorifice aptitudinile, talentele. Copiii crescuţi în acest spirit vot fi mai eficienţi, mai ascultători, mai fericiţi.

Adresându-se părinţilor, Zig Ziglar sublinia: „Pentru a creşte copii buni trebuie să înţelegem că există lucruri pe care nu le putem face în locul copiilor noştri. Chiar dacă încercăm să-i apărăm de orice rău, nu putem să-i scăpăm de influenţa negativă a lumii. Nu-i putem izola în întregime de ceea ce e rău. Nu se poate să ne doară pe noi atunci când ei îşi scrântesc o gleznă, îşi fracturează un deget, se taie, sunt bolnavi sau orice altceva li s-ar întâmpla din miile de lucruri care li se întâmplă copiilor noştri. Nu putem să dăm examene în locul lor, şi nici nu putem să mergem să solicităm o slujbă atunci când sunt gata să intre şi ei pe piaţa muncii.[...]Atunci când copiii se izbesc de dificultăţi şi îi doare, trebuie să-i facem să ştie că îi înţelegem, le suntem aproape, că îi iubim şi îi sprijinim. Trebuie să înţelegem foarte bine importanţa empatiei în asemenea situaţii.” („Putem creşte copii buni într-o lume negativă!”, Ed. Curtea Veche, Buc., 2000)

Medicul, scriitorul si psihanalistul francez André Berge („Les Défauts de l'enfant”, Payot, 1968; „Education familiale”, Aubier Montaigne, 1967, Paris) a identificat mai multe tipuri de părinţi, în funcţie de temperamentul şi de comportarea faţă de propriii copii: protectori, interactivi, exigenţi şi directivi.

Părintele protector este deosebit de sensibil la nevoile copilului, îi asigură acestuia securitate şi ia în considerare în special aspectele pozitive ale copilului, calităţile acestuia. Se sacrifică pentru copil, este factor stabilizator al familiei.

În schimb, părintele protector cedează cu uşurinţă la rugăminţile sau la capriciile copilului, este deosebit de îngăduitor şi deseori scapă din vedere să-l şi responsabilizeze pe copil. Dragostea zgomotoasă manifestată la tot pasul prin îmbrăţişări sau sărutări pot copleşi copilul. Riscul este ca respectivul copil să devină dependent în totalitate de părinţi, să nu îşi asume responsabilităţi, să nu aibă iniţiativă, să fie lipsit de curaj.

Copilul nu trebuie ocrotit excesiv. El va fi lăsat şi să zburde nestingherit, să se joace, să-şi inventeze jocurile, pentru a nu-i stânjeni posibilităţile de formare şi împlinire a personalităţii şi pentru a nu-i îngrădi experienţa de viaţă. Activitatea lui va fi supravegheată, dirijată, fără însă a-l dădăci la tot pasul.

Părintele interactiv este cald, înţelegător, comunicativ cu propriul copil. Îşi ajută copilul ori de câte ori acesta are nevoie şi apelează la el, petrecându-şi adesea timpul cu copilul şi cu prietenii acestuia. Părintele interactiv asociază rolul de părinte cu acela de prieten al copilului.

Pe de altă parte, părintele interactiv poate fi înclinat să dea atenţie doar aspectelor pozitive ale odraslei şi riscă să fie uneori manipulat de copil, având încredere deplină în spusele acestuia. Totodată, riscă să fie neautoritar, adolescentin, lăsându-l pe copil să îi exploateze slăbiciunile şi să profite de toleranţa sa. Copilul tratat astfel se poate transforma într-un mic tiran care va crede că totul i se cuvine, că vrerea sa este suverană pentru toţi cei din jurul său şi poate căpăta trăsături negative de caracter (egoism, vehemenţă, lipsă de respect etc.).

Părintele exigent este strict, pretenţios şi sever faţă de toate acţiunile copilului său. Manifestă grijă sporită faţă de performanţele copilului, presându-l permanent să înveţe, să se comporte corect, să nu greşească, să atingă standardele impuse.

