Imprimă această pagină

Calitatea de părinte

Publicat de 

Oare ştim să iubim?

Dumnezeu a iubit primul. Gratuit. Pentru totdeauna. Nu ştim de ce; sau poate... că da: Dumnezeu nu greşeşte niciodată; Dumnezeu-Părinte este IUBIRE, iar iubirea le arată oamenilor cum ar trebui să devină.

„Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată. […] Acum, dar, rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.” (Corinteni, Cap. 13).

„A iubi” este chiar dumnezeiescul, „îngăduit” şi oamenilor.

mama si copilul

Creşterea copiilor trebuie să se împlinească într-un climat familial în care dragostea necondiţionată să ocupe întâiul loc şi să creeze comunicare, toleranţă, sprijin reciproc, afecţiune, încredere, sinceritate, respect. Îngrijirea făcută fără participarea lăuntrică a părinților nu reuşeşte să formeze oameni sociabili, morali, echilibraţi, sensibili la nevoile semenilor lor.

Pe lume, încă de micuţi, suntem iubiţi uneori în funcţie de aşteptări. Iar aşteptările celorlalţi... : sunt ca vântul. Iubirea pe care o primim de la aceştia este adesea condiţionată de „cine” suntem şi de „ce” facem, deci de unele acţiuni şi inacţiuni ale noastre, de anumite aşa-zise reuşite, de diverse tipare din care este musai să nu ieşim, de standarde de atins etc. Iubirea este legată de „performanţă”.

„Din păcate, mult prea mulţi părinţi îşi iubesc copilul doar dacă îşi face ordine în cameră, ia note mari, vine acasă până în ora unsprezece şi este <băiat bun> sau <fată bună>. Pe scurt, iubirea este condiţionată. Aceasta înseamnă că adesea copilul nu simte că merită iubirea nici măcar din partea părinţilor lui. Iubirea este strict legată de performanţă, şi dacă performanţa este slabă, înseamnă că nu există iubire. În cazul în care copilul simte că părinţii ţin doar la faptele lui şi nu la el, o adevărată cutie a Pandorei care cuprinde potenţiale probleme se deschide. În cazul în care copilul nu simte că merită iubirea propriilor săi părinţi, el presupune că e nedemn de iubire; de aceea nu trebuie nici ca el însuşi să ţină la el. […] Într-adevăr, e doar un pas spre a ajunge să se simtă inutil - un nimeni.” (Zig Ziglar, „Putem creşte copii buni într-o lume negativă!”, Ed. Curtea Veche, Buc., 2000)

De multe ori, „TE IUBESC”-ul nostru lumesc, pe care-l transmitem sau îl receptăm, este îndeaproape însoţit de invariabilul „DOAR DACĂ...” . Un „DACĂ” mereu subînţeles, dar implacabil.
Obişnuiţi să tranzacţionăm totul, noi, oamenii, cerem ceva în schimb, ca şi contravaloare, inclusiv IUBIRII noastre. Şi ne facem, ŞI DIN IUBIRE, una dintre părţile trocului omenesc. Iar omenescul „TE IUBESC, DACĂ...” nu mai are nimic în comun cu dumnezeiescul „TE IUBESC; PENTRU CĂ... TE IUBESC.” Mândri că ne-am inventat propriul cântar pentru IUBIRE, deseori o măsurăm meticulos în toate „schimburile” dintre noi. Şi suntem convinşi că nu (ne) înşelăm la cântar.

De dragostea părintească primită de către copii depind sentimentele acestora de siguranţă sau nesiguranţă, stările de tensiune sau de armonie din sânul familiei, simțămintele de solidaritate sau de ostilitate, care au influenţă hotărâtoare asupra dezvoltării lor ulterioare. Numai climatul familial în care iubirea este prezentă e acela care potenţează capacităţile afective şi intelectuale ale copiilor, care determină calitatea umană a adulţilor de mai târziu.

„Când copilul constată ce este dragostea adevărată, când înţelege ce înseamnă <la bine şi la rău>, de exemplu, în momentele în care mama sau tata se îmbolnăvesc şi celălalt partener are grijă de cel aflat la ananghie, indiferent că e vorba de câteva zile la pat sau de o boală incurabilă, sau de ceva care presupune ani de zile de tratament şi îngrijire, şansele de a forma un copil bun sunt mult mai mari. De ce? Pentru că respectivul copil vede ce înseamnă iubirea adevărată în faptă şi nimic nu este mai puternic pe lumea asta.” (Zig Ziglar, „Putem creşte copii buni într-o lume negativă!”, Ed. Curtea Veche, Buc., 2000)

De-am înţelege mai mult IUBIREA, cea „fără de umbră”... ce punte unică spre ne-murire este ea...
„Cea mai frumoasă declaraţie de dragoste este: < - Tu n-ai să mori niciodată!...>”, a spus cândva Părintele Dumitru Stăniloae. Este expresia stăruinţei în iubirea noastră, expresia refuzului încăpăţânat de a înceta să iubim. Să iubim întreg, cu acel „TE IUBESC; PENTRU CĂ... TE IUBESC.”

 

Cea fără de umbră

„Se măsurau virtuţile 'ntr-o joacă,
Cu umbrele ce aruncau sub soare:
Aceea-i cea mai sfântă şi mai mare
Care mai lungă umbră o să facă.

Era o dulce luptă făr’ de preget,
Dădeau cu pasul larg peste nisip...
Una strigă că le-a-ntrecut cu-n deget
Şi-o-ncununară în anume chip.

Iubirea sta deoparte şi privea
Hârjoana lor, cuminte, de-a regina...
Şi cât de tare o bătea lumina,
Ea nici un fel de umbră nu făcea…”
                                                                                                          (Vasile Voiculescu)