Concomitent, părintele exigent riscă să fixeze standarde prea înalte în raport cu posibilităţile reale ale copilului şi să-l sancţioneze pe acesta la orice abatere de la calea considerată optimă. Părintele ajunge să admită cu greu orice greşeală a copilului, oricât de măruntă, şi riscă să nu-şi exteriorizeze afecţiunea faţă de propriul copil. Astfel, poate deveni rigid, intolerant, critic. Riscurile sunt ca odrasla să devină fie copleşită de exigenţe, descurajată şi neîncrezătoare, fie indiferentă la părerile şi sfaturile celorlalţi, rebelă şi nesupusă regulilor.
Atent la dozarea corectă a timpului pentru muncă şi joacă al copilului, părintele nu trebuie să creeze în jurul lui o atmosferă veşnic încordată.

Când copilul este împins de la spate în tot ceea ce face, se va produce un dezechilibru în funcţiile neuropsihice, stânjenindu-i dezvoltarea şi transformându-l într-o fiinţă irascibilă.

Părintele directiv este responsabil, capabil, energic, competent, reprezentând un model pentru copilul său. Bine pregătit şi autoritar, el ia toate deciziile, inclusiv în numele odraslei sale. Totodată, aşteaptă de la propriul copil să îl urmeze, să devină un lider.

Părintele directiv are însă tendinţa de a controla comportamentul copilului, fiind dominator, dictator şi nerecunoscându-şi niciodată greşelile în faţa copilului său. Adesea, îl zoreşte pe acesta să îndeplinească anumite sarcini, manifestând chiar furie atunci când riscă să-şi piardă controlul asupra acţiunilor copilului.

Riscurile sunt ca, sub influenţa unui astfel de părinte, copilul să devină neîncrezător în forţele proprii, lipsit de iniţiativă, influenţabil, temător, incapabil să-şi susţină punctul de vedere. Pe de altă parte, el poate ajunge să copieze „modelul” părintelui, să devină autoritar şi să impună celor din jur propriile păreri, silindu-i pe aceştia să le accepte.

„Pentru a educa un copil, trebuie mai întâi şi fără încetare, să te educi pe tine.”, constata André Berge.

Buna creştere a copiilor nu este un lucru uşor, dar împlinirea finală resimţită de părinţi va fi, cu siguranţă, neînchipuit de mare.

Pentru copii, o fundaţie solidă presupune o bază morală solidă. Convins că „îi învăţăm (pe copii) prin faptul că nu îi învăţăm”, Zig Ziglar releva faptul că nevoia copiilor de a le fi fundamentate valorile spirituale este de o importanţă capitală. „Dacă religia nu este prezentă, dacă este îndepărtată din întregul proces, copilul o va socoti inevitabil ca neimportantă. Ea nu mai este parte din mediul de învăţământ moral şi intelectual. Aceasta este o lecţie decisivă. Prin omiterea religiei, copiii sunt învăţaţi indirect că religia este neesenţială.” („Putem creşte copii buni într-o lume negativă!”, Ed. Curtea Veche, Buc., 2000)

Franklin Delano Roosvelt spunea: „A forma mintea cuiva fără a ţine seama de morală înseamnă a forma o ameninţare pentru societate.” De pildă, părinţii care-şi învaţă copiii să fie cinstiţi, dar care nu reuşesc să fie astfel ei înşişi, creează mari probleme. De exemplu, când părinţii le spun mereu copiilor să fie sinceri, dar sună telefonul şi ei îl strigă pe copil zicându-i: „ - Spune că sunt la serviciu, că nu sunt acasă!”, mesajul recepţionat de copil este cât se poate de clar; pentru că dacă aceşti copii sunt învăţaţi să mintă pentru părinţi, înseamnă că sunt învăţaţi, implicit, să mintă şi pe părinţi.

Unii părinţi recunosc că-şi bat copiii, în timp ce alţii vin cu exigenţe nemăsurate faţă de pregătirea elevilor. La alţii se remarcă o totală lipsă de control a felului în care copilul lor îşi petrece timpul liber. Toate acestea se vor răsfrânge asupra personalităţii şi asupra întregii conduite a tânărului de mai târziu.

În zilele noastre, accesul nesupravegheat al copiilor la televizor ori la calculator le creează dependenţă nocivă, lipsă de discernământ în a selecta informaţia utilă de cea distructivă, izolare, stagnare afectivă şi intelectuală. „Deschiderea televizorului poate să însemne blocarea procesului de transformare a copiilor într-un întreg, în nişte persoane receptive, şi transformarea lor în nişte telespectatori pasivi în gândire şi afectiv. [...] Principalul pericol al ecranului constă nu atât în comportamentul pe care îl induce, cât în comportamentul pe care îl împiedică să se mai dezvolte. Fiecare oră petrecută în faţa televizorului înseamnă o oră mai puţin investită într-o motivaţie personală, în creativitate, într-o implicare propriu-zisă în viaţa celorlalţi.” („Putem creşte copii buni într-o lume negativă!”, Ed. Curtea Veche, Buc., 2000).

Pe de altă parte, în ultimele decenii, se constată din partea elevilor o mai mare libertate de acţiune, uneori greşit înţeleasă, de a se manifesta, inclusiv în rău. Din păcate, aceeaşi optică o au şi unii părinţi: „ - Nu mă interesează dacă nu învaţă copilul meu, fiindcă tot o va duce bine, îl fac eu om cu stare!”. Există părinţi care nu-şi supraveghează copiii în activităţile şcolare, nu se implică în colaborarea cu şcoala, nu onorează cu prezenţa lor nicio activitate pedagogică, unde ar fi putut să-nveţe chiar ei înşişi lucruri privind educaţia propriilor odrasle.

De multe ori, o personalitate dezorganizată a părintelui se proiectează asupra personalităţii copilului. Degradarea celei din urmă poate lua o formă sau alta, în funcţie de însuşirile sale constitutive. Slăbiciunea activă a părintelui se exprimă prin răsfăţarea excesivă a copilului. Copilul răsfăţat se formează ca personalitate instabilă, capricioasă, egoistă, devine adult comod, pretenţios, instabil, veşnic nemulţumit, scutit de orice obligaţie, cu tendinţe de „parazitism social”.

În timp ce familiile de români foarte sărace, abia mai pot să-şi trimită copiii la şcoală, cu aceeaşi pereche de „ciubote”, ca pe vremea lui Niculae al lui Moromete, nu pot trece neobservaţi elevii „cu pretenţii”, plini de bani. Pentru cei care au împlinit 18 ani, a veni la şcoală la volanul unei maşini „de fiţe” a devenit un fapt cotidian. Unele eleve sau studente stabilesc moda în materie de „ţoale”. Haine de firmă, machiaj, parfumuri şi bijuterii pe măsură, cizme extrem de scumpe sunt doar câteva elemente de opulenţă menite să le sporească „prestanţa” în faţa cadrelor didactice, care, uneori, ajung şifonate la catedră, după ce au coborât din mijloacele de transport în comun. Copiii bogaţi au haine de lux, telefoane mobile proaspăt apărute pe pieţele din Occident, bijuterii şi rechizite „de fiţe”. Sunt cu toţii „trendy”, „cool”, „în tendinţe”, „de valoare” şi „deasupra tuturor”.  Aşadar, atât de mult s-a răsturnat scara de valori în societatea actuală, atât de numeroase au devenit problemele cu care se confruntă şi atât de profund s-a adâncit sărăcia pentru unii oameni, încât decalajul între familii – şi implicit între copii – este imens.

Părinţii sunt primii care ar trebui să-i înveţe pe copiii lor atât să aprecieze omul pentru ceea ce este (nu pentru ce bunuri deţine), cât şi să preţuiască lucrurile cu adevărat importante în viaţă, să-i respecte pe semenii lor, să se bucure de puterea prieteniei, să descopere frumuseţea de ajuta pe cei necăjiţi şi de a dărui celor aflaţi în nevoie, să nu irosească resursele, ci să aprecieze munca şi toate valorile umane autentice.